top of page
© kpodoperescu.com

Adam și Eva

- povestire -

 

Începutul

 

   Profesorul Toma Novac se trezește într-o cameră a sanatoriului doctorului Filostrat. Starea bolnavului este foarte gravă, acesta fiind adus în cursul serii anterioare, împușcat cu patru gloanțe.

   Incidentul, și povestea din spatele lui, suscită interesul sorei medicale care îl veghează, dar și al ziarelor, care relatează pe larg despre ”crima din strada Albă”. Potrivit gazetarilor, profesorul Universității din București, Toma Novac, a fost împușcat cu un revolver de către soțul gelos al tinerei cu care acesta fusese surprins în ”flagrant delict de adulter”.

   Cu multă dificultate, Toma Novac își revine pentru câteva clipe, rememorând zilele anterioare incidentului și întâlnirea întâmplătoare cu Ileana, de care se îndrăgostise la prima vedere. Constatând că urmează probabil să moară, lui Toma Novac îi revin în minte și discuțiile cu prietenul său, Tudor Aleman, referitoare la moarte și la ceea ce se află dincolo de ea. Pe acesta din urmă, un bătrân mărunțel, slăbuț, inteligent și cu o privire vie și pătrunzătoare, îl cunoscuse în casa avocatului Brebenaru, cu ocazia unui botez. Toma Novac a ascultat atunci, curios, naivitățile filosofice ale lui Tudor Aleman, pe care le-a catalogat repede drept un fel de ”metempsihoză reîmprospătată”. Potrivit ideilor excentrice ale acestui personaj neobișnuit, moartea reprezenta doar un mijloc de transformare a materiei iar sufletul omenesc ar cauta, inconștient, echilibrul primordial și regăsirea divinității, prin iubire. Aceasta din urmă însă trebuia percepută, până la regăsirea formei inițiale a iubirii divine, în instinctul dragostei dintre bărbat și femeie. Astfel, credea Aleman, bărbatul și femeia, forme ale aceluiași întreg inițial, se caută reciproc de-a lungul epocilor, indiferenți la manifestările spațiului și timpului. Reunirea lor finală, apreciată drept ”un demers colosal”, ar fi însă imposibilă pe durata unei vieți omenești obișnuite, ea trebuind să se desfășoare pe parcursul a șapte asemenea vieți. Neîncrezător, profesorul Toma Novac respinge asemenea afirmații și idei neștiințifice, cărora le găsește numerose hibe și lacune logice, rămânând însă prieten cu autorul lor, pe care, cu timpul, ajunge să îl simpatizeze.

 

Capitolul 1

- Navamalika -

 

   Nașterea lui Mahavira, fiul păstorului Kaurava, este întâmpinată cu multă bucurie de părinții săi. Tatăl duce copilul la înțeleptul care trăiește, în sfințenie, în pădurea din apropiere și, spre bucuria sa, primește binecuvântarea acestuia pentru nou-născut.

   Copilul crește, îndeletnicindu-se, asemenea tatălui său, cu creșterea animalelor. Gândurile, întrebările rămase fără răspuns, și cumințenia tânărului, înclinat spre contemplație, dau de gândit părinților. Tatăl se hotărăște să il dea pe Mahavira drept ajutor înțeleptului și ucenicilor acestuia, sperând ca astfel, copilul, acum în vârstă de 14 ani, să găsească răspunsuri la frământările sale. Astfel, din acea zi, dimineața și seara, Mahavira sosește în ”poiana sfântă” unde înțeleptul și ucenicii săi își aveau sălașul, ajutându-i la diverse treburi gospodărești. Cu timpul, Mahavira începe să înțeleagă câte ceva din lucrurile tainice și sfinte vorbite de cei din jur, chiar dacă, fără să le deslușească pe deplin.

   La vârsta de 19 ani, Mahavira se hotărăște să își dedice viața căutării înțelepciunii și unei vieți ascetice. Îngrijorați și preocupați de posibilitatea pierderii singurului copil și moștenitor, părinții săi se sfătuiesc și decid să îl însoare. Mahavira se supune.

Câțiva ani mai târziu, Mahavira, acum bărbat așezat la casa sa, este căutat de un brahman din poiana sfântă, care îi comunică faptul că înțeleptul, sub poruncă divină, urmează să plece într-o călătorie către capitala Hastinapur. El cere ucenicilor săi să își continue rugăciunile, alegându-l pe Mahavira, spre uimirea tuturor, să îl însoțească în ”cetatea sfântă a regilor”.

   Mahavira și familia sa sunt onorați de alegerea sfântului. La sfatul ucenicilor, el dăruiește săracilor toate merindele și hainele primite pentru drum și își ia cu sine, ca veșminte, doar blana unui leopard, ucis de el în urmă cu doi ani.

   Neobișnuiții călători merg desculți timp de șapte luni. În drumul lor, se nasc numeroase zvonuri, mulțimile închinându-se adesea sfântului, dar si ferindu-se, cu teamă, din cale. În popor, se zvonea că bătrânul, văzut drept ”Marele Înțelept, fiul lui Vasishta”, merge cu poruncă divină ca să îl dojenească pe regele Arjuna pentru viața sa destrăbălată. Alții susțineau că dimpotrivă, Narada, fiul lui Brahma, vine cu o solie de binecuvântare, din partea zeului Shiva.

   Orașul sfânt, Hastinapur îl uimește pe tânărul Mahavira, prin opulența și aglomerația sa, în timp ce pe înțelept pare că îl scârbește. Ostașii de pază de la porți, înspăimântați de zvonurile care îi precedau pe ciudații călători, îi lasă să treacă netulburați.

   Apropiindu-se de palatul regelui, Mahavira zărește un lac în jurul căruia se hârjonesc tinere fecioare. Una dintre ele îi atrage atenția. Atunci când și ea îl privește curioasă, cei doi au senzația că se cunosc și că destinul îi atrage unul spre celălalt. Chemată de tovarășele ei, Mahavira află că pe fată o cheamă Navamalika. Înțeleptul îl dojenește pentru oprire, și Mahavira își continuă drumul, alături de acesta.

