Finul lui Dumnezeu
- rezumat -
“Finul lui Dumnezeu” îl aduce în fața cititorului pe un țăran sărac, cu mulți copii, care, sub povara greutăților vieții, spera ca ultimul copil să se nască mort. După ce soția îi naște un copil sănătos, țăranul se hotărăște să plece în lume, pentru a-i căuta un naș. Îl întâlnește mai întâi pe diavol, cu chip de om, care se oferă să-i boteze copilul. Țăranul refuză, nedorind ca propriul său copil să fie “dat după legea drăceasca”. Continuându-și drumul, întâlnește un “unchiaș”, care se oferă și el să boteze copilul. Țăranul ezită, întrucât bătrânul refuză să spună ce îi va dărui finului său, ca dar de botez. Temându-se totuși să nu îi moară copilul, care părea în mod evident slăbit, țăranul îl acceptă pe unchiaș ca naș de botez. Primind botezul, copilul își revine în mod miraculos. Înainte de a pleca, nașul îl sfătuiește pe noul său fin să își învețe copilul să se gândească la nașul său, ori de câte ori își va dori ceva.
Bucuros, țăranul pornește spre casă. Pe drum, întalnește o caravană, în urma căreia rămâne o pungă cu bani. Orice încercare de a returna banii se dovedește inutilă, moment în care țăranul se gândește că banii ar putea fi de la Dumnezeu. Ajuns acasă, îi împărtășește nevestei întâmplările și folosesc banii pentru îmbunătățirea gospodăriei.
După ce copilul crește și devine flăcau, îi mărturisește tatălui său dorința de a avea o turmă de vite. Tatăl își amintește de sfatul unchiașului și-i spune băiatului să se gândească la nașul său și să îl roage, în gând, să-i dăruiască o turma de vite. Copilul se roagă nașului său, moment în care, în mod miraculos, curtea se umple de vite iar băiatul apare îmbrăcat în haine alese.
Satul în care trăiau flăcăul și familia sa era deținut de un împărat, care avea o fată frumoasă. Întâlnindu-se cu aceasta în timpul unei plimbări pe câmp, flăcaul o îndrăgește. Fata rămâne însărcinată după ce flăcăul o lovește cu o așchie.
Ajungând la urechile împăratului vestea sarcinii, acesta îi osândește pe tineri la moarte, punându-i la bordul unei corăbii de sticlă, cu alimente doar pentru trei zile. Tot prin bunăvoința nașului său, flăcăul reușește să se hrănească pe sine și pe fată și chiar să dobândească un palat demn de invidia tuturor oamenilor din ținut, inclusiv a împăratului.
Auzind de bogația palatului, pe împărat nu “l-a răbdat inima” să nu meargă în vizită. Fata se ascunde de tatăl sau, și, cu ajutorul ”vătafului lingurilor”, reușește să pună, pe ascuns, asupra împăratului, o lingură deosebită, din aur și pietre prețioase, după care îl acuză pe împărat de furt.
Știindu-se nevinovat și fiind supărat de cele întâmplate, împăratul se apără, însă lingura este găsită asupra sa. Atunci fiica sa își face apariția și îi reproșează acestuia că, așa cum el nu a furat, însă obiectul a fost găsit asupra sa, așa nici ea nu a păcătuit, deși a ramas însărcinată. Regretând durerea copilului său, împăratul cade la picioarele fetei și își cere iertare, după care își dă acceptul ca cei doi tineri să se cunune. A urmat o nuntă împărătească, iar mai târziu, fiica împăratului a născut un băiat.
Au trăit toți în pace și belșug, “ca niște fini ai lui Dumnezeu ce erau”.