KPodoperescu

   Un strigăt neomenesc străpunse noaptea.

   Cu un fâlfâit sinistru, două aripi negre, asemenea colțurilor unei mantii uriașe acoperiră, pentru o clipă, singura frântură de lumină evadată prin ghearele jaluzelelor verticale ale ultimului etaj.

   Un corp întunecat se desprinse cu agilitate de pe pervaz, alunecând imponderal, fără zgomot, în jos, pe fațada clădirii.

   Becul din mijlocul holului principal pâlpâi cu intermitențe, apoi se stinse definitiv.

   Ușa biroului șefului de departament Berbece zăcea larg deschisă. Înăuntru, un vechi telefon cu fir, având receptorul spart, atârna dizgrațios, pe jumătate agățat de unul dintre calorifere. Resturile celeilalte jumătăți erau sfărâmate pe jos, într-o încâlceală de fire, butoane și bucăți de plastic.

   O țigară contorsionată își dădea obștescul sfârșit, într-o curioasă scrumieră improvizată dintr-o jumătate de coajă de nucă de cocos, minuțios ornată cu modele primitive.

   Un trup masiv se zărea întins pe biroul răscolit. În fața biroului, pe podea, o cruce făcută din lumânări aprinse contribuia la atmosfera de film de groază, pâlpâirile lor reflectându-se macabru în ramele celor câtorva icoane de pe peretele îndepărtat.

   Mirosul greu din cameră, în ciuda ușii și ferestrei larg deschise, nu lăsa loc la interpretări...

   Aici fusese comisă o crimă.

***

   Se împlineau deja câțiva ani de când arțăgosul Tertelea, conducea, cu o mână de fier, destinul Serviciului Personal. El îl înlocuise pe bonomul Brumer, căzut în dizgrația noii conduceri și retrogradat în funcția de șef al recent înființatului birou ”Scăderi” al Serviciului Financiar.

   La fel ca și capul său lucios, indiferent de oră, fața gălbejită a lui Tertelea era veșnic proaspăt bărbierită și pomădată. Pe lângă excesul de parfumuri grele și aftershave, Tertelea dovedea și o preocupare excesivă pentru sacouri și cămăși elegante, poate puțin cam prea strâmte.

   Deși nu era nici prost, nici rău din fire, aidoma altor funcționari cățărați în funcții prea mari pentru propriile posibilități intelectuale, Tertelea era înspăimântat de ideea propriei trageri la răspundere. Instinctiv, se îngrozea de posibilitatea că ar fi trebuit vreodată să decidă efectiv, singur, ceva. În discuțiile cu subordonații presăra, la fiecare propoziție, măcar una dintre expresiile: ”Trebuie să îți asumi!”, ”Asumă-ți!”, ”Dacă și-a asumat, foarte bine!” etc.

   De cele mai multe ori, ignoranți, incompetenți și știindu-se permanent cu musca pe căciulă, majoritatea funcționarilor Serviciului Personal, sfârșeau prin a-i însuși, de complezență opiniile, oricât de tembele și neavenite. Dintr-un amestec de lașitate, obediență și veche înțelepciune funcționărească, ei preferau astfel să nu îl contrazică, încercând, pe cât posibil, să nu își asume nimic.

   Mai mult, majoritatea se ambiționa să pună cât mai multe bețe în roate planului asupra căruia tocmai căzuseră cu toții de acord, cu puțin înainte, în nesfârșitele ședințe de lucru, atât de dragi lui Tertelea. Și, deși o pretindea altora, repetându-și exasperant formulele ridicole, Tertelea nu își asuma, la rândul său, nimic. Aidoma celorlalți, și el executa însă, cu conștiinciozitate, dispozițiile venite de sus, indiferent cât de fantasmagorice i s-ar fi părut.

   Prins în plasa propriei neasumări, Tertelea ar fi dat cu ușurință vina pe vreun subordonat neinspirat, care căzuse în capcana asumării, în încercarea inutilă de a mișca lucrurile. Astfel, Tertelea pica întotdeauna în picioare, însușindu-și fie rezultatele pozitive ori laudele pentru rezolvarea problemei, pe care oricum el însuși o crease, fie contribuind la blamarea nefericitului care, din neatenție sau naivitate, ar fi încercat să lucreze efectiv ceva.