   În fața tronului și a curtenilor îmbrăcați luxos, bătrânul înțelept rostește, dârz, un discurs prin care îl dojenește pe rege pentru numeroasele plăceri lumești și calea greșită aleasă, cerându-i să se pocăiască. Regele Arjuna îi răspunde batjocoritor și sfidător, amenințându-l. Fără să mai aștepte finalul răspunsului regelui, bătrânul înțelept pornește înapoi, însoțit de Mahavira. Cei doi părăsesc cetatea, în urma lor izbucnind, parcă pentru a sublinia mânia zeilor, o furtună înfricoșătoare. Mahavira își dă seama că misiunea sa și a înțeleptului s-a terminat, și că, făcând parte dintr-o castă inferioară, nu o va mai vedea niciodată pe fecioară.

   Seara, înțeleptul dispare în apele Gangelui, în timpul ritualului zilnic de purificare. Mahavira înțelege că acesta a murit. Se reîntoarce singur la Hastinapur, pentru a anunța evenimentul. Știrea creează multă tulburare în cetate. Însuși regele Arjuna, de pe terasă, îl aude pe Mahavira anunțând sfârșitul înțeleptului. Lângă rege, Mahavira o mai zărește o dată, de departe, pe Navamalika. Gărzile primesc ordinul ca tânărul să fie îndepărtat. Mahavira este lovit și batjocorit de slujitori, ca unul care provine dintr-o castă inferioară.

   În afara cetății, oamenii îl recunosc pe Mahavira drept însoțitorului înțeleptului din ziua precedentă. Este îngrijit și își găsește adăpost în casa giuvaiergiului Gianuka. De la el află faptul că Navamalika este de neam nobil, fiind fata vistiernicului Gutayana, și că, în curând, regele urmează să o primească printre concubinele sale, motiv de mare mândrie pentru părinții ei. Giuvaiergiul îl sfătuiește pe Mahavira să se întoarcă acasă și să renunțe la ideea de a o mai vedea vreodată pe Navamalika, întrucât a fost deja norocos prin faptul că regele nu a poruncit să fie omorât pe loc, ci doar alungat din cetate.

   Mahavira intră un timp în slujba giuvaiergiului, acesta ținându-l la curent cu noutățile legate de cele petrecute în palatul regal. Astfel, el află despre ziua nunții regelui Arjuna cu Navamalika. Înspăimântat de ideile lui Mahavira, care îi mărturisește dragostea pentru Navamalika, giuvaiergiul se bucură când tânărul, deznădăjduit, decide să plece din casa lui.

   Mahavira se îndreaptă spre fluviul sfânt, aproape fără să își dea seama. Aflase că Navamalika urma să își facă, a doua zi, baia rituală, obișnuită înainte de nuntă.

   Dimineața, Mahavira identifică drumul de la palat către locul unde se afla baia regală în Gange, și se ascunde în apropiere. Zărind-o pe Navamalika, care venea împreună cu un alai, se strecoară nevăzut printre ostașii de pază, până în apropierea aleii. La momentul potrivit, iese din ascunzătoare și o răpește pe Navamalika, care nu se opune. Nu parcurge prea mulți pași, fiind doborât de unul dintre paznici. Este ținut o noapte în temniță, legat cu lanțuri.

   A doua zi este dus în fața regelui, pentru judecată. Întrucât o căuta cu privirea pe Navamalika, regele poruncește să fie orbit. Pentru că o strigă, regele poruncește să i se smulgă limba. Apoi, în fața curioșilor veniți să îl vadă pe răpitorul lui Navamalika, este osândit să fie jupuit de viu și aruncat câinilor.

   Astfel Mahavira moare, iar sufletul său se ridică către cer. Curând, amintirea unei vieți zadarnice se împrăștie, rămânând doar conștiința pură.

 

Capitolul 2

- Isit -

 

   Unamonu se naște în Egipt, ca primul copil de sex bărbătesc al familiei nomarhului din Abotu, Senusret. Spre bucuria părinților săi, patru ani mai târziu, i se naște și o soră, Neferura. Astfel, conform obiceiurilor și credinței strămoșești, cei doi frați se puteau căsători, continuând neamul și păstrându-și sângele ”curat”.

   Unamonu primește o educație demnă de un vlăstar nobil. La vârsta de 17 ani, își însoțește tatăl într-o călătorie pe Nil, până în capitala Nu-Ptoh. Ei duceau faraonului Kufu un transport de sclavi nubieni. Faraonul este mulțumit de serviciile nomarhului din Abotu și se arată prietenos cu acesta și cu Unamonu.

   Pentru desăvârșirea educației sale, Unamonu își petrece următorii 5 ani în templul lui Osiris, din orașul sfânt Abotu. Aici este inițiat în tainele lumilor ”văzute” și ”nevăzute”. Considerat, de acum, ”bărbat între bărbați”, Unamonu se căsătorește cu sora sa, Neferura. Tatăl său moare curând și Unamonu preia poziția acestuia de nomarh de Abotu. Peste doi ani moare și mama sa.

   Peste alți doi ani, faraonul Kufu moare la rândul său, astfel că Unamonu, însoțit de Neferura, călătoresc la Nu-Ptoh, pentru înmormântare și înscăunarea urmașului faraonului. Acesta era întâiul-născut, Dadefra. O parte a nobililor considera că mult mai nimerit ca faraon ar fi fost fratele lui Dadefra, al doilea născut, pe nume Kafra, un om bun și viteaz. Spre deosebire de acesta, Dadefra era apreciat drept un afemeiat, care nu avea respect pentru tradiția și ierarhia socială, neglijându-și soția pentru a-și petrece timpul cu concubina sa preferată, Isit. Mai mult, aceasta din urmă era fiica unui simplu rob. Deși avea deja aproape treizeci de ani și trei copii cu Dadefra, Isit reușise în mod miraculos să se mențină drept amantă oficială a noului faraon, spre indignarea familiilor nobile. Era astfel temută și urâtă, pe ascuns, de toți curtenii.

