top of page

 

 

Apologia Sfantului Iustin Martirul și Filozoful

   Originar din Palestina romană, ca fiu al lui Priscus și nepot al lui Bacchius, cel care avea să devină mai târziu Sfântul Iustin a arătat încă din tinerețe o aplecare specială către lumea ideilor și cunoașterea intelectuală.

   Căutarea ”Adevărului”, a cărui formă supremă și completă a găsit-o abia în a doua jumătate a vieții, în cunoașterea lui Dumnezeu, a reprezentat o preocupare permanentă, făcută mai întâi intuitiv și, ulterior, prin Cuvântul Evangheliilor.

   Înțelegerea ”lucrurilor netrupești” și ”contemplarea ideilor” a fost astfel, pentru mult timp, prilej de căutări lăuntrice și dorință arzătoare pentru tânărul Iustin. Inițial, el a încercat atingerea acestui deziderat prin intermediul curentelor și sistemelor filozofice ale vremii (din perioada anilor 100 - 150 d.Hr.). Aceste încercări i-au adus, pe de o parte, satisfacții intelectuale și cunoașterea resorturilor intime ale filozofiei contemporane lui, dar și, pe de altă parte, ocazia unor repetate și dureroase dezamăgiri. Astfel, așa cum aprecia retroactiv chiar Sfântul Iustin, respectivele sisteme de gândire, indiferent de specificul și denumirea lor, reprezentau de fapt, așa cum va înțelege mai târziu, doar părți insignifiante ale unui adevăr incomplet. Ele nu au făcut decât să îl îndepărteze inițial de scopul său, dobândirea înțelepciunii și a păcii interioare. Abia mai târziu, sub înrâurirea textelor creștine, Sfântul Iustin a reușit să răspundă propriilor frământări, și chiar să definească scopul filozofiei, în opinia sa, acesta constând în obținerea fericirii omenești prin (re)cunoașterea ”adevărului”, înțelegerea deplină a lumii moștenite de la Dumnezeu, a locului omenirii în mijlocul creației Sale și apropierea de Acesta.

   De formație mai degrabă platoniciană, filozoful Iustin, deși educat în spiritul epocii sale, sfârșește astfel prin a îmbrățișa o doctrină mai puțin cunoscută la acel moment, exotică lumii romane, controversată, dar foarte dinamică și cu un număr din ce în ce mai mare de aderenți. Momentul convertirii la creștinism a Sfântului, ea însăși sub semnul miracolului (întrucât este totală și completă, fiind datorată unei întâlniri neobișnuite, pe malul mării, cu un bătrân înțelept), este receptat drept un moment crucial al vieții sale, luând forma unei străfulgerări revelatoare, care duce la conștientizarea fuziunii celor două noțiuni îndelung căutate: Adevăr și Dumnezeu.

   Filozofia devine astfel darul ascuns, dar care s-a aflat tot timpul ”la vedere”, oferit omenirii chiar de către Creator, necesar cunoașterii nu doar ale unor fațete disparate ale adevărului (așa cum, până atunci, se revelau ele, individual, fiecăruia dintre filozofi), ci a completitudinii lui, prin acceptarea lui Dumnezeu. Celelalte noțiuni și sintagme, de care filozofia se folosește și le combină, încercând să le ”disece” și să le explice, precum ”frumos”, ”dreptate”, ”echitate” etc, nu sunt, în percepția Sfântului Iustin, de sine stătătoare, ci decurg din această acceptare, reprezentând totodată consecința naturală și spontană a Dumnezeirii, îmbrățișarea libertății oferite de Aceasta și nu neapărat mijlocul de a ajunge la ea.

   Sfântul Iustin cunoaște și înțelege pe deplin creștinismul prin intermediul ”Profeților” săi, premergători ai Cuvântului, reprezentat de către Iisus Hristos. Un rol central între profeți îl ocupă Moise, văzut dealtfel nu doar ca ales al lui Dumnezeu, ci și drept un fel de precursor al lui Platon (întrucât acesta din urmă doar a ”reluat”, fără să știe, adevăruri exprimate cu mult timp înainte de către Moise). Sfântul Iustin rezonează cu acești profeți din vechime, găsind în ei acel izvor de la începutul timpurilor, neîntrerupt și limpede, din care își trage seva adevărul nealterat al „noii filozofii”.

