Vânătorii de zmeie
- Recenzie de K.Podoperescu -
„Vânătorii de zmeie” a fost publicat în anul 2003 de Editura „Riverhead Books” și este romanul de debut al romancierului Khaled Hosseini. Autorul este un american de origine afgană, născut în 1965 în Kabul, dar care a emigrat cu familia în SUA, în 1980, când au primit viză pentru azil politic, pe fondul invaziei și ocupării Afganistanului de către trupele sovietice, care încercau să consolideze regimul pro-sovietic în Kabul. În prezent, Khaled Hosseini conduce organizația „The Khaled Hosseini Foundation” care oferă asistență umanitară refugiaților afgani.
Romanul prezintă povestea, și evoluția în timp, a lui Amir, un băiețel din Kabul care se naște într-o familie cu posibilități financiare și background intelectual. Amir este astfel liber să cugete la aspecte emoționale ale vieții, cum ar fi obținerea afecțiunii tatălui său, dar și admirația față de realizările sale timpurii. Asta spre deosebire de Hassan, prietenul său din copilărie, și mulți alți băieței ca el, care doar luptau pentru supraviețuire și pentru o masă zilnică.
După lectura romanului și a documentării despre viața autorului, aspectele autobiografice ale romanului îmi sunt evidente. Atât Hosseini, cât și personajul său, se nasc în aceeași perioadă, în Kabul. Tații lor sunt personaje puternice, de succes, iar mamele, sunt ambele profesoare de farsi la instituții de prestigiu. Obținerea azilului politic se face în condiții asemănătoare, singura diferență majoră fiind absența mamei personajului, moartă la naștere, diferență determinată de caracterul melodramatic pronunțat al operei lui Hosseini. Autorul termină studiile Facultății de Medicină din cadul Universității din California, în timp ce personajul său, emigrat în SUA, studiază scrierea creativă, spre dezamăgirea tatălui său, care îl voia student la medicină sau drept.
Din punctul meu de vedere, ceea ce se desprinde dintre rândurile acestui roman sunt emoțiile, cu rolul lor evident în relațiile dintre oameni, dar și rolul și consecințele acestora pentru individ și pentru poziționarea lui în societate. Încă de la început, Amir este dominat de gelozie față de Hassan, băiatul servitorului hazar, cu care copilărește, și cu care se poziționează într-o continuă competiție pentru dragostea tatălui său. Aprecierea și afecțiunea tatălui său, cunoscut în roman sub apelativul „Baba” (tată, în limba paștună), nu sunt suficiente pentru Amir, în toată perioada copilăriei și în prima parte a adolescenței petrecute în Afganistan, cu toate că autorul nu sugerează că tatăl ar fi fost nedrept sau l-ar fi lipsit pe acesta de iubire. Două aspecte ar fi discutabile în această problemă, și anume că Baba și-a exprimat îngrijorarea față de prietenul și partenerul său în afaceri, Rahim Khan, cu privire la faptul că aplecarea lui Amir față de scrierea creativă ar fi un obicei specific fetelor, dar și în legătură cu lipsa acestuia de curaj, pentru că „un băiat care nu se apără singur, devine un bărbat care nu poate apăra nimic”. Niciunul dintre aceste aspecte nu a fost niciodată discutat de față cu Amir, pentru ca acestea să fie motivele nesiguranței sale în relația cu tatăl său. Amir se învinovățește pe sine pentru că mama sa a murit dându-i lui naștere, dar susține că tatăl său era cel care-l învinovățea. Aceste elemente sunt niște aspecte neclare în construcția personajului, dar care pot fi explicate prin lipsa de comunicare dintre Amir și tatăl său, care nu numai că nu a fost deschis cu el în ceea ce privește moartea mamei sale, ba mai mult, nu i-a vorbit niciodată despre ea.
Gelozia lui Amir nu se oprește la Hassan, ci la oricine are parte de atenția tatălui său, începând de la prieteni apropiați cu care călătoresc, până la rude, parteneri de afaceri și chiar copiii din orfelinatul pe care Baba îl construiește înainte de emigrare. Amir era un favorizat al sorții, obișnuit să obțină tot ceea ce voia, dar nu și atenția completă a tatălui său, pe care trebuia să o împartă cu ceilalți oameni din societate. Lucrurile par să se schimbe radical din momentul plecării din Kabul către Pakistan, și apoi către America. Ca orice alți emigranți afgani, care sunt obligați să își părăsească țara și modul de viață din cauza abuzurilor și atrocităților comise de ocupanți, cei doi ajung în vasta societate americană, care îi absoarbe, dar în același timp îi și izolează. În felul acesta Amir dobândește întreaga atenție a tatălui său, cei doi avându-se unul pe celălalt, precum și mica comunitate afgană emigrată în America odată cu ei. Ajunge chiar să-l îngrijească pe acesta când se îmbolnăvește de cancer în fază terminală și refuză orice fel de tratament. Tatăl, insensibil la trăirile copilului Amir, devine brusc un tată iubitor, atent, cu spirit de sacrificiu, ale cărui ultime fapte înainte de moarte sunt săvârșite pentru a-l lăsa pe fiul său alături de femeia pe care o iubea.
