Alexandru Lăpușneanul
- rezumat -
Fost domn al Moldovei, Alexandru Lăpușneanul, al cărui tron a fost uzurpat de Ștefan Tomșa, revine în țară, însoțit de mercenari și un puternic contingent de trupe turcești.
La popasul făcut în apropiere de Tecuci, Alexandru Lăpușneanul primește o solie din partea lui Ștefan Tomsa. Aceasta este formată din patru boieri, respectiv vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și tânărul boier Stroici. Boierii, vorbind atât în numele domnului ales Tomșa, cât și al ”țării”, îi cer să se întoarcă sau măcar, să își continuie drumul spre capitală, dar fără oastea turcească, întrucât ”păgânii” vor aduce doar jafuri, îngreunând viața pașnicilor locuitori. Ei adaugă faptul că ”țară nu îl vrea” ca domn, întrucât adevăratul ”uns al lui Dumnezeu” este Tomșa.
Deși aparent prietenos inițial, Alexandru Lăpușneanul este supărat de aceste vorbe, amintindu-le mânios boierilor din delegație că și el a fost uns ca domn, dar că și-a pierdut tronul datorită uneltirilor și trădării lor. El concluzionează că, indiferent de voința poporului, el vrea să le fie conducător, mai ales că, de fapt, în spatele ”țării” se ascund doar dorința de înavuțire și interesele boierilor.
Delegația se îndepărtează, dezamagită de fermitatea răspunsului primit. Rămas în urmă, vornicul Moțoc îi cade în genunchi lui Alexandru Lăpușneanul, cerându-și iertare pentru trădarea din trecut. Vicleanul Moțoc se pune la dispoziția sa, oferindu-i oamenii partidei boierești pe care o conduce, precum și ajutorul necesar obținerii tronului ocupat de Tomșa. Obține astfel, din partea lui Alexandru Lăpușneanul, iertarea pentru faptele din trecut și promisiunea tacită a păstrării vechilor ranguri și privilegii.
Trădat de boieri, Tomșa fuge în Valahia, astfel că Alexandru Lăpușneanul preia tronul Moldovei fără luptă și fără vreo împotrivire fățișă.
Neavând încredere în boieri, și respectând interesele otomane, noul domn dispune distrugerea fortificațiilor țării, care serviseră de multe ori în trecut drept cuiburi ale opozanților. În același timp, noul domn se înconjoară de mercenari și gărzi loiale, care nu aparțineau boierilor. Aceștia din urmă nu suferă vreo răzbunare directă, însă observă neîncrederea voievodului și disprețul cu care sunt tratați. Deși își păstrează privilegiile și obiceiurile de exploatatori ai țăranilor, sunt executați de domn și le sunt confiscate averile la cea mai mică învinuire, fără a se mai cerceta dacă aceasta este adevarată sau nu.
Intrigantul Moțoc intră din nou în grațiile lui Alexandru Lăpușneanul, care își ține făgăduiala de a-l cruța, întrucât este de părere că are nevoie de un asemenea personaj alunecos, de care să se folosească drept paravan pentru ”a mai ușura din blestemurile norodului”. Neînțelegând planul lui Alexandru Lăpușneanul, și crezându-se iar puternic, Moțoc și acoliții săi contribuie din plin la împovărarea poporului, îmbogățindu-se alături de ceilalți boieri și de familia sa.
Pentru a căpăta prestigiu și legitimitate în ochii noilor săi supuși, Alexandru Lăpușneanul se căsătorește curând cu doamna Ruxandra, fiica răposatului domn, iubit cândva de popor, Petru Rareș. Deși îi este frică de soțul său, ea încearcă să intervină pe lângă Alexandru Lăpușneanul pentru a pune capăt valului de execuții sumare din rândul celor de neam ales. Una dintre intervențiile sale provoacă mânia lui Alexandru Lăpușneanul, care este pe punctul de a o ucide. După ce se calmează, el îi promite totuși că, după terminarea zilei următoare, soția sa nu va mai vedea capete taiate lăsate, după obicei, la poarta curții domnești, ba chiar că, îi va oferi un ”leac de frică”.
A doua zi, fiind sărbătoare, toți boierii sunt invitați, după slujba religioasă, la masă, la curtea domnească. Discursul lui Alexandru Lăpușneanul din biserică, în care se căiește pentru asprimea arătată până atunci față de boieri, alături de rugamintea de a fi iertat și dorința de ”a trăi în pace”, pe viitor, le pare acestora sfârșitul prigoanei și începutul unei noi perioade înfloritoare. Printre puținii care nu dau crezare acestei cuvântări ”deșănțate”, intuind un pericol iminent, sunt boierii Spancioc și Stroici. Aceștia sunt dealtfel singurii care, deși invitați, nu se duc la ospățul pregătit, ci aleg să fugă din cetate.
Ospățul promis se ridică la înălțimea așteptărilor, fiind îmbelșugat și bine pregătit, spre mulțumirea participanților. Cum însuși Alexandru Lăpușneanul prezidează adunarea, eventualele reticențe inițiale dispar, boierii relaxându-se curând și bucurându-se de aparenta schimbare în bine a lui Vodă.
