Hainele cele noi ale imparatului
- povestire -
Povestea "Hainele cele noi ale imparatului" apartine autorului danez Hans Christian Andersen. In ea sunt ironizate falsitatea si ambitia, dar si minciuna si manipularea, prin intermediul unui imparat superficial si egoist, a carui singura preocupare era admiratia de sine, si mai putin grija fata de imparatie si supusi.
Pasiunea pentru obiectele vestimentare si nevoia etalarii lor in public l-au facut pe imparat victima unor pretinsi tesatori care sustineau ca detin secretul realizarii unor haine neobisnuite, dintr-o stofa speciala, nemaiintalnita, si ca urmare, foarte scumpa. Trasatura deosebita a respectivului material consta in faptul ca toti cei care nu erau suficient de educati ori nu aveau dreptul de a se afla intr-o anumita functie, nu puteau sa il vada, astfel ca hainele confectionate din stofa respectiva erau invizibile doar pentru acestia.
Atras de ideea de a avea o haina unica, nu doar frumoasa, ci si care sa ii ofere posibilitatea de a-si testa supusii (intrucat credea ca astfel ii va putea identifica pe slujitorii sai nevrednici), imparatul a acceptat bucuros propunerea falsilor tesatori, punandu-le la dispozitie, pe langa banii ceruti, spatiul si uneltele de lucru, precum si firele de aur si matase solicitate (in cantitati din ce in ce mai mari) de acestia.
Traind astfel mult timp pe cheltuiala imparatiei, cei doi s-au prefacut ca lucreaza, lasand insa razboaiele pentru tesut si stativele pentru stofa goale si insusindu-si firele de aur si matase primite.
Periodic, imparatul isi trimitea sfetnicii sai de incredere pentru a verifica stadiul lucrului si frumusetea hainelor, dar si cu scopul ascuns de a vedea daca intradevar tesatura avea proprietatile magice promise.
Demnitarii erau primiti cu bunavointa de cei doi escroci, care isi laudau stofele invizibile, aratandu-le razboaiele de tesut si manechinele goale, pretinzand ca pe acestea s-ar afla niste haine si materiale inexistente. Desi nu vedeau nimic, ametiti de vorbele mari ale falsilor tesatori, sfetnicii imparatului credeau ca, daca vor recunoaste ca nu au zarit vreo stofa, vor fi considerati nevrednici pentru slujbele detinute. Astfel, toti slujitorii trimisi au povestit incantati imparatului calitati imaginare ale tesaturilor, intrecandu-se sa laude, la randul lor, finetea, frumusetea si culoarea deosebita.
In final, dupa o cheltuiala imensa, imparatul insusi a intrat in jocul celor doi tesatori si, desi nu vedea nici el nimic, a pretins ca hainele ”prezentate” i se potriveau si ca ii placeau in mod deosebit. Incurajat de cei doi escroci, dar si de curtenii care nu doreau sa fie considerati prea prosti, intrucat nu erau capabili sa vada hainele cele noi ale imparatului, acesta chiar le-a ”imbracat” pentru a se infatisa multimii.
Nedorind sa fie considerati mai prejos decat ceilalti participanti la manifestarea organizata cu acest prilej, intreaga populatie prezenta l-a salutat cu entuziasm pe imparatul aproape dezbracat, mimand faptul ca acesta ar purta niste vesminte deosebite.
In acest punct al povestii, autorul a aratat cum decenta a fost totusi salvata de inocenta si nevinovatia din vocea unui copil care a afirmat, nici mai mult, nici mai putin, decat ca imparatul era, de fapt, dezbracat.
Desi, la fel ca toti cei de fata, imparatul era si el, in sinea lui, de acord cu afirmatia copilului, el a decis sa mearga mai departe, urmat de curtenii care ii sustineau o trena invizibila.
Basmul a fost scris pentru copii, dar morala se adreseaza adultilor si societatii, intrucat, uneori, din dorinta de a face pe plac celorlalti, dar si ca urmare a propriei nesigurante, poporul devine orb, nedorind sa spuna lucrurilor pe nume si sa admita ca este condus de niste incapabili. Ca intotdeauna insa, salvarea poate veni de acolo de unde te astepti mai putin, precum un suflet nevinovat de copil, neatins inca de slabiciunile celor mari.