   La ospățul prilejuit de încoronare, Unamonu le vede, de departe, atât pe soția faraonului, cât și pe Isit. Privirea acesteia din urmă o percepe ca pe o săgeată care i se înfige în inimă, având senzația ciudată că o cunoaște de undeva, deși își dă seama că o vede pentru prima dată. Aceeași senzație o are și Isit, schimbul lor de priviri netrecând neobservat de faraon. Toți cei de față, inclusiv Neferura, percep atenția noului faraon pentru familia lui Unamonu ca pe un lucru pozitiv. A doua zi, Unamonu află noi detalii descurajatoare de la Marele Preot al lui Osiris, printre care și faptul că Dadefra este complet absorbit de Isit.

   Neferura participă la o petrecere privată, dată de soția faraonului. Aici își face cunoștințe în lumea nobililor și se împrietenește cu Isit. Unamonu o descoase pe soția sa cu privire la toate detaliile petrecerii, mai ales în legătură cu întrebările și atitudinea lui Isit față de sine.

   Ceremoniile complicate, prilejuite de înmormântarea faraonului, îi dau prilejul lui Unamonu să stea foarte aproape de cuplul regal, dar mai ales de nelipsita Isit. Cu ocazia împărțirii cărnii animalelor sacrificate, lui Unamonu îi este îngrijită rana pe care și-o face cu cuțitul, din neatenție. Această îngrijire se face, la ordinul faraonului, chiar de către Isit, apropiindu-i astfel și mai mult pe cei doi. Și Isit este tulburată peste măsură de apropierea de Unamonu. Acesta înțelege, chiar fără cuvinte, nu doar faptul că o iubește, dar și că ea simte la fel pentru el. Constatarea, dar mai ales imposibilitatea de a o fura pe amanta faraonului, aproape că îl îmbolnăvesc pe Unamonu. El se întoarce la Abotu împreună cu Neferura, fără să mai apuce să o mai vadă pe Isit. Se consolează totuși cu ideea că Dadefra va vizita curând, împreună cu curtea sa, templul lui Osiris din Abotu. Acesta era obiceiul tuturor faraonilor, iar Isit nu ar fi putut să lipsească din alaiul regal.

   Așteptările îi sunt spulberate atunci când Dadefra sosește, la timpul potrivit, dar neînsoțit de vreo femeie. Faraonul încerca astfel să pună capăt atmosferei tensionate din familie, criticilor apropiaților pe această temă, dar și să aplaneze neînțelegerile dintre regină și Isit.

   Unamonu încearcă să o uite pe Isit, culcându-se cu numeroase alte femei și luându-și mai multe concubine. Demersurile nu reușesc să îi umple golul din suflet, plictisindu-l în scurt timp. Călătorește în capitală sub pretextul de a vorbi cu faraonul despre construcția unui canal, însă, pe durata șederii sale, nu reușește să o revadă pe Isit. Află chiar că faraonul a dispus construcția unui palat pentru amanta sa, pentru a evita astfel zvonurile, precum și neînțelegerile cu regina.

   Timp de 6 ani, Unamonu încearcă să se apropie de sfetnicii faraonului, sperând ca astfel să culeagă informații din anturajul lui Isit. O determină chiar pe soția sa, Neferura, să reia prietenia cu aceasta. Crezând că acționează pentru a-și ajuta familia și a beneficia de privilegii suplimentare, soția sa o vizitează pe Isit. La întoarcere, îi povestește soțului său toate detaliile cerute cu privire la ceea ce a văzut și auzit. Unamonu este tulburat mai ales de faptul că Isit s-a interesat cu privire la el.

   Propunându-și să o smulgă pe Isit de sub puterea faraonului, Unamonu apelează la vrăjitorie. La scurt timp, așteptările îi sunt aparent satisfăcute, el aflând că regina a murit. Dorind să profite de haos, se grăbește spre capitală. Corabia sa este interceptată pe Nil de flota lui Kafra. Acesta din urmă dorea să îl răstoarne pe fratele său și să îi ia locul. Mulți nobili îl susțineau pe Kafra întrucât se zvonea că Dadefra își otrăvise soția pentru a o înscăuna pe Isit. Încântat de ideea uciderii faraonului, dar cu gândul ascuns de a i-o fura pe Isit, Unamonu se alătură rebelilor.

   După un an și jumătate de război civil, oastea lui Dadefra este înfrântă. Faraonul fuge la Nu-Ptah, pentru a-și reface armata. Prin ajutorul consistent dat în tot acest timp lui Kafra, Unamonu devenise cel mai bun sfetnic și mâna dreaptă a acestuia. Deși era printre cei mai înfocați susținători ai uciderii vechiului faraon, Unamonu nu era de acord, pe ascuns, cu cei care susțineau distrugerea tuturor urmelor domniei sale, mai ales a amantei ”nelegiuite”, Isit.

   Apropierea armatelor lui Kafra de Nu-Ptah îi dă aripi lui Unamonu. În fruntea unui contingent de soldați, el asediază palatul în care știa că s-ar putea afla Isit. Trupele sale sunt exaltate de posibilitatea uciderii celei considerate vinovate de războiul civil, însă el ar fi vrut să ajungă primul la ea pentru a o ascunde și proteja. Trupele sale pătrund, într-un târziu, dincolo de ziduri. Lupta continua cu înverșunare în grădină și palat. Grupul de soldați se răzlețește iar Unamonu renunță la precauții. Este lovit de o săgeată în gât. Moare în foarte scurt timp, fără să fi apucat să își revadă femeia iubită.

 

Capitolul 3

- Hamma -

 

   Gungunum se naște în familia marelui nubanda Pidur Libur. Fiind la a șaptea naștere și toți ceilalți copii decedându-i anterior, mama sa aduce numeroase jertfe zeilor, în special marelui zeu Marduk.

   Copilul este dat în grija slujitorilor, iar Ululai, fiul uneia dintre cele mai de încredere slujnice îi este desemnat tovarăș și protector. Întrucât Ululai era cu 15 ani mai în vârstă, acesta avea preocupări specifice unui adolescent, unele de neînțeles pentru Gungunum. Poveștile războinice și sângeroase ale lui Ululai îl sperie adesea pe copil, însă hoinărelile prin oraș, prin temple și pe malurile râului sfânt Buranum îi fac plăcere. Pe Ululai îl interesează, în special, templul zeiței Iștar, cu grădinile sale ale plăcerii, unde se găseau numeroase prostituate. Pe pașnicul Gungunum, îl fascinează însă, mai degrabă, însemnările scribilor, făcute pe tăblițe de lut, cu ocazia judecăților ori a diverselor treburi administrative.

