top of page
© kpodoperescu.com

Popa Tanda

- rezumat -

 


I

 

   Trandafir, fiul dascălului Pintilie din Butucani, era văzut de oamenii din satul său natal ca un om bun și învățat, harnic și gospodar. Întrucât a fost vrednic la învățătură și pentru că avea un glas mai frumos chiar decât cel al răposatului său tată, Trandafir a ajuns preot în Butucani, sat mare și bogat.

   Deși drept, cinstit și cu har, tânărul preot a ajuns, cu timpul, să nu fie foarte iubit de săteni, fiind considerat prea direct, aspru și nesociabil. El nu se arăta dispus la compromisuri, nu menaja pe nimeni și nu voia să se facă plăcut enoriașilor sau șefilor de la Protopopie ori Episcopie. Această atitudine a făcut ca, după o vreme, să fie mutat de la Butucani, la Sărăceni.

 

*

 

   Situat într-o vale inundabilă a pârâului Răpița, între patru dealuri, satul Sărăceni își merita numele, fiind un loc rău pentru agricultură, și astfel, cu locuitori nevoiași. Datorită condițiilor vitrege și deselor inundații care stricau recoltele, oamenii ajunseseră, cu timpul, să nu mai cultive pământul, lucrând mai degrabă pentru cei din alte localități, pentru un câștig mai mic. Nu doar casele și gospodăriile din sat reflectau această stare de sărăcie, ci chiar și biserica, veche și dărăpănată. Majoritatea celor numiți aici căutau să plece cât mai repede, mai ales că lipsurile enoriașilor nu aduceau nici preoților venituri suficiente. O astfel de numire era văzută mai degrabă ca o pedeapsă sau ca un adevărat ”canon de pocăință”.

   Părintele Trandafir, cu trei copii și o nevastă însărcinată, fără prea multă agoniseală, este inițial încrezător în capacitatea sa de a influența în bine oamenii și a-i face să devină mai harnici.

 

*

 

   Prima sa predică de duminică, în care vorbește despre pilda fiului risipitor, și despre nevoia omului de a lucra și a culege roadele faptelor sale, este bine primită de enoriași, care se bucură că, în sfârșit, a sosit în mijlocul lor un preot învățat. În curând însă, auditoriul este din ce în ce mai mic, vremea rea și predicile cu înțeles făcând ca biserica să nu fie prea căutată de localnici.

   Părintele Trandafir nu se lasă descurajat, venind în întâmpinarea enoriașilor săi, pe care nu îi mai așteaptă în biserică, ci îi caută pe la treburile lor. Dacă, la început, oamenii se bucură de sfatul și discuțiile cu el, cu timpul, ei ajung să îl evite. Frustrat, părintele Trandafir trece astfel de la sfaturi și învățătura de bine, la vorbe mai aspre față de cei păcătoși, rușinând, prin cuvintele sale, pe cei leneși. Oamenii sunt amuzați de sarcasmul și ”batjocura” care îi privește pe alții, însă deloc mulțumiți atunci când chiar ei sunt ținta observațiilor și dojenilor preotului. Sătui de atâta ”tândălitură” (pierdere de vreme, umblare fără rost) și glume cu înțeles ale preotului, localnicii fug ”ca de ciumă” de o eventuală întâlnire cu acesta.

   Ba chiar, în lipsa altor activități gospodărești, hazul de ceilalți, bârfele și răutățile spuse unii față de alții devin ocupația obișnuită a sătenilor. În batjocură, ei îi pun chiar și părintelui Trandafir porecla de ”Popa Tanda”. Față de această atitudine, dar mai ales vâzând că nu îi poate influența pe oameni spre bine, preotul trece la jigniri și ocări. La început, localnicii se sfiesc să îi răspundă, însă devin mai îndrăzneți și unii chiar îl ocărăsc, pe față, la rândul lor. Nemulțumiți, ei se plâng superiorilor preotului Trandafir, cerând ca acesta să fie schimbat.

