Cele trei rodii aurite
- rezumat -
Universul fantastic al “Celor trei rodii aurite” are ca punct de plecare un fiu de împărat, care, privind pe fereastra palatului, vede o femeie bătrână ce se îndreaptă spre o fântână, pentru a lua apă. Cu intenția de a o batjocori, fiul de împărat îi sparge femeii vasul de apă cu o piatră. Tristă, femeia îl blesteamă pe fiul de împărat să nu se căsătorească până ce nu va găsi cele trei rodii aurite. Blestemul acționează asupra feciorului, aprinzând în el dorința obsesivă de a găsi fructele aurite. El merge la tatăl său și îi cere să îi fie pregătite trei rânduri de ”haine de fier” pentru a porni în călătorie. Împăratul se opune inițial, însă observă hotărârea fiului său și îi dăruiește hainele cerute.
După un an de la începerea călătoriei, timp în care fiul de împărat a cutreierat prin pustiuri, rupându-și două rânduri de haine, întâlnește o bătrână, “mătușă sihastră”. Ea îl întâmpină pe musafir, mirată că acesta a ajuns prin acele locuri în care nu erau întâlnite nici măcar păsări, cu atât mai puțin “om cu picioare”. Feciorul îi destăinuie că scopul călătoriei sale este să găsească cele trei rodii aurite, însă femeia nu îl poate ajuta și îl trimite mai departe, la sora sa.
Feciorul ajunge și la cea de-a doua mătușă, mai bătrână decât prima, care îi spune, cu lacrimi în ochi, că tocmai rodiile aurite au fost motivul pentru care ea și-a pierdut fiul. Acesta s-a rănit la picior, după care și-a pierdut viața, pornind în călătoria începută și de feciorul nostru de împărat. Femeia îl sfătuiește cum știe mai bine, după care îl roagă să-i făgăduiască că, dacă va reuși în drumul său, va trece și pe la ea să-i arate rodiile aurite, din cauza cărora nu-l mai are pe fiul său lângă ea.
Feciorul de împărat pornește mai departe, iar după o călătorie de aproximtiv o săptămână, întâlnește un balaur ”cu o buză în cer și cu una în pământ”, pe care îl salută, numindu-l “frate”. Întâlnește apoi o fântână mucegăită și plină de nămol și o poartă prăfuită, pe care le curăță. Cunoaște și o brutăreasă, care ștergea cuptorul cu pieptul ei, și, pentru a o ajuta, își taie o bucată din haină și i-o dă femeii să o folosească pentru a curăța cuptorul. În spatele cuptorului era o grădină frumoasă, în care feciorul vede rodiile aurite. Ia rodiile cu tot cu crenguța pe care se aflau, moment în care întreaga grădină începe să țipe, chemând în ajutor balaurul, fântâna, porțile și brutăreasa. Aceștia refuză să dea grădinii ajutorul cerut, recunoscători pentru atenția oferită mai înainte de fiul de împărat.
Feciorul pornește pe drumul de întoarcere cu cele trei rodii, însă fructele îi fac poftă și taie una dintre ele. Din rodie iese o fată frumoasă care moare însă de sete, pentru că feciorul nu are apă să-i dea. La fel se întâmplă și cu cea de-a doua rodie. Cu gândul la fetele moarte și la rodia pe care o mai are, feciorul se abține de la a mai mânca și ultimul fruct rămas, până ce nu găsește o fântână. După ce ia apă în căciulă, feciorul se așează la umbra unui pom și taie rodia rămasă. Din ea iese o fată frumoasă, cu părul de aur, care îi cere apă. După ce bea, fata acceptă să-i fie soție feciorului de împărat. Acesta, văzând-o cât de fragilă este, hotărăște să meargă singur la tatăl său, pentru a aduce alaiul cu care să o transporte către împărăție.
Feciorul îi spune fetei să se urce în pomul de lângă fântână și să-l aștepte acolo până când se întoarce. Este uimit că pomul se pleacă în fața fetei pentru a o ajuta să urce, după care pleacă la drum.
Între timp, o țigăncușă vine să ia apă din fântână, și, văzând chipul frumos al logodnicei feciorului oglindit în luciul apei, crede că este al ei. Merge acasă la mama sa și îi spune că o fată așa de frumoasă ca ea nu poate căra apă. Mama țigăncușei intuiește ce se întâmplă, și îi dă acesteia un ac de păr vrăjit, după care o învață ce să facă cu el. Ajunsă din nou la fântână, țigăncușa se uită în sus și o vede pe fată. Aceasta poruncește copacului să coboare, după care o ia și pe țigăncușă lângă ea, pentru a-i ține de urât. Țigăncușa o înțeapă pe fată cu acul vrăjit în cap, după care fata se transformă într-o pasăre de aur, care își ia zborul.
Întors cu mare alai, feciorul de împărat este uimit să o găsească pe țigăncușă, care îl păcălește susținând că ea este logodnica lui, arsă de soare în timp ce îl aștepta. Cu inima îndoită, o duce pe fată la tatăl său, care amână cununia celor doi.
O pasăre măiastră cântă în fiecare zi, în grădina palatului, cântece de dor și îl întreabă pe grădinar despre viitoarea soție a fiului de împărat, pe care o blesteamă să doarmă “somnul de vecie”. Auzind cele întâmplate, împăratul cade pe gânduri, și capturează pasărea vorbitoare, după ce poruncește să fie așezate lațuri în fiecare pom din grădină. Dându-și seama de ce se întâmplă, țigăncușa se preface a fi bolnavă și îi mituiește pe vracii împărătești să spună că numai carnea păsării prinse o poate însănătoși. Neavând o altă opțiune, împăratul poruncește să fie tăiată pasărea. Din sângele curs pe pământ, răsare un brad cum nu s-a mai văzut. Țigăncușa se preface din nou bolnavă și îi convinge pe vraci să spună că numai o fiertură făcută din bradul respectiv o poate însănătoși.
Când bradul este tăiat, o cerșetoare ia pentru sine o bucată de lemn căzută din brad. Femeia face din lemn un capac de oală, iar a doua zi pleacă din nou la cerșit. Când se întoarce acasă, constată cu uimire că era curățenie în colibă. Baba stă la pândă și vede cum o fată cu părul de aur sare din capacul oalei. Când o întreabă cine este, fata îi spune babei povestea ei. Îi cere apoi să îi aducă de la târg pânză și mătase roșie și verde, din care face o năframă pe care își coase întreaga poveste. Năframa îi este dusă împăratului, care o dă pe țigăncușă pe mâna ostașilor.
Împreună cu fiul său, împăratul merge la casa babei, de unde o ia cu toată cinstea cuvenită pe fata cu părul de aur. Urmează apoi o nuntă împărătească, care ține trei zile, de bucurie că fata cu părul de aur a fost găsită vie și nevătămată.
***