   În urma uneia dintre obișnuitele dispute anti-războinice cu Ululai, Gungunum este lăsat singur de slujitorul său. Pentru neglijența sa, sluga este bătută, dar îi este cruțată viața. Pentru a se răzbuna, convins că tatăl lui Gungunum îl va bate și pe acesta, Ululai îl pârăște pe copil cu privire la înclinațiile sale nerăzboinice și preocuparea pentru scris. Pidur Libur nu doar că nu își pedepsește fiul, ci este încântat, predându-i el însuși primele lecții. Mai mult, vâzând talentul fiului său pentru scris, în care se recunoștea pe sine în tinerețe, Pidur Libur ia decizia de a-l trimite la școala de la Borsippa, unde putea învăța ”sfintele semne”.

   Cu ocazia sărbătorii Akiti, care durează 11 zile, regele Samsu-Iluna, împreună cu o suită importantă, din care face parte și Pidur Libur, pleacă la Borsippa, de unde urmau să se întoarcă împreună cu statuia zeului Nabu. Gungunum, împreună cu Ululai, profită de sărbătoare, vizitând templele și asistând la numeroasele ceremonii. Ululai trage spre grădina templului zeiței Iștar, acolo unde mii de curtezane își ofereau gratuit farmecele. Cu această ocazie Gungunum cunoaște pentru prima dată trupul femeii.

   A doua zi, la amiază, sosește barca de aur purtând alaiul regal și reprezentarea zeului Nabu. O mulțime numeroasă asistă la procesiunea impresionantă. De la locul său, Gungunum privește și el desfășurarea evenimentelor. În apropierea sa observă o fată, însoțită probabil de mama sa. Când privirile celor doi tineri se întâlnesc, Gungunum se cutremură și nu își mai poate lua ochii de la fecioara necunoscută. Devine dezinteresat de procesiune, dar își primește cu bucurie tatăl reîntors. De la acesta află că tatăl fetei se numește Ahnuri, fiul lui Șamaiatu, un personaj important din orașul Eridu, loc îndepărtat, aflat lângă mare. Împreună cu tatăl său, Gungunum îl urmează pe rege în continuarea procesiunii, însă mintea îi rămâne doar la fată. Profitând de îmbulzeală, intră în vorbă cu tatăl acesteia. Astfel, el află că pe fată o cheamă Hamma.

   După mai multe luni, Gungunum este pregătit pentru a pleca la școala de la Borsippa. Tatăl său îi destăinuie că regele Țării de la Mare, Iluma-Ilum, le-a atacat orașele și că urmează să plece la război. Dușmanul atacase pe neașteptate, ocupând orașul Eridu, măcelărind populația și pângărind templele. Despre soarte lui Hamma nu știe nimeni, nimic.

   În Borsippa, Gungunum se dedică studiului, neputând însă să o uite pe Hamma, la care se gândește adesea. După doi ani, profesorii de aici nu mai au ce să îl învețe, recomandându-l pentru o slujbă în casa soției regelui Samsu-Iluna.

   Războiul cu Iluma-Ilum dura deja de câțiva ani. Părinții lui Gungunum decid să îl însoare. Gungunum se gândește des la Hamma, care îi cere, în vis, să nu o părăsească. El se hotărăște să o caute, în ciuda faptului că astfel se apropia de teritoriul dușmanului.

   Regina este foarte mulțumită de serviciile de până atunci aduse de Gungunum, astfel că îi permite să facă cercetări pentru completarea vastei sale biblioteci. Întrucât o serie de tăblițe rare se găseau în orașul sfânt Nippur, lui Gungunum i se permite ca, sub porunca și protecția regelui, să se ducă acolo și să le copieze.

   Ajuns aici, însoțit de Ululai, Gungunum se adâncește în muncă. După un timp, primește vestea că tatăl său, Pidur Libur, a căzut în luptă. Această știre confirmă zvonurile despre zdrobirea armatei regelui Samsu-Iluna.

   Curând, Iluma-Ilum atacă și cucerește și orașul Nippur, iar Gungunum este luat ostatic. Puținilor supraviețuitori mai importanți li se cere o răscumpărare în schimbul libertății. De la paznicii săi, Gungunum află unele detalii despre soarta conducătorului orașului Eridu și a fiicei sale. Aceasta din urmă este posibil să se afle printre femeile haremului lui Iluma-Ilum.

   Credinciosul Ululai se întoarce, după un timp, cu răscumpărarea cerută. În aceeași zi, regele Iluma-Ilum revine din campanie, în orașul recent cucerit. Mânios de insuccesele de pe câmpul de luptă, ordonă adunarea tuturor prizonierilor. Când începe execuția acestora, Ululai se strecoară printre soldați cerând eliberarea lui Gungunum, pentru care tocmai plătise răscumpărarea. Este străpuns de sulițele paznicilor iar Gungunum este omorât împreună cu ceilalți ostatici.

   Sufletul lui Gungunum se ridică, îndepărtându-se de lumea materială în căutarea echilibrului.

 

Capitolul 4

-Servilia -

 

   Lui Nigidius Saturnius, cavaler roman, i se naște cel de-al șaptelea copil, Axius. Acesta are un frate mai mare, Nonius, dar și cinci surori. Curând, familia se mută de la Antium la Roma, Axius rămânând însă pe loc, în grija bunicii și a pedagogului sclav, Myro.

   După câțiva ani, deși ignorat până atunci de restul familiei, o veste neașteptată îl readuce pe Axius în atenția părinților săi. Speranța acestora, Nonius, moare în luptă cu barbarii germani. Astfel, Axius, rămâne singurul moștenitor de parte bărbătească.

   Adus la Roma, Axius este logodit cu Chrysila, conform planurilor familiei și ambițiilor de a intra în lumea aristocrației din capitală. Educația lui Axius este desăvârșită prin angajarea unui retor faimos. Myro rămâne prietenul și confidentul tânărului.

