Neghinita
- povestire -
Povestea lui ”Neghinita” are drept erou principal un baiat special, inzestrat cu darul de a asculta gandurile oamenilor, dar atat de mic, incat abia putea fi zarit cu ochiul liber. Puterea sa se datora tocmai faptului ca era la fel de mic cat un bob de neghina, astfel ca se putea strecura in urechile oamenilor, ascultandu-le vorbele nerostite, ori chiar facandu-i sa creada, atunci cand le soptea in ureche, ca isi aud propriile idei.
Desi foarte mic, Neghinita era ”frumos ca o piatra scumpa”, cu ”ochisori ca doua scantei albastre” si ”picioruse ca niste firisoare de paianjen”. Din aventurile sale neobisnuite, reiese ca avea numeroase calitati, precum darnicia, spiritul justitiar, intelepciune si o buna cunoastere a oamenilor, insa si destule defecte. In unele situatii, el apare ca fiind lenes, capricios, obraznic ori chiar rautacios. Dealtfel, el se si descrie pe sine cu numele de ”Gandul Lumii”, care pluteste nevazut printre oameni, si caruia i se potriveste un amestec de lucruri bune si rele.
Neghinita isi face aparitia, in mod miraculos, in fata unei femei foarte batrane, care, impreuna cu ”mosul” sau, si-ar fi dorit copii, dar erau prea batrani ca sa mai poata avea. Neghinita asculta gandul batranei si, jucaus din fire, o face sa creada ca i-ar putea fi copil, in ciuda faptului ca este atat de mic. Bucuria batranei la auzul cuvantului ”mama” o face sa nu isi puna intrebari despre aceasta aparitie nastrusnica, vestea sosirii copilului mult-asteptat trebuind sa ii fie impartasita si sotului sau, aflat in acel moment la lucrul campului.
Fiind atat de mic, Neghinita calatoreste, ca de obicei, pe cate o adiere de vant, astfel ca, la sfatul batranei, porneste sa isi cunoasca si ”tatal”. Pus pe sotii, pe drum se incurca cu cativa vacari, carora le testeaza omenia. In apropierea cirezii lor, se lasa la pamant si se preface ca s-ar afla in nevoie, promitandu-le vacarilor ca ii va ajuta, daca il ”salveaza”. Fara sa inteleaga o asemenea aparitie neobisnuita si crezandu-si vitele in pericol, vacarii se arata agresivi fata de Neghinita. Cel care incearca sa il striveasca nu reuseste decat sa isi scranteasca piciorul, in timp ce ceilalti, care vor sa il loveasca cu batele, sunt batjocoriti. La plecare, Neghinita le striga: ”Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar”.
Ajuns la tatal sau, Neghinita se intristeaza din cauza ca acesta este prea uimit pentru a se bucura de un asemenea ”copil” special. Pentru a se da mare si a arata ca este chiar mai priceput decat un copil normal, Neghinita mana caii batranului cu pricepere, sarind de la unul la altul, strunindu-i si ciupindu-i. Un negustor aflat chiar atunci in trecere observa minunea cailor calariti in acest mod, si ii cere unchiasului sa il vanda pe Neghinita. Lacomia batranului are castig de cauza in fata dorintei de a avea un urmas, astfel incat, Neghinita este vandut pentru douazeci de pungi de galbeni, dupa o tocmeala indelungata. Intelegand puterile lui Neghinita, negustorul porneste spre palatul Imparatului, socotind ca doar acesta ar fi demn de o asemenea ”marfa” de valoare.