   Sub conducerea sa înțeleaptă, sarcinile primite erau plasate astfel cu abilitate de la un birou la altul ori între diversele servicii, ale căror atribuții se suprapuneau oricum. Se reușea chiar ca, uneori, după o perindare de mai multe luni, vreo lucrare considerată extrem de importantă sau urgentă, să eșueze chiar pe masa de lucru a celui de la care pornise, dar încărcată de rezoluții fără sens, precum: ”Rog discuții!”, ”Acționați cu precădere”, ”Verificări urgente!”, ”Luați măsuri!”, ”Atenție la termen!”, ”Spre conformare” etc. Atunci, Tertelea ofta zgomotos, buzele sale țuguindu-se într-o expresie de nemulțumire și nefericire totală, putând fi auzit exclamând cu năduf: ”Nu și-au asumat!”. Se punea apoi și mai vârtos pe lucru, umplând și ultimele spații goale ale documentului în cauză cu noi rezoluții belicoase, lansând termene de execuție de care oricum nu ținea nimeni seama, desemnând responsabili imaginari și convocând noi ședințe maraton, complet neavenite.

   Celor mai multe asemenea lucrări urgente li se pierdea oricum urma, fiind ulterior descoperite, așa cum se întâmplă uneori în mod ironic, doar la marile evenimente din viața oricărui funcționar, precum înmormântări ori pensionări, ascunse cu dibăcie în fișetul decedatului ori proaspătului pensionat, printre celelalte hârtii, aparent fără importanță, care populează biroul oricărui angajat conștiincios.

   Și, fără să o știe încă, vajnicii funcționari ai Serviciului Personal, care astăzi își vedeau liniștiți de treburile obișnuite, se aflau chiar în pragul unui asemenea eveniment.

***

   Vestea căzu precum un dihor costeliv, în cotețul galinaceelor înspăimântate. Șeful de Departament, Berbece, fusese găsit într-o stare deplorabilă agonizând pe propriul birou, victimă a unui posibil atac criminal, parte a unui macabru ritual, cu tentă satanistă.

   Serviciul Personal era printre cele mai afectate de lipsa lui Berbece, Tertelea fiind nu doar confidentul, ci și aghiotantul și slujitorul credincios al acestuia. De-a lungul anilor, prin abile manevre de culise, Berbece, la rândul său remarcabil executant și notoriu turnător voluntar, reușise să acapareze și această importantă verigă a instituției. Vechi relații feudale, cimentate în timp, îl legau pe Berbece, nu doar de adjunctul Vrabie, ci și de bătrânii conțopiști din minister, care îi protejaseră întreaga viață matrapazlâcurile, trecându-i cu vederea incompetența și mojiciile de tot felul.

   Sub efectul veștii, până la lămurirea situației, în ședința de luni dimineață, s-a decis ca detaliile înfricoșătoare ale știrii să fie ținute, deocamdată, departe de urechile subordonaților.

   Directorul General, aflat în concediu, a fost prompt informat, trimițând înapoi un sfâșietor mesaj de condoleanțe: ”Sacrificat la datorie, Berbece, funcționar model, veghează acum din cer la îndeplinirea sarcinilor. Să-i fie țărâna ușoară!”. Acest mesaj a fost citit ulterior, în ședință solemnă, întregului colectiv, dar și familiei îndurerate, precum și lui Berbece personal, care se afla în spital, urmând să fie externat. Deși existau unele șanse de recuperare, mesajul și coroana impresionantă aferentă, l-au zdruncinat serios, dându-i lovitura de grație. Cadavrul său, a fost preluat și expus timp de trei zile în sala de mese, în lipsa altui spațiu corespunzător. Decesul a născut o vie animație în rândul salariaților obișnuiți, care pariau deja pe numele fericitului său succesor.

   Situația s-a complicat și mai mult însă, în zilele următoare, când Tertelea, care preluase temporar atribuțiile lui Berbece, a fost pus în situația de a găsi rapid o soluție la problema ridicată de Condici, șeful Sectorului Juridic, privind acordarea salariilor pentru merite deosebite, cunoscute și ca ”salarii de excepție”.

   Bonusuri substanțiale, care dublau practic salariul de bază, acestea erau încasate lunar, în teorie, doar de către cei mai merituoși funcționari. Cu o precizie milimetrică, ei se dovedeau însă a fi, de fiecare dată, chiar directorul-adjunct, împreună cu alți ceilalți șefi de Servicii și Departamente.