În toiul mesei, la un semn al domnului, soldați înarmați pătrund în sală, ucigându-i pe neașteptate pe comeseni. Stând deoparte, Alexandru Lăpușneanul asistă râzând la macel, alături de Moțoc, acesta din urmă îngrozit de cele întâmplate, dar străduindu-se să-i fie pe plac stăpânului său. Unele dintre slugile invitaților reușesc să scape, sărind zidul curții domnești, și duc vestea omorului săvârșit la palat. O mulțime furioasă atacă porțile, străjerii făcându-i față cu greu. Instigat de Alexandru Lăpușneanul, care este uimit și amuzat de întorsătură, Moțoc insistă ca Vodă să poruncească să tragă cu tunurile ”în prostime”. Alexandru Lăpușneanul își trimite armașul (dregător domnesc cu atribuții administrative și judiciare) pentru a vedea ce dorește mulțimea. Oamenii, neobișnuiți să li se ceară părerea, nu găsesc inițial un răspuns coerent. Totuși, sătui de traiul greu, taxele din ce în ce mai mari impuse de boieri și sărăcie, ei găsesc rapid un vinovat. Acesta este chiar Moțoc, sfetnicul intrigant, lacom și lipsit de orice scrupule. Întrucât poporul nu îl vede pe adevăratul vinovat al sărăcirii lui, Alexandru Lăpușneanul, se cere în cor ”capul lui Moțoc”. Astfel, Alexandru Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc, trimițându-l escortat de soldați, în mijlocul poporului. Acesta este ucis imediat de mulțimea întărâtată. Oamenii se retrag curând, mulțumiți de satisfacția primită și de ”dreptatea” lui Vodă Lăpușneanul.
În sala ospățului, Alexandru Lăpușneanul cere să se șteargă urmele încăierării sângeroase, aranjând personal capetele celor 47 de boieri uciși. Acestea sunt plasate pe masă, în forma unei mari piramide, la înălțimea ”cuvenită” fiecăruia, în funcție de rang și neam. Alexandru Lăpușneanul o aduce și pe doamna Ruxandra, să vadă cu ochii săi acest ”leac de frică”. Dându-și seama de grozavele fapte săvârșite de soțul său, femeia leșină.
Încercările din anii următori de a-i prinde pe singurii supravietuițori ai boierilor trădători, Spancioc și Stroici, dau greș, alimentând paranoia lui Alexandru Lăpușneanul. Cei doi își găsesc refugiu în Polonia, de unde urzesc planuri de răzbunare și răsturnare a domniei acestuia. Față de promisiunile mincinoase ale lui Alexandru Lăpușneanul, care încearcă să îi ademenească în Moldova, probabil pentru a-i ucide, ei îi trimit vorbă că îi va mai vedea, însă doar la momentul morții sale.
Domnia lui Alexandru Lăpușneanul continua încă patru ani. Pornirile sale tiranice, nedreptățile, crimele și schingiuirile săvârșite în tot acest timp, îl fac temut și urât de toată lumea. Retras la cetatea Hotin, el se îmbolnăvește de ”lingoare” (febră tifoidă). În delirul ”frigurilor” pricinuite de boală, el are remușcări pentru faptele sale și le cere mitropolitului Teofan, episcopilor și boierilor care îl priveghează, să nu îl lase să moară mai înainte de a se spovedi și a se face călugăr. Simțindu-și moartea aproape, el îl lasă la domnie pe fiul său, Bogdan.
Când convulsiile și leșinul îi anunță moartea iminentă, se face întocmai după cum a poruncit. Astfel, Alexandru Lăpușneanul, muribund, devine călugărul Paisie, fiul său minor Bogdan fiind proclamat domn al Moldovei, iar doamna Ruxandra regentă. Aflând de preconizata moarte a a dușmanului lor, boierii Spancioc și Stroici sosesc pe neașteptate.
Între timp, Alexandru Lăpușneanul se trezește din letargia bolii, spre uimirea tuturor. Încearcă să îi lovească pe cei din jurul său, acuzându-i de trădare, își strigă slujitorii și soldații credincioși. Aflând de poruncile date chiar de el, se leapădă de călugărie, spunându-le boierilor că ”M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu!”. Vrea să îi ucidă pe fiul său Bogdan și mama pe acestuia, pe care îi consideră uzurpatori ai tronului său.
Mitropolitul Teofan îi cere să nu mai hulească și, având în vedere slăbiciunea bolnavului, toți cei de față părăsesc camera acestuia, tulburați. Spancioc și Stroici asistă la ieșirea lor și o sfătuiesc pe doamna Ruxandra să profite de situație și să scape de soțul său tiranic. Aparent revenit din morți, acesta ceruse între timp un pahar cu apă, dar și să vorbească cu Bogdan. Temându-se pentru viața fiului ei, Ruxandra este de acord cu planul celor doi boieri și toarnă otrava furnizată de aceștia în paharul cu apă cerut de bolnav. Mitropolitul Teofan nu se arată de acord, dar nici nu se împotrivește planului, părând că îl încurajează tacit.
După ce Alexandru Lăpușneanul bea otrava, la căpătâiul său rămân doar Spancioc și Stroici. Ei își îndeplinesc astfel promisiunea făcută dușmanului lor, de a-i mai vedea o dată înainte să moară, și sunt martorii ultimelor clipe ale fostului domn. Sub efectul otrăvii, acesta se sfârșește lent, zvârcolindu-se și delirând, după un chin de peste o jumătate de oră.
***