Povestea lui Harap-Alb
- povestire -
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, scris de Ion Creanga, in care este prezentata tema luptei binelui impotriva raului. Universul, in care numeroase personaje fantastice, cu valori simbolice, isi dobandesc maturitatea si isi desfasoara actiunea, este unul miraculos.
Povestea incepe cu scrisoarea trimisa de Verde imparat fratelui sau, crai intr-o tara indepartata. Verde imparat, batran si suferind, tata a trei fete, i-a scris fratelui sau, craiul, sa il trimita pe cel mai vrednic dintre cei trei feciori ai sai pentru a-i mosteni imparatia. Drumurile erau primejdioase iar tinuturile dintre cele doua imparatii erau strabatute de razboaie, fapt pentru care cei doi frati nu se mai vazusera inca din tinerete.
Craiul le-a povestit fiilor sai despre dorinta lui Verde imparat. Feciorul cel mare, crezandu-se indreptatit sa primeasca aceasta sansa, s-a oferit sa mearga el. Dupa ce si-a luat ramas bun de la fratii sai si a primit o scrisoare de la tatal sau catre Verde imparat, dar si un cal, haine, bani si arme, necesare calatoriei, acesta a plecat la drum. Dorind sa ii verifice vrednicia fiului sau, craiul a imbracat pielea unui urs si s-a ascuns sub un pod. Cand feciorul temerar a ajuns in dreptul podului, ursul i-a iesit in cale. Temandu-se pentru viata sa, dar si pentru ca nu mai reusea sa isi struneasca calul, feciorul de crai s-a intors acasa, la tatal sau, care lepadase intre timp pielea de urs. Feciorul i-a marturisit tatalui sau ca motivul intoarcerii acasa era teama de a cadea prada animalelor salbatice, motiv pentru care prefera sa renunte la imparatie.
A venit randul fiului mijlociu sa isi incerce sansa. Tatal si-a dat acordul, considerand ca fiecare era in masura sa isi croiasca viitorul (”Fiecare pentru sine, croitor de pane”). Situatia s-a repetat si in cazul fiului mijlociu, acesta intorcandu-se acasa si recunoscand ca nu era demn de cinste. Dezamagit, craiul l-a ridiculizat si a deplans soarta fratelui sau, care avea sa ramana fara urmasi, avand in vedere ”vitejia” nepotilor sai. Acestora li se potrivea vorba ”La placinte inainte, si la razboi, inapoi”. Fiul cel mic a iesit in gradina unde s-a gandit cu tristete la vorbele tatalui sau. Aici a intalnit o baba garbova care cerea milostenie, promitandu-i ajutor in viitor. Aceasta i-a proorocit ca va ajunge imparat. Dupa ce baiatul i-a dat un ban de pomana, baba l-a sfatuit cum sa procedeze pentru a-si implini destinul. Trebuia sa ii ceara tatalui sau calul, armele si hainele de cand acesta a fost mire. Calul, care manca jaratec, avea sa il fereasca de multe primejdii. Dupa ce l-a sfatuit pe feciorul de crai, batrana s-a ridicat in vazduh.
Capatand curaj, feciorul cel mic a mers la tatal sau si i-a cerut sa il lase sa isi incerce si el norocul. Dupa ce tatal sau i-a dat binecuvantarea, a mers in pod de unde a luat un capastru, un bici, o sa, niste straie vechi, un arc, sageti, palos si un buzdugan, toate vechi si pline de praf. Apoi a pus o tava plina cu jaratec in mijlocul hergheliei. De trei ori, acelasi cal rapciugos a incercat sa manance jar, dar nu a luat decat o gura, pentru ca, de fiecare data, feciorul l-a lovit in cap cu capastrul. In final, calul s-a scuturat de trei ori si s-a transformat in cel mai frumos armasar. I s-a adresat cu glas omenesc feciorului si i-a spus sa incalece pe el. L-a purtat pe fecior pana la nori, luna si stele, urcand si coborand cu o viteza uimitoare, ca pedeapsa pentru cele trei lovituri de capastru.