   Tatăl decide să îl trimită în armată, atât pentru ca Axius să își desăvârșească educația, cât și pentru ca acesta să își facă datoria de roman. Nigidius are unele îndoieli legate de posibilitatea ca astfel, ar putea să îl piardă și pe el, ca și pe fratele său, Nonius. Consultă un oracol, care îl asigură că Axius va trăi mulți ani și că nu va muri în luptă, ci în baie.

   Schimbările politice și victoria romanilor asupra germanilor fac ca tânărul să se întoarcă după doar câteva săptămâni, fără să fi văzut vreun câmp de bătălie. Își găsește tatăl pe moarte. Acesta îi lasă o avere impresionantă.

   Axius, acum de 24 de ani, nobil și bogat, își petrece timpul filosofând cu Myro și încercând să înțeleagă diversele curente de gândire, populare atunci la Roma. Plictisindu-se, vizitează familia logodnicei sale, pe care o neglijase în ultimii ani. Pe aceasta o vede cu alți ochi, plăcută și ascultătoare, ajungând să o îndrăgească, în ciuda personalității ei. Logodnica sa era destul de orgolioasă și se credea superioară, datorită descendenței nobile. Axius se căsătorește curând cu Chrysilla.

   Soția îi dăruiește trei băieți și o fată. Axius ajunge să o divinizeze pe Chrysilla. Se dedică studiului, preocupându-se, în special, de filosofie, zei și misterele egiptene. Într-o zi, adâncit în studiul unui asemenea manuscris, tresare la glasul unei tinere sclave, pe care nu o mai văzuse până atunci. Aceasta îl vestește că este chemat de soția sa. Buimac și surprins de reacția sa interioară la vederea privirii ciudate a femeii, Axius este complet tulburat de tânără. Află că sclava se numește Servilia.

   Pentru a-și ascunde slăbiciunea pentru Servilia, Axius se comportă urât cu noua sclavă. El cere soției să o îndepărteze din casă, gândindu-se inclusiv să fie biciuită. Dându-și seama că ar fi o nedreptate, renunță la idee.

   Crezându-se fermecat ori poate lovit de o boală necunoscută, Axius pleacă la Antium, sub pretextul de a-și vizita mama. Aceasta îl primește bucuroasă. Leacurile băbești administrate și descântecele nu îl scapă pe Axius de ciudata stare. El o visează pe Servilia și nu se poate concentra pe alte lucruri.

   Întors la Roma, își consultă prietenii și cunoștințele, pregătind o călătorie cât mai îndelungată. Refuză să fie însoțit de altcineva decât de Myro și alți doi sclavi. Frustrat, înainte de plecare, cere ca Servilia să fie biciuită, fără motiv.

   Axius călătorește în Grecia, unde consultă oracolul din Delphi. Acesta îi spune să se ferească de puterea propriilor sale mâini. Vizitează numeroase temple și locuri sfinte. Pleacă în Egipt, unde locurile i se par vag cunoscute, deși nu mai fusese aici vreodată. În Palestina, este primit chiar de către Procurator. Aflând de suferința sa, acesta îl sfătuiește, pragmatic, să ucidă sclava care exercită o asemenea putere demonică asupra sa.

   Se întoarce tulburat la Roma. Sosirea sa neașteptată și înfățișarea stranie stârnește mirare. Axius o ignoră pe Chrysilla, sosită în grabă pentru a-l întâmpina. Întreabă doar de Servilia. Din gelozie, câteva clipe mai târziu, Chrysilla o ucide pe Servilia cu un pumnal. Murdar de pe drum, dar și de sângele Serviliei, Axius cere să i se pregătească baia. Aici se sinucide, tăindu-și venele cu același pumnal cu care tânăra fusese ucisă.

 

Capitolul 5

- Maria -

 

   Hans se naște într-o familie de oameni săraci, într-un sat din apropierea mânăstirii Lorsch. Fiind cam pipernicit și având preocupări mistice, la vârsta de 13 ani, el este ”dăruit” mânăstirii, pentru a deveni călugăr.

   Anul de noviciat este dificil, însă, cu timpul, Hans se obișnuiește cu obiceiurile, tacerea si austeritatea mânăstirii. Singurătatea îi este mai ușoară sfiosului Hans datorită ajutorului pe care simte că îl primește din partea unei icoane a Maicii Domnului.

   După un an de noviciat, devine călugăr, luând numele de Adeodatus. Pentru a scăpa de numeroasele ispite, mai ales trupești, tânărul recurge la autoflagelare. Smerenia, pioșenia și dragostea sa pentru Dumnezeu nu trec neobservate. Faima sa de sfânt începe să se răspândească printre ceilalți călugări, ba chiar și în exterior. Între timp, ciuma face ravagii în țară iar Adeodatus află că întreaga sa familie a murit.

   O călătorie, făcută împreună cu protectorul său de la mânăstire, îi dă ocazia să viziteze un izvor, despre care tradiția spunea că ar fi fost locul în care a murit Siegfried, un erou popular, despre care aflase din colecțiile de povestiri, citite la biblioteca mânăstirii. Se reîntoarce și altădată, singur, în acel loc. Într-una dintre aceste vizite, se întâlnește cu o veche cunoștință din copilărie, Margareta. Devenită între timp o tânără de 17 ani, fata i se pare foarte atrăgătoare. Este ispitit să o sărute, însă se pierde și îi strigă ”Piei, Satano!”. Aleargă apoi rușinat înapoi în chilia sa, rugându-se pentru alungarea unei asemenea ispite puternice. Aici, descoperă cu uimire că parcă și icoana îl mustră, însă nu pentru căderea în ispită, ci pentru că nu a sărutat-o pe Margareta.

   Crezând că episodul a fost declanșat de prea mult citit, fură cartea cu povestiri eroice de la bibliotecă și o arde, pe ascuns. După puțin timp, amintirea Margaretei se estompează, convingându-l că un călugăr nu are nevoie de cărți ori de prea multă învățătură, ci numai de credință.