   Astfel, Iustin ”Filozoful”, renăscut, înarmat cu o credință nouă, anunțată și pregătită de către cea ”veche”, dar și cu vocația mărturisirii acesteia, începe propăvăduirea acestei doctrine, în mijlocul păgânilor, inițiind astfel drumul dificil care îl va face mai târziu să capete și titulatura de ”Martirul”. Prin intermediul școlii sale de filozofie deschisă la Roma, el încearcă să ridice creștinismul, în ochii contemporanilor săi, de la statutul de ”sectă” ilicită, cu puternice rădăcini iudaice, la aceea de curent de gândire și mod de viață armonios și folositor oricărei persoane virtuoase, care se pretinde a fi și înțeleaptă.

   Pentru Sfântul Iustin, spre deosebire de alți filozofi, nu destinul ori sorții (șansa) călăuzesc viața omului, ci alegerea conștientă și liberă, făcută în fiecare clipă de către creștin, în scopul superior al mântuirii sufletului. Astfel, Dumnezeul creștin nu are nimic în comun cu zeitățile adorate ale acelor vremuri, considerate dealtfel simple creații ale demonilor ispititori, născuți din împreunarea oamenilor cu îngerii decăzuți. La rândul lor, aceștia din urmă sunt doar tolerați de către adevăratul lor Creator, pentru ca astfel El să își poată testa și îmbunătăți creația. Asta și pentru că, odată cu Mântuitorul păcatelor ei, umanitatea devine, prin Cuvântul Evangheliilor, liberă în opțiuni, lăsând la latitudinea fiecărui individ în parte dacă să îmbrățișeze sau nu acest mod de viață virtuos, și astfel, să își aleagă răsplata ori pedeapsa. Responsabilitatea celor mai educați dintre oameni, a ”filozofilor” (intelectualilor și oamenilor învățați), dar mai ales a cârmuitorilor lor, devine astfel mult mai mare, prin înrâurirea pe care ei o pot da asupra celor care îi ascultă. În acest sens trebuie înțeleasă opera apologetică a Sfântului Iustin, pe care o adresează, în principal, conducătorilor Imperiului Roman (Împăratul Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius și fiilor acestuia, Lucius Ceionius Commodus și Marcus Annius Verus), dar și Sacrului Senat. Observăm astfel că, deloc întâmplător, ”întregul popor roman” este menționat, însă doar în subsidiar, drept ultim destinatar, după conducătorii și reprezentanții săi cei mai de seamă, de la acel moment.

   Opera scrisă rămasă în urma Sfântului Iustin include două ”apologii în favoarea creștinilor”, dar și un ”dialog” cu iudeul Tryfon. Ideile din primele două, menite să combată neadevărurile care circulau pe seama creștinilor în lumea romană, sunt completate și nuanțate de către ”dialog”, prin ele încercându-se nu doar demontarea falselor prezumții și afirmații ale reprezentanților poporului roman și evreu (în Dialog), față de cei care i-au urmat lui Iisus Hristos, ci poate și o apropiere și o ”mână întinsă” acelora mai receptivi din rândurile lor. Dialogul este, în același timp, și o delimitare față de credința ”veche”, căci Sfântul Iustin înțelege că Iisus Hristos a lăsat apostolilor Săi un nou ”contract”, sau altfel spus, un ”nou testament”, care, la fel ca în științele juridice, îl anulează pe primul, făcându-l să cadă în desuetudine.