Cu viteza vantului l-a dus la crai, de la care fiul cel mic si-a luat ramas-bun inainte de plecare. Pe drum, feciorul s-a intalnit, in dreptul podului, cu pretinsul urs. Calul nu s-a speriat iar voinicul a vrut sa il loveasca pe urs cu buzduganul. Atunci, craiul si-a dat pielea de urs jos, l-a binecuvantat pe feciorul sau si l-a numit vrednic de imparatie. L-a sfatuit apoi sa se fereasca de omul ”roş” si de cel ”span”. Dupa ce a calatorit timp de 49 de zile, feciorului de crai i-a iesit in fata un om span care s-a oferit sa ii fie sluga. Amintindu-si sfatul parintelui sau, l-a gonit pe span si a mers mai departe. Spanul i-a mai iesit in cale inca de doua ori, de fiecare data deghizat altfel si tinand un alt discurs. La cea de-a treia intalnire, feciorul a acceptat, crezandu-se ratacit. Dupa ce au oprit la o fantana pentru a-si lua provizii de apa pentru drum, spanul l-a convins cu viclenie pe fecior sa intre in fantana pentru a se racori. Dupa ce l-a vazut in fantana, a pus capacul si l-a amenintat cu moartea daca nu avea sa ii jure lui credinta. Vazandu-se incoltit, feciorul s-a lasat in grija lui Dumnezeu, i-a pupat palosul noului stapan, in semn de supunere, si i-a dat scrisoarea catre Verde imparat, banii si armele. Din acel moment au facut schimb de roluri, spanul pretinzand ca era fecior de crai, iar feciorul a devenit sluga, primind numele Harap-Alb.
Au ajuns astfel la Verde imparat, unde acesta si fetele sale l-au primit cu bucurie pe span. Cu Harap-Alb, spanul se purta urat, punandu-l sa stea in grajd si lovindu-l, fapt condamnat de verisoarele sale. In speranta ca va scapa de el, spanul l-a trimis pe Harap-Alb sa aduca salata din Gradina Ursului, loc primejdios, pazit de fiare salbatice. Necajit, Harap-Alb s-a plans calului sau care l-a purtat cu viteza vantului intr-un ostrov, unde a intalnit-o pe batrana careia i-a aratat milostenie in trecut. Aceasta batrana era de fapt Sfanta Duminica, care, dupa ce l-a ascultat, l-a gazduit in casa sa si i-a fagaduit ca il va ajuta. Batrana a facut o licoare din ”somnoroasa”, lapte si miere, pe care a turnat-o in fantana ursului. Dupa ce a baut apa, ursul a adormit. Harap-Alb a patruns in gradina, imbracat in pielea de urs a tatalui sau, si si-a incarcat desaga cu salata. Intre timp, ursul s-a trezit, iar Harap-Alb a fugit, lasand pielea de urs in spate. S-a infatisat stapanului sau cu salatele si a fost laudat de imparat si de fetele sale. O alta incercare la care a fost supus de stapanul sau a fost sa mearga in Padurea Cerbului, si sa aduca capul cerbului, cu piatra din frunte, precum si pielea acestuia, care era plina de nestemate. Pentru ca era o misiune dificila, cerbul fiind vrajit, si de aceasta data Harap-Alb a apelat la ajutorul Sfintei Duminici. Aceasta i-a daruit obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot si l-a sfatuit cum sa il omoare pe cerb. Harap-Alb a facut o groapa langa izvorul din care se adapa cerbul si cand acesta a venit sa bea apa, i-a taiat capul cu sabia si s-a aruncat rapid in groapa. Capul cerbului ii vorbea si ii cerea sa il vada, cu scopul de a-l omori, pentru ca avea privirea otravitoare. Bine sfatuit de Sfanta Duminica, Harap-Alb a ramas in groapa pana la apusul soarelui, cand capul cerbului a murit. Atunci, Harap-Alb a luat capul si pielea, si, multumindu-i Sfintei Duminici, s-a intors la stapanul sau. Acesta a continuat sa il trateze urat, fiind total dezaprobat de imparat.
Verde imparat a organizat o petrecere mare in cinstea nepotului sau, la care a invitat numai oaspeti alesi. La insistentele celor trei fete, spanul si-a dat acordul ca si Harap-Alb sa participe la petrecere. In timp ce se aflau la masa, o pasare a batut in geam si le-a vorbit mesenilor despre fata lui Roș imparat. Mesenii s-au infricosat, avand in vedere inspaimantatoarea reputatie pe care o aveau atat fata cat si tatal ei. Spanul l-a trimis pe Harap-Alb sa i-o aduca pe fata lui Roș imparat. Spre ciuda spanului, calul lui Harap-Alb s-a transformat in vederea tuturor in mandru armasar. Spanul si-a propus sa il ucida cu palosul pe Harap-Alb.
In drumul sau spre Roș imparat, feciorul a intalnit pe un pod o nunta de furnici. Pentru a evita moartea multor gaze nevinovate, el a trecut cu calul prin apa. Drept multumire, o furnica zburatoare i-a vorbit si i-a dat o aripa, careia Harap-Alb trebuia sa ii dea foc daca avea nevoie de ajutor. La fel s-a intamplat si cu niste albine, carora le-a facut un adapost. Craiasa albinelor, ca si furnica zburatoare, i-a dat o aripa, fagaduindu-i ajutor. L-a intalnit apoi pe Gerila, care nici langa un foc de 24 de stanjeni de lemn nu se incalzea, pe Flamanzila, care manca brazdele a 24 de pluguri si nu se satura, pe Setila care a baut apa a 24 de izvoare, pe Ochila care cu singurul sau ochi vedea pana in ”maruntaiele pamantului”, pe Pasari-Lati-Lungila, care se inalta pana la cer si se latea de putea inconjura pamantul. Au plecat impreuna spre curtea lui Roș imparat.