   Lună de lună, Berbece întocmea un astfel de document, conținând întotdeauna aceeași listă de nume, avându-l în frunte pe directorul adjunct Vrabie, urmat de sine și de ceilalți șefi amintiți, în ordine ierarhică, la care anexa o enumerare fictivă de fapte, lucrări și materiale excepționale ori de o mare importanță, care ar fi fost chipurile realizate în respectiva perioadă, pe care o supunea ulterior aprobării Directorului General. Grăsanul, care nu știa oricum niciodată ce anume semnează, nu punea întrebări, rotindu-și însă cu repeziciune nemaipomenită ochii și dând mulțumit din cap în timp ce comenta, cu voce tare, uluitoarele realizări profesionale care îi erau puse în față. Viclean și prevăzător, Vrabie avea însă grijă ca întotdeauna să găsească nod în papură în cazul vreunui nume, luat la întâmplare, pretinzând că lucrurile stăteau doar binișor, și că mai puteau fi totuși îmbunătățite. Făcându-i fără să vrea jocul, Grăsanul se înfierbânta atunci, umflându-se și transpirând abundent, încercând să sprijine, cu argumente inventate, pe care i le sufla tot Vrabie, activitatea celui vizat. Cei doi cădeau invariabil de acord, asumându-și lista identică cu cea din lunile precedente și felicitându-se reciproc pentru remarcabilele realizări și noile succese repurtate.

   De data aceasta însă, atât Berbece, indisponibil din motive de deces intempestiv, cât și Grăsanul, plecat în concediu, lipseau, astfel că, în conformitate cu regulamentul interior, lista salariilor de excepție trebuia întocmită de către înlocuitorul primului, Potrăpici, personaj intransigent și de o corectitudine alarmantă, calități îngrijorătoare în oricare instituție serioasă. Colac-peste-pupăză, intrigantul jurist Condici descoperise și un vechi act normativ, care era, în mod uimitor, încă în vigoare, din care se putea înțelege, nici mai mult nici mai puțin, că, având în vedere vasta organigramă, cel puțin un lucrător cu funcție de execuție al instituției ar fi trebuit să beneficieze, anual, de un salariu pentru merite deosebite.

***

   Știrea incredibilă a scandalizat conducerea, dând naștere unui val de indignare fără precedent. Miza fiind uriașă, ședința convocată de urgență s-a prelungit mult în noapte, fiind punctată cu răcnete, scâncete și ovații, cei de față nereușind să decidă cărei anume structuri să îi acorde șansa unui asemenea salariu excepțional suplimentar.

   Atmosfera încărcată și lipsa oxigenului și-au spus în final cuvântul, dovedind că, deși în general sunt priviți de către subordonați ca niște zei, și șefii sunt, la urma urmei, tot oameni. Astfel, din când în când, câte un participant era scos din sală pe brațe, însă doar pentru a constata, la revenire, că în lipsă, structura sa fusese scoasă mișelește de pe lista potențialilor candidați. Noi urlete răzbăteau atunci prin ușa dublu capitonată a lui Vrabie, discuțiile reluându-se cu și mai multă îndârjire.

   Într-un final, întrucât balanța nu înclinase hotărâtor în vreo parte, s-a decis, lucru nemaiauzit, ca în respectiva lună, decizia acordării salariului de excepție, de data aceasta cu adevărat excepțional, să fie comunicată în ședință festivă, în fața întregului colectiv, fiind luată în baza evaluării activității efectiv realizate de fiecare angajat.

***

   Sub impresia știrilor incredibile, o explozie de zel și entuziasm, îi lovi pe neașteptate pe funcționarii toropiți până atunci prin cotloane.

   Instituția vibra, uneori la propriu, de pașii harnicilor lucrători, care alergau acum de colo-colo, la fel de inutili ca și inainte, dar încărcați cu hârtii, preocupați și serioși, cu figuri încrâncenate, ca și cum s-ar fi aflat în căutarea răspunsurilor la probleme dificile, care nu sufereau amânare.