 

*

 

   Părintele Trandafir se bucură de plângerile sătenilor din Sărăceni, crezând că astfel va fi schimbat. Episcopul însă, bun la suflet, îi ia apărarea și refuză să satisfacă cererea sătenilor, pe care îi consideră vinovați de situație.

 

*

 

   Vâzând starea soției, care tocmai născuse, și sărăcia în care familia sa își duce zilele, părintele Trandafir este deznădăjduit. A doua zi, fiind duminică, el se duce, ca de obicei, la biserică. De această dată însă, năpădit de gânduri negre și asaltat de greutățile vieții de zi cu zi, cade în genunchi, se roagă și plânge, invocând ajutorul divin.

 

II

 

   Casa în care preotul și familia sa locuiau se afla lângă biserică, fiind, de fapt, un fost hambar. Observând-o și văzând cât de dărăpănată este, părintele Trandafir își dă seama că, de la venirea sa, nu oamenii din sat s-au adaptat la noul preot, ci el însuși la oameni, trăind de fapt, asemenea tuturor celorlalți, în lene și ignoranță. El ia decizia să schimbe lucrurile, prin propriul său exemplu.

 

*

 

   Cu puținii bani rămași din zestrea soției, repară și tencuiește pereții casei, schimbă acoperișul și construiește un gard. Soția îl ajută bucuroasă și chiar îi cere să organizeze și o mică grădină, în curte. Deși nu se pricep la agricultură, terenul din spatele casei îl cultivă cu porumb. Cei doi soți se bucură de rodul propriilor mâini și decid să cultive chiar și mai mult pământ. Pentru că terenurile mai bune se aflau în afara satului, preotul achiziționează o căruță, un cal, construiește un grajd și îl tocmește drept argat pe clopotarul Cozonac.

Văzând schimbările, și gospodăria din ce în ce mai frumoasă, sătenii se minunează și trag concluzia că ”Popa e omul dracului!”.

   Întrucât căruța nu avea ”lese” (”leasă” - împletitură de nuiele pentru protecție, transport etc), preotul și argatul său culeg nuiele din bălțile din apropiere și le împletesc.

   Aproape de Paști, având nevoie de bani pentru alte îmbunătățiri ale casei, preotul lasă rușinea deoparte și reia operațiunea, pentru a produce și vinde ”lese” la târg. Împreună cu Cozonac și vecinul său, Marcu Florii Cucului, culeg rogoz și pipirig, și împletesc și o rogojină, pentru a se apăra de ploaie pe drum.

   Înainte de Rusalii, preotul se întoarce de la târg cu bani ”destui”, spre bucuria sa și a familiei sale.

   Activitatea atrage atenția sătenilor, precum și alte exclamații că ”Popa e omul dracului!”.

 

III

 

   Deznodământul nuvelei aduce o schimbare de perspectivă odată cu ultimul capitol, autorul alegând să treacă repede peste anii care par să fi urmat. Schimbările din jur și influența benefică a exemplului părintelui Trandafir sunt acum evidente, căci, nu la foarte mult timp de la evenimentele relatate, satul Sărăceni a devenit de nerecunoscut. Drumuri largi și bine întreținute, culturi îngrijite și oameni gospodari, se văd acum peste tot. Malurile stâncoase au fost săpate de pietrari iar rocile calcaroase erau folosite pentru cuptoarele de var, oamenii se ocupă cu grădinăritul, lucrează în lemn și fac împletituri din nuiele. Localitatea are și o biserică frumoasă, școală și chiar primărie.

   Părintele Trandafir, acum bătrân, trăiește fericit alături de soția sa și de nepoți, iubit și respectat de toată lumea din sat. Exemplul și perseverența sa au făcut ca mentalitatea sătenilor să se schimbe și satul să înflorească.

   Un sătean trece și îl salută pe părintele Trandafir, spunându-și: ”Ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu!”.

***

bottom of page