   Semnele apropierii sfârșitului lumii sunt din ce în ce mai evidente, printre ele regăsindu-se și apariția unei comete. Reintrarea în normal și neîmplinirea profețiilor despre sfârșitul lumii, îl mâhnesc. Adeodatus se hotărăște să plece în lume, pentru a-și înfrunta ispitele și pentru a-și căli sufletul. I se părea că lâncezește în chilie, în loc să propovăduiască cuvântul Domnului. Pentru a-i face pe plac, dar a nu îl afecta pe tânărul călugăr, abatele mânăstirii îl trimite să ducă o scrisoare arhiepiscopului Willegis din Mainz.

   Adeodatus își duce la bun sfârșit misiunea, dar este dezgustat de starea oamenilor și a localităților pe care le vizitează. Peste tot este privit cu suspiciune și batjocorit pentru înfățișarea sa. În călătorie îl întâlnește însă pentru prima dată pe diavol, care ia, în imaginația sa, forma unui câine. Petrece 7 zile și 7 nopți lângă un pustnic și se întoarce la mânăstire împăcat și mulțumit, pentru că și acest anahoret avea aceleași convingeri ca și el cu privire la iminența sfârșitului lumii.

   Abatele moare și noua conducere a mânăstirii respinge vechile credințe legate de sfârșitul lumii. Adeodatus își petrece aproape tot timpul în chilie, renunțând să mai citească ceva. Când imagini sau gânduri necurate îl supără, recurge la autoflagelare. Spre încântarea sa, o nouă cometă reînvie superstițiile poporului. Așteptând venirea sfârșitului lumii în biserică, Adeodatus are o viziune a Fecioarei Maria. Se trezește în chilia sa, slăbit, dar mulțumit pentru că, în viziunea sa, aflase în sfârșit ”adevărul”. Sfârșitul lumii avea să vină la o mie de ani de la Înviere, și nu de la nașterea lui Iisus Hristos. Astfel, credea el, calculul inițial fusese greșit iar omenirea mai ”câștigase” 33 de ani.

   Noul abate are cu totul alte convingeri și preocupări, respingând zbuciumările lui Adeodatus. Acesta din urmă refuză să citească ori să copieze manuscrise, activitate din ce în ce mai apreciată. Nemaiputând suporta traiul în mânăstire, Adeodatus îl afurisește pe abate și pleacă în lume. Își ia cu el doar icoana.

   Trece desculț Alpii și vizitează Roma. Orașul îl dezamăgește, dar are senzația că a mai fost pe aici. Este găzduit într-o casă veche și i se pare că este atacat de diavol. Se roagă, își sărută cu patimă icoana, ca și cum ar săruta o femeie și adoarme fericit. O visează pe Maria din icoană, având cu ea gânduri păcătoase. Dându-și seama că satana l-a ispitit, devenind blasfemiator și căzând în idolatrie, pleacă din Roma și dăruiește icoana unei bisericuțe. Peste trei zile se întoarce și o ia înapoi, întrucât, în lipsa ei, avea doar gânduri de sinucidere. Își fabrică un brâu de cuie, pe care îl poartă în permanență pe sub sutană, pentru a-și pedepsi trupul păcătos.

   Se nevoiește astfel, pe drumuri, timp de peste 20 de ani. Socotind că se apropie sorocul sfârșitului lumii, se hotărăște să se reîntoarcă la mânăstirea Lorsch. Este bine primit, deși nimeni nu își mai amintește de el.

   Întrucât de peste șapte luni plouase aproape zilnic, Adeodatus înțelege că se apropie sfârșitul lumii. O eclipsă de soare îi confirmă calculele. În acea noapte se luptă, ca de obicei, cu diavolul. Acesta ia forma unui mic demon, cu cap de om, încercând, ca întotdeauna, să îi fure icoana. Își dă seama că sfârșitul lumii avea să cadă tocmai în ziua de Paști a acelui an, adică pe 14 aprilie 1034. Bucuros, se resemnează cu gândul că mai are de dus războiul cu necuratul doar pentru puțin timp.

   Are o dispută cu un călugăr mai tânăr, și foarte învățat, pe tema datei sfârșitului lumii. După luni de zile, tânărul călugăr fuge din mânăstire pentru a se deda plăcerilor lumești. În loc să se bucure, Adeodatus simte că ar fi trebuit să îl abată de la gândurile rele, aducându-l pe calea cea dreaptă. Întoarcerea, după 7 zile, a călugărului fugar este privită ca o mare minune și o izbândă personală.

   Așteaptă sărbătoarea Paștilor, ajunând și rugându-se. În ultimele zile se simțea din ce în ce mai rău. Așteptând sfârșitul lumii, are o viziune cu Fecioara Maria, care se coboară în chilia sa, însă diavolul îi spune că a fost doar o amăgire. În lupta cu satana, icoana cade de pe perete. Adeodatus moare, tinând în brațe icoana iubită.

 

Capitolul 6

- Yvonne -

 

   Gaston se naște în familia spițerului Duhem din Arras. Tatăl său, spirit enciclopedist și susținător al progresului, dorea o educație după preceptele lui Rousseau. Cu toate acestea, copilul este educat mai mult de către mama sa, o femeie evlavioasă.

   Având în vedere calitățile intelectuale și rezultatele bune la școală ale copilului, după împlinirea vârstei de 15 ani, părinții își doresc ca acesta să urmeze cariera de preot. Spiritul rebel și literatura interzisă citită, îl îndepărtează însă de această profesie, astfel că părinții renunță la idee. Gaston este un revoluționar în devenire, fiind vecin, încă din copilărie, cu frații Robespierre, care urmează să joace un rol important în istoria Franței. Gaston se delimitează de aceștia încă din acea perioadă, considerându-se un rațional, și nu un radical.

   Tatăl său și amicul acestuia, doctorul Flavigny, cad de acord ca Gaston să se căsătorească cu fiica celui din urmă, Antoinette, și să studieze medicina. Deși tatăl său are unele îndoieli, legate de viitorul farmaciei, precum și de faptul că fata este cu cinci ani mai în vârstă decât Gaston, el este mulțumit de plan, întrucât viitorul cuplului, ca dealtfel și veniturile celor doi părinți, este astfel asigurat, prin relația privilegiată doctor-farmacist.