   Efuziunea generală și cheful de muncă, se repercută bineînțeles negativ asupra întregii activități. Un val de adrese, note interne și statistici eronate potopi adormitul Serviciu Financiar, dar și pe cel Administrativ, Personalul, Cantina, Logistica și toate celelalte departamente, birouri ori compartimente independente, făcându-și loc până la ultimele etaje ale conducerii. Din postura de șefi ori chiar simpli executanți, funcționarii neobosiți, cereau lămuriri, convocau ședințe, dădeau recomandări, transmiteau note scrise și telefonice. Toți căutau cu febrilitate lucrări încă nerezolvate, se organizau în comisii și comitete, înființau cluburi și inventau preocupări profesionale, până atunci ignorate cu încăpățânare.

   Șeful biroului 4, Gorun, a cedat astfel presiunii uriașe puse pe el de către subordonați, care îi cereau insistent nu doar creșterea numărului de sarcini, ci și completarea fișei postului cu noi și noi activități fictive. Acesta și-a luat, în final, concediu, refuzând să mai răspundă la telefon ori chiar la ușă (fusese înființată o comisie tocmai în acest scop, ai cărei membri pândeau cu rândul, deghizați, orice mișcare de la ușa blocului și apartamentul său). Gorun a fost nevoit totuși să cedeze curând, la insistențele soției, care l-a retrimis la lucru, doar în pijama, atunci când consoarta a aflat, dintr-un telefon anonim, că există șansele să fie chiar el fericitul beneficiar al neașteptatului salariu de excepție, cu condiția să se prezinte de urgență la birou. Vocea prefăcută de la celălalt capăt al firului susținea că acest lucru ”ar fi cântărit greu”, vicleanul anonim pretinzând chiar că ar fi fost întocmită, în secret, o listă a celor care se prezintă benevol la serviciu în timpul concediului de odihnă, precum și a celor care renunță voluntar la acest drept anual.

   Un balon de oxigen nesperat l-a reprezentat și descoperirea întâmplătoare a vrafului de lucrări nefinalizate de către indolentul Busuioc, funcționar mărunt al Departamentului II. Această veritabilă comoară stârni atâta interes colegilor săi de birou, încât nefericitul, sătul de a i se tot cere ori chiar de a i se subtiliza lucrări nerezolvate, fugi cu servieta conținând ultimele 600 de petiții fără răspuns salvate, încuindu-se în camera femeii de serviciu de la mansardă. Aici, a continuat să lucreze, la lumina unei feștile (camera nu avea bec), ieșind doar noaptea, pe furiș, pentru a-și satisface nevoile fiziologice și a mânca pachetul, aruncat peste gard de familia îngrijorată.

   După prima săptămână, lucrurile erau departe de a se liniști întrucât, din dorința de a se face utili și plăcuți conducerii, pe lângă inventarea de noi sarcini, unii angajați începuseră să trimită, pe adresa instituției, petiții și solicitări fictive, cerând cu nerușinare ca acestea să le fie soluționate chiar de către ei, descriși drept funcționari dedicați, remarcați anterior de către pretinșii petiționari, prin calitățile ieșite din comun și celeritatea cu care le-ar fi rezolvat diversele probleme semnalate.

   Alții începuseră să conceapă planuri și proiecte monumentale, angrenându-se în inițiative fără șanse de izbândă și idei vizionare. Un tânăr contabil, membru al clubului de matematică, al cărui președinte de onoare și unic membru fusese până atunci, dezvoltă în decurs de câteva zile o teorie elucubrantă cu privire la o nouă metodă de calculare a salariilor.

   Având la bază principiul numerelor iraționale și ideea infinității resurselor într-un spațiu finit, teoria, care circula sub denumirea de ”Teorema lui Stratone”, câștigă rapid adepți fanatici. Modelul său matematic presupunea că, într-o reprezentare trigonometrică, odată ce resursele (banii) tind spre zero, aflându-ne pe tărâmul numerelor negative, singura metodă de redresare viabilă este inversarea axelor și refacerea calculelor prin introducerea unei constante universale negative, a cărei formulă de calcul era ținută secretă, denumită, probabil pentru a câștiga și susținerea conducerii, ”constanta Vrabie”. Rezultatul, mulțumitor pentru toată lumea, promitea creșteri de salarii și bonusuri lunare pentru toți angajații.