   Conștient de posibilitatea de a fi la rândul său pedepsit pentru ”vina” de a recunoaște că este creștin, Sfântul Iustin îndrăznește, și pledează, prin apologiile sale, în scris, cauza creștinilor, prigoniți în respectiva perioadă în baza unor zvonuri și neadevăruri, și de multe ori osândiți, fără o dreaptă judecată. El apelează astfel la spiritul justițiar al lumii romane, cerând conducătorilor statului nu imunitate, avantaje ori protecție pentru creștini, ci o judecată corectă, la fel cu cea a oricărui alt cetățean. Cu alte cuvinte, el invocă o judecată ”a faptelor” și nu a calității (”numelui”) de creștin, arătând că, deși anumite obiceiuri sau idei ale creștinilor le-ar putea părea drept atee închinătorilor la zei, ori contrare propriei conștiințe a acestora, au existat numeroase alte categorii de persoane (precum poeții sau filozofii) care de-a lungul timpului au fost tolerați, nefiind pedepsiți doar în baza unor astfel de contradicții. ”Ateismul” creștinilor față de zei nu este negat, ci nuanțat, Sfântul Iustin punând dealtfel accentul pe lipsa minciunii și a fățărniciei creștinilor în această problemă, lucru care, în sine, luând în considerare faptul că putea aduce, prin el însuși, pedeapsa cu moartea, este de fapt încă o dovadă a nevinovăției și a virtuților lor.

   Erudit și fin cunoscător atât al clasicilor, cât și al scrierilor profeților iudei, textul apologetic al Sfântului Iustin este presărat cu trimiteri la filozofie, spre ușurarea înțelegerii doctrinei creștine și a sistemului său de credință de către cineva educat în același spirit. Sunt astfel trasate paralele cu mitologia și opiniile unor maeștri recunoscuți, precum Platon și Socrate, precum credința în pedepsirea nedrepților de către Rhadamante și Minos (cu diferența că pedeapsa este, de data aceasta veșnică, și nu doar pentru o perioadă limitată de timp). De asemenea, afirmațiile profetesei Sybilla și ale lui Hystaspe cu privire la ”consumarea prin foc a celor coruptibile”, ca dealtfel și a învățăturilor filozofilor stoici, ori chiar a celor atribuite comicului Menandru, sunt folosite pentru a evidenția apartenența valorilor creștine la un curent de gândire mai amplu, situat în afara timpurilor și a modei, care îl pune pe Dumnezeu mai presus de reprezentările sale fizice. Se distinge totodată trăsătura unei valori universale a acestui model de gândire aparent nou (pentru lumea romană), a cărui valoare este evaluabilă de către oricine este dispus să îi acorde atenție. Chiar dacă este făcută în baza unei legi nescrise, morale, ”naturale”, o astfel de evaluare presupune însă o judecată obiectivă și imparțială, lipsită de prejudecăți, accesibilă doar anumitor oameni.

   Astfel de asemănări și trimiteri, ca dealtfel și următoarele, au rolul de a justifica apartenența creștinismului la viața și psihologia cetățeanului roman idealizat (apreciat ca drept, virtuos, și ”filozof”), însă diferențele sunt, la rândul lor, subliniate. Este astfel accentuată nevoia de neîngrădire a ideilor, atât timp cât ele sunt armonioase și servesc dezvoltării individului, dar și societății în ansamblul său. Astfel, o diferență fundamentală a creștinilor este refuzul adorării zeilor ”cu chip”, a oferirii de ofrande reprezentărilor acestora (create de om sub inspirația demonilor), atitudine justificată nu de respingerea autorității, așa cum susțineau unii opozanți ai creștinilor, ci de credința într-un Dumnezeu fără formă, necreat, prezent în mijlocul creației Sale prin intermediul manifestărilor Duhului Sfânt.

   Căutarea păcii și a faptelor virtuoase de către adepții acestui sistem de gândire sunt, prin urmare, consecințele logice ale acestui Dumnezeu omniscient și nelocalizat, fiind adus drept argument faptul că niciun răufăcător nu ar mai acționa vreodată dacă ar ști că toate faptele sale sunt cunoscute în orice moment, de către pedepsitorul său. Cu atât mai mult, aceeași logică s-ar aplica dacă nu doar faptele, ci chiar și intențiile și gândurile rele, chiar nemanifestate fizic, ar fi cunoscute de către acest presupus judecător. În opinia Sfântului Iustin, tocmai această conștientizare a atotputerniciei Divinității face ca, pentru creștin, nimic din ceea ce a fost interzis, prin Cuvânt, să nu fie săvârșit. O altă dovadă a ”nevinovăției” creștine este chiar acceptarea morții iminente (dar fără disprețuirea darului vieții), precum și respingerea împărăției lumii materiale (omenești), în detrimentul uneia veșnice, alături de Dumnezeu.