   Peste câțiva ani, Gaston se întoarce de la studiile făcute la Paris și se căsătorește cu Antoinetta. Aceasta era o persoană bigotă, crescută de la vârsta de zece ani de către călugărițe. Gaston decide să o atragă spre cultul rațiunii. În același timp, Antoinetta vrea să îl facă pe soțul său să se reîntoarcă către Biserică.

   Cuplul locuiește un timp în casa spițerului, însă ulterior se mută în cea a doctorului Flavigny, care dorea astfel să îi predea clientela sa. Gaston se dovedește mult prea empatic cu pacienții și dezinteresat de câștig, ajutându-și gratis clienții ori de câte ori poate, spre disperarea părinților. După un consiliu de familie, Antoinetta este desemnată să poarte o discuție serioasă pe această temă cu soțul său. Confruntarea nu se sfârșește așa cum spera, soția renunțând la a mai avea gânduri de aducere pe calea ”cea bună” a lui Gaston. Iritat, acesta afirmă chiar că Dumnezeu nu există și că știința îi oferă toate răspunsurile de care are nevoie.

   Gaston devine popular în regiune, fiind poreclit ”doctorul calicilor”. Cu timpul, capătă o veritabilă aversiune pentru preoți, pe care îi consideră ”sursa tuturor relelor”.

   Într-o seară, Gaston este chemat de urgență la un pacient care trage să moară. Tânărul care îl solicită, Joseph Lebon, fiul bolnavului, îi crează o primă impresie sumbră. Impresia proastă este întărită ulterior, când Gaston află că acesta este un aspirant la funcția de preot. Lebon îi vorbește tot drumul doar despre Dumnezeu, sporind neplăcerea doctorului.

   Vestea căderii Bastiliei și a izbucnirii Revoluției sosește și în Arras. Atât Duhem cât și Flavigny se bucură de noua libertate. Gaston este mulțumit inițial de cursul evenimentelor, dar afirmă că nu poate exista libertate adevărată atâta timp cât preoții mai au încă influență asupra poporului. Ghilotinarea regelui și proclamarea Republicii îi însuflețesc pe toți, în afară de Antoinetta, care deplânge soarta familiei monarhice. Cu timpul, întreaga familie îl mustră pe Gaston pentru că nu aspiră la funcții de conducere în noua Republică, amintindu-i de prietenii săi din copilărie, frații Robespierre. Mai mult, chiar și preotul aspirant de odinioară, Lebon, renunțase între timp la credință și fusese ales în Convențiunea Națională.

   Citind despre ideile diverșilor revoluționari, printre care se regăseau și dușmani ai ”obscurantismului clerical”, Gaston se hotărăște să meargă la Paris, pentru a le discuta direct cu aceștia. Familia nu îl încurajează, mai ales că începuseră să apară tot mai multe vești despre începuturile ”terorii” și ghilotinările făcute de Tribunalul Poporului, chiar printre vechii susținători ai Revoluției.

   Vizitele la Tribunalul Poporului și la Primăria din Paris, ca și cele câteva discuții cu conducători ai revoluționarilor, îl impresionează prin vigoare, dar îl și dezamăgesc pe Gaston. Acesta asistă la procese, manifestații și discursuri înflăcărate, toate sub semnul cultului rațiunii, al Republicii și al noii puteri populare. Vorbește cu câțiva fruntași ai revoluției și, după câteva zile, reușește să îl viziteze chiar pe Maximilien Robespierre. Ambii se bucură de revedere, dar Gaston concluzionează că Maximilien Robespierre a rămas același fanatic de odinioară.

   Gaston se reîntoarce acasă schimbat în bine. Este înconjurat de atenția tuturor cunoscuților, ca unul care a văzut Parisul și Revoluția cu ochii săi. Primește vestea că Joseph Lebon, devenit între timp ”reprezentant al poporului” și-a vizitat orașul natal. În cursul scurtei vizite, acesta se arătase nemulțumit, afirmând chiar că a identificat aici un veritabil cuib de contra-revoluționari. În această perioadă, din ordinele lui Lebon, fuseseră arestați vreo 200 de oameni, mai ales dintre clerici.

   După câteva zile, Lebon se reîntoarce în oraș. Organizează un tribunal revoluționar, cu judecători și jurați aleși dintre oamenii de încredere. Aduce cu sine și o ghilotină nouă, perfecționată.

   Gaston este chemat de Lebon. Este foarte bine primit și i se oferă posibilitatea de a ocupa orice funcție în serviciul Republicii. Înțelegând că Lebon este doar un individ meschin și arogant, ba chiar un criminal, sângeros și periculos, Gaston refuză cu modestie orice funcție, mai ales pe cea de președinte al noului Tribunal al Poporului. Refuzul aduce iritarea gazdei sale. Cu toate acestea, cei doi se despart în relații amicale.

   Procesele susținătorilor, reali sau imaginari, ai noului regim, și ghilotinările, produc o mare impresie în oraș. Cu timpul, ele devin însă o imagine obișnuită. Gaston asistă la un proces având drept acuzați 16 preoți, călugări și călugărițe acuzați de ”fanatism”. Una dintre călugărițele acuzate, Yvonne Colllignon, în vârstă de 18 ani, îl impresionează pe Gaston. Acesta are impresia că o cunoaște dintotdeauna pe tânără.

   Ca de obicei, după simulacrul de interogatoriu, publicul, ostil acuzaților, cere pedeapsa cu moartea. Ca prin vis, Gaston se ridică în picioare și strigă faptul că femeia este nevinovată și că Lebon este adevăratul ”fanatic” și un asasin. Sala este consternată, crezându-l nebun. Este improvizat un act de acuzare, în urma căruia Gaston este și el condamnat la moarte pentru ”ateism periculos”.

   Sub privirea lui Lebon, care asistă din balcon, toți cei 17 condamnați sunt executați în aceeași zi, Gaston urmându-i pe eșafod Yvonnei.