   Susținătorii înfocați îi puseseră deja la dispoziție inventatorului spațiile lor de lucru și calculatoarele, formulând totodată noi și noi ipoteze și posibile îmbunătățiri ale ideii originale, soluții ale căror demonstrații, lăbărțate pe coli A5, prinse cu scotch între ele, tapetau până la tavan pereții birourilor, amenințând să se extindă și în spațiile comune. Acestea erau dezbătute cu aprindere în cadrul unor ședințe interminabile, care se finalizau de cele mai multe ori cu vociferări ori încăierări generale.

   Deși interesat personal, Vrabie a fost totuși obligat să pună capăt dezbaterilor fioroase pe această temă atunci când, pentru o mai bună aplicare practică, stratonienii au înființat un comitet având ca scop strângerea de donații. Aceste fonduri, alături de salariile tuturor membrilor ciudatului club, aveau drept scop atingerea a ceea ce era cunoscut drept  P.U.P.I.C. (”punctul unic proporțional inițial critic”), situație care se apropia îngrijorător de mult de un joc de tip piramidal. Aspectul a fost sesizat conducerii de un nemulțumit anonim, a cărui propunere de micșorare a infinitului mic a fost respinsă de inventator și acoliții săi ca fiind ”pertinentă, dar prea robustă”.

   Totuși, înainte de desființare, preocupat de lipsa puterii de calcul necesare demonstrării teoriei, susținătorii P.U.P.I.C. apucaseră să mobilizeze toate resursele informatice disponibile, angrenând, în paralel, un număr uriaș de calculatoare ale instituției. Experimentul s-a soldat cu căderea completă a rețelei electrice și casarea unui număr impresionant de calculatoare, care nu au rezistat probei de foc a demonstrației stratoniene.

***

   Curentul se oprea acum, cu intermitențe, câteva ore pe zi, specialiștii, chemați în grabă, nereușind să descopere în întregime cauza problemelor. Stratonienii fanatici, trecuți între timp în ilegalitate, jubilau, susținând că P.U.P.I.C. crease probabil unele distorsiuni spațio-temporale, invizibile deocamdată tehnicii și instrumentelor actuale.

   În ciuda condițiilor vitrege de lucru, în a treia săptămână, efuziunea și dorința de muncă a primelor zile nu a scăzut totuși, dar a fost înlocuită rapid de suspiciune. În multe cazuri colegi și prieteni de-o viață, funcționarii diferitelor departamente, se priveau acum cu ură, uneori nedisimulată, se spionau reciproc, căutând vini reale ori imaginare. Numărul reclamațiilor anonime și al delațiunilor crescuse astfel vertiginos, amenințând să sufoce activitatea oricum foarte încărcată a Serviciului Personal.

În doar trei zile, Tertelea umpluse patru agende groase cu astfel de însemnări, fiind nevoit chiar să își închidă telefonul, întrucât acesta suna în permanență cu noi și noi sesizări.

   Era oricum mult prea târziu, pentru că, un grup dizident din conducere, rămas necunoscut, sătul de valul de inițiative și note telefonice, decisese, în ședință secretă, să taie cablul telefonic principal.

***

   Ședința a fost scurtă. Prezida Vrabie, secondat de Tertelea, proaspăt bărbierit, însoțit de o frumoasă tânără necunoscută.

   Juna roșcată a fost prezentată drept fiica îndurerată a lui Berbece și totodată noua secretară a lui Vrabie, angajată chiar în cursul zilei precedente, lucrătoare harnică și eficientă, având cele mai bune recomandări. Proaspăta secretară a și fost dealtfel nominalizată de Potrăpici, devenit între timp șef de departament în locul lui Berbece, beneficiara salariului de excepție din luna aceea.

   Un oftat de ușurare generală a străbătut sala.

   Se făcuse dreptate! Berbece se putea odihni acum liniștit. În definitiv, nimeni nu ar fi suportat ca un coleg de birou sau vreun cunoscut să primească bonusul nesperat.

   Unii au apaludat.

   Alții au zâmbit pe ascuns.

   Câțiva au lăcrimat.

   După plecarea tuturor, într-un colț, a rămas uitată doar targa improvizată pe care fusese adus Busuioc, care insistase să participe la ședință, în ciuda stării înspăimântătoare în care se afla. Cu ochii injectați fața trasă și galbenă, hainele boțite și barba impunătoare, el fusese găsit înfometat și delirând în camera de serviciu de la mansardă, după ce reușise să rezolve toate petițiile restante.

***