Ajungand la curtea imparatului, s-au infatisat acestuia, iar Harap-Alb i-a cerut-o pe fata sa pentru nepotul lui Verde imparat. Maniat de indrazneala lor, Roș imparat nu i-a refuzat, insa a planuit sa ii dea pieirii. L-a pus pe ajutorul sau sa ii gazduiasca intr-o casa de arama incalzita cu 24 de stanjeni de lemn, nadajduind ca, pana in zori, oaspetii se vor preface in scrum. Gerila a suflat de trei ori spre casa iar temperatura a devenit numai buna pentru un somn odihnitor. Peste noapte, tovarasii de drum s-au ciondanit. Gerila a regretat ca a scazut temperatura si, suparandu-se, pana la zi a transformat casa intr-un sloi de gheata. Cu greu Roș imparat si slugile sale au reusit sa ii scoata pe cei sase din casa de arama.
Roș imparat i-a mai pus la o incercare. Trebuiau, pana in zorii zilei, sa manance 12 cosuri cu paine, 12 vaci fripte si sa bea 12 butoaie cu vin, in caz contrar, urmau sa plateasca cu viata. Dupa ce ceilalti tovarasi de drum au mancat cat au putut, Flamanzila si Setila au mancat si au baut tot, ba chiar au inceput sa se vaite de foame si de sete.
Roș imparat, crezand ca le da o sarcina de neindeplinit, i-a pus sa aleaga dintr-un morman firele de nisip de bobitele de mac. Harap-Alb a scos aripa daruita de furnica zburatoare si a aprins-o. Atunci, o multime de furnici s-au ivit si in cateva clipe au ales nisipul de mac. Apoi si-au continuat drumul prin palat, ajungand in camera imparatului, pe care l-au ciupit, dupa care s-au facut nevazute. Imparatul s-a trezit si, nervos, a mers la oaspetii sai, unde, cu bucurie si cu surprindere, a constatat ca au dus sarcina la indeplinire. Si de data aceasta, Roș imparat i-a mai pus la o incercare. Trebuiau sa o pazeasca pe fata imparatului pana la ziua. In timpul noptii, fata s-a transformat intr-o pasare si a zburat din palat. S-a ascuns in ”umbra iepurelui”, apoi in varf de munte. Ochila a gasit-o si Pasari-Lati-Lungila a incercat sa o prinda, insa pasarea s-a ascuns dupa luna. Pasari-Lati-Lungila s-a inaltat pana la luna si a prins-o, vrand de suparare sa o omoare. Atunci, pasarea s-a transformat din nou in fata iar cei doi au dus-o inapoi la palat, in camera ei.
Roș imparat i-a mai pus la o incercare. El avea doua fete, una dintre ele infiata. Daca Harap-Alb avea sa descopere care dintre cele doua fete era a imparatului, acesta i-o dadea cu buna inima. Harap-Alb a apelat la craiasa albinelor care a piscat-o de obraz pe fata imparatului. Indeplinind si ultima sarcina, Harap-Alb a primit-o pe fata lui Roș imparat. Dar fata nu s-a invoit sa mearga cu el pana ce calul lui si turturica ei nu-i aduceau trei smicele de mar dulce, apa moarta si apa vie. Daca calul era cel care aducea primul cele cerute, fata avea sa mearga cu el. Fiind mai usoara, turturica a fost prima care a gasit cele cerute, insa calul, istet, i le-a luat si s-a infatisat imparatului si fetei lui. Atunci, fata si-a luat ramas-bun de la tatal sau, si a plecat cu Harap-Alb, trimitand-o pe turturica inainte, pentru a le vesti venirea. Harap-Alb le-a multumit tovarasilor sai pentru ajutorul dat, si si-a continuat drumul. Dintre toate cate ii poruncise spanul, pe fata ii era greu sa i-o dea, mai ales ca pe drum au inceput sa se indrageasca reciproc. Cand au ajuns la curtea lui Verde imparat, fata le-a spus tuturor ca Harap-Alb era adevaratul nepot al imparatului. Din razbunare, spanul i-a retezat capul lui Harap-Alb cu palosul. Atunci, calul l-a luat pe span si l-a dus in inaltul cerului de unde i-a dat drumul. Acesta a fost sfarsitul spanului.
Fata lui Roș imparat i-a pus lui Harap-Alb capul la loc, l-a legat cu cele trei smicele de grau, l-a lipit cu apa moarta iar cu apa vie l-a readus la viata. Cei doi tineri si-au jurat credinta si au primit binecuvantarea lui Verde imparat, precum si imparatia acestuia. Au petrecut si au sarbatorit impreuna ani multi.
