Bibliotecara de la Auschwitz
- Recenzie de K.Podoperescu -
În numele unor teorii rasiale fără fundament științific, contrazise în final de realitate, acum nu foarte mult timp, continentul nostru a fost martorul unor evenimente dramatice. Un experiment macabru, ale cărui efecte se mai resimt până în zilele noastre, parte a unui alt uriaș experiment, a fost atunci gândit și adus la îndeplinire, metodic, de funcționari mărunți purtând uniforma statului german, cu concursul unor pretinși oameni de știință.
Pe teritoriul actual al Poloniei (ocupată la acea dată de Germania) se află rămășițele unui loc cu o reputație înfricoșătoare, Auschwitz-Birkenau, construit exclusiv în scopul uciderii în masă a milioanelor de oameni considerați nefolositori de ideologii celui de-al treilea Reich german. Un loc în care ”cuptoarele funcționau zi și noapte, având drept combustibil trupuri umane” și unde mii de oameni mureau zilnic prin gazare, tortură, înfometare și extenuare, unde frica, foamea și deznădejdea erau omniprezente iar bucuriile ori râsetele ”mai rare decât pâinea”. Într-un astfel de spațiu, trupul, dar mai ales psihicul chiar și celui mai puternic dintre semenii noștrii, ar fi pus la grea încercare, fiind nevoie de calități de excepție pentru a-i face față.
Astfel, deși am putea crede că un astfel de loc are nevoie de un personaj principal pe măsură, prezentul roman ne prezintă o alternativă la imaginea clasică, idealizată a eroului. Asta și pentru a ne ajuta să înțelegem că, uneori, nu rezistența fizică ci simplul fapt de a supraviețui în condiții inumane, păstrându-ți totuși demnitatea, principiile, credința și libertatea în gândire, te poate transforma, fără să-ți dai seama, într-un învingător. Căci eroii nu sunt întotdeauna atleți desăvârșiți și neînfricați, mari comandanți de trupe, căliți în lupte și cu o voință de fier. Și nici nu sunt întotdeauna mânați de idealuri mărețe, urmărind scopuri nobile, binele celorlalți ori al umanității, actele lor de ”vitejie” putând îmbrăca și forma unor fapte mărunte, precum aceea de a îngriji niște cărți, ajutându-i astfel pe alții să viseze.
Dar, așa cum uneori ”Dumnezeu poate să scrie drept, cu rânduri strâmbe”, anumiți oameni obișnuiți pot fi transformați în veritabile exemple pentru ceilalți, și deși persoane modeste, să reușească, în mod miraculos, în ciuda uraganului dezlănțuit din afară, să țină aprinsă, pentru ceilalți, flacăra tremurătoare a speranței.
Un astfel de erou este și personajul principal al acestei cărți, o adolescentă plăpândă și timidă, Edita (”Dita”) Adlerova. Cetățean ceh, de origini evreiești, într-o perioadă a istoriei în care această genealogie echivala cu o condamnare la moarte, Dita este poate lipsită de bunuri materiale, dar cu o seamă de însușiri și calități și mai ales cu o inteligență și curiozitate nativă, care o deosebesc de masa amorfă a deținuților de aceeași condiție.
Cu un trecut confiscat și călcat în picioare de cizmele ariene și cu un prezent aflat veșnic sub amenințarea bastoanelor gardienilor zeloși ori revolverelor gărzilor SS, chiar viitorul Ditei pare să nu se întrevadă prin fumul și ninsoarea fină (în fapt cenușă de origine umană) de la Auschwitz.
Aflată între două lumi, cea a copilăriei și cea a maturității, pentru a face față deposedării de trecut, Dita adoptă o soluție ingenioasă, copilărească, dar simplă și eficientă: își organizează memoria în mod riguros, sub forma unui album fotografic viu, de unde scoate la nevoie ori pune la loc, cu ușurință, imagini, detalii și personaje de mult dispărute.
Ceea ce conferă dealtfel personalitate romanului de față este tocmai acest simț al realității, lipsit de obiectivitate, abordat dintr-o perspectivă specifică copilăriei, în care simțurile și sentimentele sunt exacerbate. Doar într-o minte deschisă și liberă, ca de copil ori (pre)adolescent, lumea cenușie și palidă din jur poate căpăta forme, texturi și sunete, ba chiar și pete de culoare. Există astfel pasaje în care albul imaculat al anumitor materiale iese în evidență mai ceva decât roșul aprins, iar muzica, de la cea pozitivă și eliberatoare, care unește ori sensibilizează, până la cea sumbră și macabră, fluierată de maleficul doctor Mengele, punctează momentele esențiale ale romanului.
Dacă detașarea și introspecția servesc restaurării trecutului, pentru a face față prezentului, Dita își folosește curiozitatea, inteligența și viclenia, specifice vârstei, reușind să se adapteze unui mediu ostil, plin de capcane și de oameni dispuși la cele mai abjecte fapte pentru o haină ori o lingură de mâncare în plus.
În privința viitorului însă, ca orice adolescent, Dita nu are o soluție pregătită, ci mai degrabă o intuiție. Instinctiv, ea își dă seama că doar educația și autodisciplina o pot aduce mai aproape de propriile sale vise și speranțe. Iar în lumea în care încearcă să supraviețuiască împreună cu familia sa, dincolo de potolirea nevoilor primare, visele nu pot îmbrăca decât forma dorinței de libertate.