 

Capitolul 7

- Ileana -

 

   Cea de-a doua soție a lui Petre Novac, Florica, moare la naștere. Copilul, botezat Toma, este foarte iubit de tatăl său. Acesta îi povestește adesea fiului său, cu duioșie, despre soția sa decedată, precum și modalitatea neobișnuită în care cei doi soți s-au cunoscut. Aflat în trecere prin București, Petre Novac se îndrăgostise pe loc de Florica, pe care o văzuse muncind ca slujnică într-o curte. Lucru și mai ciudat, și tânăra a simțit același lucru. Petre Novac a divorțat repede și s-a căsătorit cu dragostea sa adevărată, mama lui Toma.

   Toma Novac rămâne, încă de tânăr, și fără tată. Având o stare materială bună, acesta îi lasă o avere importantă și ”Întreprinderile Novac”, administrate de prietenul său, avocatul Costică Brebenaru. Acesta din urmă avea la rândul său un fiu, Mihai, de aceeași vârstă cu Toma.

   Toma este crescut de o mătușă îndepărtată. Urmează facultatea de filozofie iar Mihai pe cea de drept. Afacerile tatălui decedat prosperă sub conducerea lui Costică Brebenaru. Chiar și după majorat, Toma îi acordă acestuia deplină încredere și libertate, nefiind interesat de astfel de lucruri. Duce o viață fără griji materiale, dar plină de îndoieli și căutări filosofice. Este preocupat în special de misterul morții. Descoperă și își repetă adesea formula ”cine se naște, trebuie să moară”.

   Toma Novac petrece 7 ani în Germania, devenind doctor în filosofie. Călătorește câțiva ani prin Europa și America. Singurul loc de care se simte oarecum legat este Parisul. Plănuiește să călătorească în Egipt și Orient, dar se întoarce curând în țară. În jurul vârstei de 35 de ani, capătă catedra de ”Filosofia necunoscutului”, predând la Universitate. Soții Brebenaru decid că este vremea ca tânărul lor protejat să se însoare.

   Odată cu izbucnirea primului război mondial, Toma pleacă pe front. Se întoarce după câțiva ani rănit ușor, dar cu numeroase decorații. Mihai Brebenaru, rămas acasă prin conexiunile familiei, preluase între timp conducerea ”Întreprinderilor Novac”, de la tatăl său. Familia Brebenaru continuă eforturile de a-l însura pe Toma Novac, introducându-l în toate familiile ”bune”, care aveau fete de măritat.

   Cu ocazia botezului copilului lui Mihai Brebenaru, Toma Novac îl cunoaște pe profesorul Tudor Aleman, care îi prezintă teoria sa originală despre viață și moarte. De la familia Brebenaru, Toma află mai multe detalii despre trecutul și preocupările noii sale cunoștințe. Deși reticent inițial, Toma are numeroase discuții cu Aleman pe această temă, arătându-se nemulțumit de lipsa unor răspunsuri științifice din partea acestuia. Interlocutorul său era, de asemenea, nemulțumit de reticența arătată și numeroasele obiecțiuni ale lui Toma Novac. Cu toate acestea, discuțiile continua mult timp, cu aceeași intensitate, cu supărări și împăcări de ambele părți. Un argument final aparține întotdeauna lui Aleman, care vede în moartea fizică a unuia dintre cei doi, drept ”verificarea supremă” a teoriei sale.

   În cursul unei plimbări pe Calea Victoriei, Toma tresare la vederea unei femei aflate pe celălalt trotuar. Aceasta era însoțită de un bărbat necunoscut. Toma îi urmărește. Apropiindu-se, privirile lui Toma și ale femeii se întâlnesc. El este convins că o cunoaște de undeva, în timp ce simte că îl urăște pe bărbatul care o însoțește. Doamna Brebenaru, aflată în trecere prin apropiere, îl distrage, astfel că Toma pierde urma cuplului.

   În zilele următoare, năpădit de gânduri și uluit pentru că își dă seama că iubește o femeie pe care a văzut-o pentru prima dată în viață, din întâmplare, Toma îi cere ajutorul lui Aleman. Începe să o caute din nou pe femeie, reluându-și plimbările pe Calea Victoriei, în speranța că o va putea reîntâlni. La șapte zile de la prima întâlnire întâmplătoare, Toma reîntâlnește cuplul. Îi urmărește prin oraș și descoperă adresa din Strada Albă, unde aceștia locuiesc. A doua zi, pândește plecarea bărbatului și îndrăznește să bată la poarta femeii. Spre uimirea sa, ea îl primește, ca și cum l-ar fi așteptat dintotdeauna. Între cei doi se leagă o relație de dragoste.

   Ileana are 24 de ani și este soția unui fost ofițer țarist, Ștefan Alexandrovici Poplinski. Evenimentele politice din urma primului război mondial au făcut ca cei doi să fugă în România. Aici sperau să își revină financiar, prin recuperarea unor vechi moșii.

   În următoarele zile, Toma reușește să se împrietenească cu soțul Ilenei, sub pretextul că îl ajută cu formalitățile legate de recuperarea pământurilor. Între timp, relația cu Ileana continuă. Femeia ezită să se despartă de soțul său, pe care îl consideră un om blând și bun la suflet, care s-ar sinucide dacă ar fi părăsit. Sub diverse pretexte, Ileana nu dorește să își însoțească soțul la Chișinău și Bălți, pentru lămurirea afacerilor familiei. Ștefan Poplinski se împacă cu ideea de a pleca singur, dar consideră că ar avea nevoie de o armă pentru a se apăra pe drum. Săritor, Toma îi furnizează un revolver și muniția aferentă.

   Ștefan Poplinski pleacă cu trenul. Toma și Ileana se întorc în strada Albă, plănuind ca a doua zi să plece în Italia. Remușcările cu privire la Ștefan Poplinski sunt repede uitate. Se împlineau exact șapte săptămâni de când o vizitase pentru prima dată.

   Bănuind ceva, Ștefan Poplinski se întoarce noaptea, pe neașteptate. Îl împușcă pe Toma Novac.

 

Sfârșitul

 

   Toma Novac se trezește a doua zi la spital. Lângă el se află Aleman și Ileana. Toma Novac înțelege că a sosit clipa ”verificării supreme” a teoriei prietenului său, rememorând frânturi din viețile sale anterioare și ale întâlnirilor cu iubita sa.

bottom of page