   Aducând argumente și pilde din viața și învățăturile întâiului Învățător, Iisus Hristos, așa cum sunt ele relatate în Evanghelii, Sfântul Iustin arată aplecarea și cultivarea de către creștini a blândeții, cumpătării, iubirii aproapelui, respingerii slavei deșarte, dar mai ales (având în vedere scopul demersului său) a acceptării autorității imperiale. Un loc important în argumentația sa îl reprezintă și credința creștinilor în Înviere, taină având în centrul său pe cea a Mântuitorului. Argumentația acestei minuni, ca dealtfel și a altora precum vindecarea bolilor, nașterea dintr-o fecioară, moartea și pătimirea, ridicarea la cer, etc fac trimitere la credința romană în fii lui Zeus (Perseu, Asclepios, Dyonisos etc). Însă, spre deosebire de legendele cu privire la acești zei, ca dealtfel și a unor simpli oameni adorați ca și zei (Simon Samariteanul, Menandru, Marcion din Pont, Antonius din Bithynia etc), care au fost create sub înrâurirea demonilor, creștinii pot aduce mărturii ale unor oameni înțelepți, dovediți și recunoscuți ca profeți. Astfel, arată Sfântul Iustin, oricine dorește poate cerceta faptele descrise de respectivii profeți, sub influența Duhului Sfânt, spre deosebire de cele atribuite zeilor, despre care nimeni nu poate mărturisi nimic.

   Sfântul Iustin se apleacă îndeosebi asupra profețiilor referitoare la Iisus Hristos, originea, locul nașterii Sale, viața, moartea și virtuțile cu care a fost înzestrat, subliniind ura și interesul iudeilor pentru ponegrirea Aceluia care a fost chemat să schimbe legământul lui Dumnezeu cu acest popor și să răstoarne ordinea statornicită de mii de ani. Această ură (și ea vădită de către profeți cu mult timp înainte) s-a repercutat asupra Apostolilor Săi (anunțați la rândul lor de înaintașii aleși și plăcuți lui Dumnezeu), ca dealtfel și asupra tuturor adepților creștini ai acestora. Sunt aduse inclusiv argumente de ordin istoric, obiectiv (care puteau cântări greu în viziunea unui funcționar/demnitar roman), prin invitația de a consulta eventuale consemnări în legătură cu reprezentanții autorității romane din perioada vieții și pătimirii Mântuitorului (în special cele în legătură cu Ponțiu Pilat).

   În apologetica Sfântului Iustin este subliniată libertatea individului, opusă predestinării, șansei ori capriciilor unor zei inexistenți, precum și necesitatea înțelegerii corespondenței subtile între concepte diametral opuse (bine/rău,adevăr/minciună, laudă/rușine). Paradoxal, manifestările și sensurile antonimice ale unui concept sunt interdependente și necesare, jucând un rol foarte important pentru evaluarea obiectivă a celuilalt. Prin jocul acestor noțiuni opozabile, devine inevitabilă concluzia existenței sufletului și a existenței (în general), precum și a finalității lor sub forma unei răsplăți ori pedepse veșnice.

   Încă de la ”convertirea” sa, Sfântul Iustin a înțeles că, spre deosebire de platonicieni, sufletul nu are o existență perpetuă și independentă de opțiunile morale făcute în această lume. O ”reincarnare” într-un animal inferior, așa cum era văzută de către platonicieni pedeapsa unei vieți nevirtuoase, nu ar fi prin urmare posibilă, întrucât sufletul renăscut nu ar mai fi conștient de ea, iar o sancțiune neconștientizată nu poate fi percepută ca pedeapsă, pierzându-și sensul educativ sau coercitiv. Viața veșnică (a sufletului) nu este un dat ori un fenomen mecanicist, ci o năzuință și o speranță a creștinului, ca răsplată a vieții duse în respectarea Cuvântului. Eliberatorul de sub tirania demonilor, Iisus Hristos, este ajutorul trimis de Dumnezeu pe pământ pentru indicarea căii de urmat în continuare. Moartea și pătimirea Sa, ”rușinoasă” poate în ochii unora, dar cunoscută dinainte și totuși acceptată, reprezintă un exemplu de viețuire creștină și de coexistență a antagonismului aparent paradoxal al unor astfel de construcții contra-intuitive, cu valoare de adevăr: ură/dragoste sau moarte/viață (înviere).