Astfel, în anumite privințe, destinul Ditei și al cunoscuților săi se aseamănă cu cel al unor păsări aflate într-o colivie. Sunt expuși o perioadă de timp (scopul lagărului ”familial”, dealtfel o anomalie într-o ”fabrică a morții”, este doar acela de a amorți suspiciunile autorităților internaționale legate de tratamentul deținuților evrei), dar existența lor atârnă de un fir de păr, putându-se sfârși oricând, dintr-un capriciu al gardienilor sau, mai grav, ca urmare a abandonării speranței. Deși la Auschwitz ”nu există păsări”, întrucât acestea ”se electrocutează în gard”, micii ”deținuți-păsări”, ființe aparent pasive și lipsite de apărare, se încăpățânează totuși să existe, reușind să aibă și mici bucurii ori chiar să lege prietenii.
Apăsarea acestui loc sumbru, în care moartea dă târcoale vieții aidoma unor lupi înfometați, unde se încearcă să fie ”omorâtă chiar inocența”, își lasă din plin amprenta asupra adulților, dar ea pare că are efecte minime în privința copiilor, cărora ”fericirea le țâșnește prin palmele mâinilor”.
În plus, eroina noastră nu pare a fi o ”pasăre” obișnuită, ci o specie aparte, capabilă să se înalțe, cu ajutorul propriei minți, deasupra sârmei ghimpate, a peisajului depresiv și chiar al instinctului de supraviețuire și propriului egoism. Deloc întâmplător, autorul alege animalul totemic al eroinei sale drept un prădător redutabil, fără dușmani naturali, un supraviețuitor, care planează deasupra tuturor, deținuți și gardieni, urmărindu-i cu interes de la distanță (la fel ca ”vânătorii de microbi” din cartea lui Paul de Kemf), căci numele de ”Adlerova” nu este decât slavizarea germanului ”adler” = vultur.
În oglindă, contra-eroul (fără vreo conotație negativă), Fredy Hirsch, este cel care, deși aparent înzestrat cu toate armele necesare, eșuează în această cursă a supraviețuirii. Atlet al sionismului, apreciat de toți (chiar și de germani), energic și înflăcărat organizator, el reușise să pună bazele unui proiect de neimaginat (o școală, într-un lagăr de exterminare). În acest proiect o atrage și pe Dita, precum și diverse alte persoane înzestrate cu anumite calități speciale. Succesul planului său vine însă și cu un preț pe măsură – îndoiala, rușinea colaboraționismului, sentimentul dezamăgirii celorlalți și, în final, deznădejdea.
Încercând să înțeleagă resorturile ascunse și refuzând să accepte versiunea facilă și mai ușor de digerat a faptelor acestuia, Dita nu se dezice totuși de cel care a fost inspirația sa, pornind într-o veritabilă aventură detectivistică, plină de riscuri, pentru apărarea reputației și amintirii idolului său. Dorind să îi ducă mai departe moștenirea, ea își dă seama treptat că monstruoasa mașinărie ucigașă nazistă nu poate fi oprită tot cu violență (cum speră unii lideri ai ”Rezistenței”), cu o revoltă a unei armate a umbrelor, zdrențăroasă, lipsită de vlagă și de arme. Astfel, cu ajutorul indirect al lui Fredy Hirsch, Dita conștientizează puterea singurei arme de care toate regimurile totalitare se tem cu adevărat – cuvântul scris, capabil să transmită nu doar înțelepciunea lumii, ci și lucruri de nesuportat pentru acestea – libertatea și speranța.
Ea preia astfel, aidoma învățăturilor culese de Nills Holgersson în minunata sa călătorie, câte ceva de la fiecare ”om-carte” și din fiecare volum al sărăcăcioasei biblioteci pe care o îngrijește cu devotament, dedicându-și existența apărării acesteia și prelucrării minților inocente ale copiilor-deținuți. Cu ajutorul hărților și planșelor din ”Atlasul Lumii”, atât Dita, cât și ceilalți elevi, călătoresc liberi, pe toată planeta. De la Edmond Dantes, ei învață inutilitatea răzbunării și gustul amar pe care aceasta îl lasă în urmă, iar cu ajutorul candidului, dar mult prea inteligentului soldat Sveck, își exersează simțul umorului, ca modalitate de supraviețuire.
Un alt ghid, care o însoțește pe toată durata romanului este chiar mama sa, cu ajutorul căreia Dita acceptă un adevăr dureros, poate tema întregului roman, faptul că ”adevărata boală e intoleranța”, care se ascunde în fiecare dintre noi și al cărei tratament nu poate fi decât educația.
In concluzie, la fel ca și eroina romanului, nu ne rămâne decât să sperăm că suntem suficient de pregătiți să facem față intoleranței din noi. Pentru aceasta, trebuie doar să ne înarmăm cu răbdare, reamintindu-ne că, prin intermediul micilor bucăți de hârtie imprimate cu tuș, numite cărți, destinul oricărui om se poate schimba în bine, iar apoi, încet dar sigur, acest bine se va propaga în restul lumii, ”la fel cum o picătură de cerneală pătează o strachină întreagă de lapte”.