Intrucat in imparatie bantuia, de ceva timp, seceta si molima, Imparatul se afla la un ”mare si greu sfat” cu toti inteleptii, pentru a decide ce este de facut in continuare. Tocmai atunci soseste si negustorul, care dezvaluie sfatului noua sa achizitie. Imparatului ii place fiinta minuscula din fata sa, isteata si asemanatoare cu o bijuterie, poruncind sa i se construiasca o locuinta pe masura, din aur si pietre scumpe. Desi vedeau, la randul lor, minunea, inteleptii nu credeau totusi ca asa ceva poate exista, consultandu-si cartile si tratatele pentru a se convinge. Sfatos, dar si pentru a le mai taia din trufie, Neghinita le spune ca pe lume poate exista si ce nu se gaseste scris in carti, ba chiar ca, uneori, ”cei mai mici sunt cei mai mari”. Pentru o mica demonstratie, Neghinita intra pe rand in urechile membrilor sfatului, ascultand ce gandeste fiecare. Apoi, pe nesimtite, intra si in urechea Imparatului, soptindu-i cele auzite mai inainte. Imparatul crede ca el gandeste tot ceea ce ii sopteste Neghinita si ca a inceput sa poata ghici gandurile supusilor sai. Sfatul ramane uimit cand Imparatul, suparat ca tocmai aflase ca nimeni nu era atent la treburile imparatiei, fiecare preocupandu-se de lucruri personale sau marunte, ii cearta pe toti, cu exceptia unuia singur, care chiar urmarise cele discutate. Acestuia din urma ii si mareste salariul. La intrebarea manioasa a Imparatului daca ar trebui ca celorlalti sa le taie capetele, Neghinita arata ca asa ceva nu ar fi de dorit, intrucat, fara carturari si intelepti, nu ar mai avea ”cine sa minta lumea”. Imparatul afirma ca poate ar fi mult mai bine, pentru ca, astfel, nu ar mai exista pe lume decat adevarul. Jucandu-se cu focul, Neghinita il convinge pe Imparat ca, in absenta minciunii, daca poporul ar afla cu ce se ocupa chiar el in realitate, neglijand adesea treburile imparatiei, de mult ar fi fost rasturnat din scaunul domniei. Cu ciuda, Imparatul nu poate, totusi, decat sa ii dea dreptate.
Imparateasa afla si ea de noul ”dar” al Imparatului de a ghici gandurile oamenilor si il pune la incercare. Neghinita ii afla gandurile si i le sopteste in ureche Imparatului, care isi face sotia sa se rusineze. Cu aceasta ocazie, Neghinita afla insa si faptul ca Imparatul nu aude bine cu urechea dreapta si ca singura ureche ”buna” este cea stanga.
Din plictiseala, dar si pentru faptul ca nu se putea abtine de la obraznicii, intrand intotdeauna in incurcaturi, Neghinita impinge gluma si mai departe, facandu-l sa creada pe Imparat ca treburile imparatiei nu merg bine din pricina sfetnicilor sai. Imparatul da ascultare vorbelor lui Neghinita, pe care le crede ca fiind ale sale si isi schimba toti sfetnicii si oamenii de incredere. Ca urmare, noul sfat il rastoarna curand de la putere, alungandu-l de pe tron.
Sarac si uitat de toti, Imparatul, insotit de Neghinita, cutreiera acum lumea, plangandu-si soarta. Cu toate acestea, pentru prima data in viata sa, fostul Imparat se simte un om liber. El afla de saracia si nedreptatile la care oamenii simpli sunt supusi de catre cei bogati, mirandu-se de faptul ca autoritatile par a fi surde la nevoile poporului. El socoteste acum ca, daca ar mai avea sansa de a se afla pe tron, ar sti cum sa se poarte pentru a apara interesele tuturor supusilor. Pribegia Imparatului se sfarseste miraculos, atunci cand, satul de noul conducator si de sfetnicii sai, poporul se rascoala, punandu-l din nou pe tron pe vechiul Imparat.
La fel ca si soarta Imparatului, si cea a lui Neghinita se schimba rapid, insa in rau. Gresind intr-o zi urechea, el crede ca se afla in cea cu care Imparatul nu auzea aproape deloc. Dupa obiceiul sau si fiindu-i prea lene sa se mute in cealalta ureche, Neghinita se gandeste sa tipe, in loc de a sopti, una dintre rautatile sale obisnuite. Luat prin surprindere de un tipat puternic in urechea ”buna”, Imparatul se loveste puternic peste aceasta, ca aparandu-se de o insecta. In palma ii cade chiar Neghinita, ametit de lovitura, despre care Imparatul nu stia ca se aflase acolo in tot acest timp.
Imparatul intelege atunci viclesugul lui Neghinita si faptul ca, in toata aceasta perioada, isi batuse joc de el, facandu-l sa creada lucruri neadevarate, ba chiar sa isi piarda tronul si sa pribegeasca o vreme. Infuriat, el il ineaca pe Neghinita in fantana palatului, unde il coboara spanzurat de un fir lung de matase.
Povestea de fata ne invata faptul ca, mari si mici, saraci si bogati, invatati sau cu putina scoala, toti oamenii au numeroase calitati sau defecte pe care aleg sa le foloseasca pentru a face bine sau a face rau. De asemenea, calitatile exceptionale pot transforma pe oricine intr-un om rautacios, daca nu exista o limita data de bunul simt si de respectul fata de semeni. Astfel, lipsa de modestie si ascultarea oricarui sfat, fara a-l cantari mai intai prin propria minte, poate aduce multe neplaceri. In acelasi timp, povestea atrage atentia asupra faptului ca nevoile poporului trebuie ascultate de catre cei din clasele conducatoare, soarta tuturor fiind adesea schimbatoare.