   În susținerea acestei idei, precum și a modului de viață creștin (în general), Sfântul Iustin argumentează că, dacă putem avea încredere în glasul profeților cu privire la lucruri deja întâmplate (la data scrierii apologiilor sale), cu atât mai mult trebuie să acceptăm și cele viitoare, referitoare la dreapta judecată și la o a doua venire a lui Hristos. Ca urmare, creștinii sunt cei care, îmbrățișând acest drum anevoios (evident în lumina argumentelor aduse de Sfântul Iustin până la acest punct, dar greu de acceptat pentru cel care nu intuiește finalitatea superioară), îndeplinesc voia divină, servind unui scop nobil și aflat deasupra înțelegerii pământești, în timp ce opozanții și defăimătorii lor, pe cea a demonilor.

   Sfântul Iustin subliniază preocuparea și sprijinul permanent al lui Dumnezeu pentru cei care urmează acest drum virtuos, prin Duhul Sfânt (numit și ”profetic” în unele pasaje). Acesta îi însoțește pe creștini încă de la Botez, moment al renașterii spirituale, prin Iisus Hristos, care reînnoiește legătura cu Dumnezeu. Este menționată și încercarea de copiere a acestei taine, prin procesiunile și obiceiurile făcute în unele temple, cu anumite ocazii. De inspirație demonică și lipsite de fundamentul și scopul profund, aceste încercări sunt la fel de inutile ca și copierea tainei Euharistiei, întâlnită în anumite momente din procesiunile dedicate lui Mithras.

   Prin descrierea adunărilor de cult creștine, având în centrul lor Sfânta Liturghie, precum și a tainelor săvârșite în cadrul acestor activități specifice, apologia Sfântului Iustin reprezintă una dintre cele mai vechi confirmări a continuității rânduielii creștin-ortodoxe. Mai mult, ea confirmă rădăcinile adânci ale acesteia, din perspectiva de continuatoare naturală a tradiției apostolice, dar și caracterul unitar, existent chiar și în acea perioadă de început, al ritualului euharistic, același nu doar în toată lumea greco-romană, ci chiar în întreaga Biserică.

   Este astfel descrisă Liturghia săvârșită cu ocazia Botezului, dar și cea din fiecare duminică. În centrul lor se regăsește rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt peste pâinea și vinul aduse în fața preoților, și taina preschimbării acestora, prin ”rugăciunile și mulțumirile” aduse lui Dumnezeu, în Trupul și Sângele Mântuitorului. Ele servesc, ulterior, la împărtășirea tuturor credincioșilor, atât a celor de față, cât și (prin diaconi) a celor care, din diverse motive, nu au putut fi prezenți. Din textul apologetic reiese și natura organizată a cultului creștin, cu participanți calificați (episcop, diaconi etc), poporul având rolul de a răspunde la rugăciunile și mulțumirile aduse Domnului. Ca și astăzi, în lumea ortodoxă, această hrană, numită Euharistie, era dată (Sfântul Trup) din mână și (Sfântul Sânge) din potir. În același timp, din textul apologetic reiese semnificația euharistiei nu doar ca rememorare a Patimilor și Jertfei mântuitorului, ci și a invierii lui. De asemenea, rezultă că Sfânta Liturghie reprezenta un eveniment public aparent deschis oricui, însă împărtășirea aparținea doar celor considerați creștini, care primiseră deci anterior Sfântul Botez.

   Sfântul Iustin își încheie pledoaria oferind cititorilor (judecătorilor săi) aceeași libertate de a alege (de care se bucură oricare ființă creată după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu) calea de urmat în legătură cu finalitatea unor cauze viitoare care ar urma să aibă ca temei practicarea creștinismului. Cu această ocazie este reiterată credința nestrămutată a creștinilor într-o dreptate divină, care o excede pe cea pământească, dar ale cărei resorturi intime (condiții, cauze, evoluție viitoare) rămân un mister, putând fi însă influențate într-un mod subtil doar printr-un comportament adecvat, care să aibă drept model pe cel al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.

© kpodoperescu.com
bottom of page