Evenimentul declanșator al întregului roman, precum și al transformării și evoluției lui Amir, se petrece în iarna anului 1975, în timpul campionatului de zmeie din Kabul, interzis până la urmă în timpul regimului taliban, care se finaliza cu tradiționala vânătoare a ultimului zmeu rămas pe cer. Importanța acestui eveniment este redată în prima propoziție a romanului, când Amir acceptă că în acel moment „am devenit ceea ce sunt azi”. După concursul de zmeie, câștigat de Amir, are loc vânătoarea pe care o câștigă Hassan, în numele prietenului său. Amir avea nevoie de o victorie completă, fiind sigur că astfel va câștiga admirația tatălui său, de aceea, când Hassan este amenințat de alți băieți, nu renunță la zmeul doborât de pe cer, știind cât însemna asta pentru Amir. Din cauza refuzului său, care este considerat un afront și o îndrăzneală care trebuiau pedepsite, pentru că de nenumărate ori Hassan îi luase apărarea lui Amir, dar și pentru că făcea parte dintr-o categorie etnică considerată inferioară, Hassan este agresat sexual de către Assef. Amir este martor la acest cumplit eveniment, dar, din lașitate și egoism, nu intervine. Ba mai mult, încearcă să-i submineze poziția lui Hassan în fața lui Baba și chiar îi înscenează un furt, atât din egoism, cât și din vinovăție, emoție specifică pentru un copil care a asistat la un eveniment traumatic. Vinovăția îl însoțește pe Amir de-a lungul timpului, până la maturitate, însă primește o șansă pentru a-și ispăși păcatele, prin influența și rolul pe care le va avea în viața fiului lui Hassan, Sohrab.
Assef era un băiețel rasist, lipsit de orice fel de empatie, cu tendințe sociopate, pe jumătate pashtun, mama sa fiind de origine germanică. Nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă originea mamei sale, trăsăturile specific ariene, părul blond și ochii albaștri, pe care autorul le reamintește de fiecare dată când vorbește despre Assef, rasismul pronunțat, dar și crimele împotriva umanității pe care Assef le comite în numele epurării etnice, sunt aspecte pe care autorul le introduce în mentalul colectiv al cititorilor săi pentru a asocia acest personaj cu ideea de nazism și conceptul de „rasă pură”. Violența lui Assef decurge din statutul său social și economic, dar și din identitatea sa etnică. În ultima parte a romanului, Assef devine un temut lider taliban din Afganistan, care conduce epurarea etnică hazară de la Mazar-i-Sharif. Masacrarea câtorva mii de oameni într-un timp scurt, oprindu-se în mod ironic doar „ca să mâncăm și să ne facem rugăciunea”, și faptul că au lăsat cadavrele pe străzi ca hrană pentru câini, i se par lui Assef eliberatoare iar rememorarea crimelor îi aduce bucurie. Periodic, de la orfelinatul din Kabul, Assef lua fetițe, dar și băieței, pentru distracția sa personală. Unul dintre acești copii este și Sohrab, fiul lui Hassan, ajuns la orfelinat în urma tragicei asasinări a părinților săi de către talibani. Astfel, ca o ironie cumplită a sorții, abuzul se transmite peste generații, oferindu-i lui Amir posibilitatea ispășirii.
Descrierea abuzului inițial este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai reprobabile aspecte care îi pot fi atribuite autorului. Nu coincidențele „telenovelistice” menite să atragă cititorul și să îl mențină cu sufletul la gură, deși și acestea tind să fie exagerat de multe, ci abundența detaliilor agresiunii, și revenirea asupra lor de neiertat de multe ori, sunt o greșeală și nu ar fi trebuit să fie incluse într-o carte destinată publicului larg și care s-a dorit a trata subiecte precum abuzurile și nedreptățile istorice pe care le-au suferit afganii de-a lungul timpului.
„Vânătorii de zmeie” merită citită pentru că, aruncându-mi privirea pe critica de la noi, dar și cea internațională, îmi dau seama că a stârnit contradicții asupra unor probleme de principiu, și mai ales în astfel de cazuri, fiecare ar trebui să citească textul, pentru a-și forma propria sa părere. De asemenea, și acest roman, ca orice altă carte, consider că are înțelegere graduală, ideile desprinse fiind diferite de la persoană la persoană, în funcție de educație și gradul de maturitate.
***
