Păcală în satul lui
- rezumat -
După o perioadă petrecută explorând lumea, departe de satul strămoșesc, Păcală se întoarce acasă, hotărât să se așeze la casa lui și să-și întemeieze o gospodărie. Își cumpără o vițelușă, pe care o duce la păscut pe islazul satului. Nu durează mult și oamenii din sat încep să-și pună întrebări și să observe că vițelușa crește cu o viteză uimitoare. Vițelușa nu capătă trăsături mitice, explicația pentru creșterea ei fiind una foarte simplă. Având treburi mult mai importante de făcut, Păcală nu o supraveghează, ci o lasă liberă, în felul acesta vițelușa fiind deseori văzută pe ogoarele oamenilor din sat, înfruptându-se cu spor din culturile de grâu sau porumb. La scurt timp, vițelușa se transformă în junincă și devine stăpână pe ogoarele și grădinile întregului sat. Oamenii și-ar dori să i se plângă lui Păcală, dar acesta le-o ia înainte, victimizându-se în permanență, încât oamenii ajung chiar să îl compătimească. Cu toate acestea, când juninca este pe punctul de a se transforma în vacă, oamenii își pierd cumpătul, imaginându-și, cu oroare, cum ea va face viței, care se vor înmulți la rândul lor și vor ajunge să le transforme ogoarele în „bătătură”. Ajung la concluzia strâmbă că juninca lui Păcală le aparține, având în vedere că aceasta s-a hrănit din ogoarele lor, și că ar trebui să o ucidă, pentru a-i preveni înmulțirea. Așa că sătenii taie juninca, împart carnea între ei, iar pielea o aruncă peste gard, în curtea lui Păcală.
Văzând cele întâmplate, Păcală se supără și ar fi putut avea ac de cojocul consătenilor săi, dacă nu ar fi avut și o slăbiciune pentru aceștia. Întinde pielea și o pune la uscat, după care o agață într-un băț și pleacă cu ea la târg.
Păcală se află astfel din nou pe drumuri, călătorind toată ziua. Abia spre seară începe să își caute gazdă la o femeie văduvă, sau la una al cărei bărbat este plecat, spunându-și că el face de fapt o faptă bună, pentru că femeile sunt din fire fricoase și că vor fi bucuroase de oaspeți pentru a nu mai sta singure. Ajunge la o femeie al cărei bărbat era plecat la pădure. Ea se teme să îl primească în casă, ferindu-se de gura lumii, dar neavând ce face, îl găzduiește pe Păcală într-un șopron. Lui Păcală i se pare suspect comportamentul femeii, având în vedere că femeilor le place, în general, să vorbească despre orice, oricând, și vor să știe tot despre orice și oricine. Așa că doarme iepurește, fiind atent la tot ce se întâmplă în casă și împrejurul casei. Spre seară vede că femeia se apucă de gătit, făcând mai multe mâncăruri și plăcinte, un purcel fript, coastă opărită cu varză călită, ba chiar mai mult, scoate din butoaie vin și rachiu.
Umblat prin lume și cu experiență de viață, Păcală își dă seama că femeia pregătește ospățul pentru un alt bărbat, și nu pentru soțul ei, mai ales că era aranjată și îmbrăcată „ca de nuntă”. Femeia îl așteptă pe vornicul satului (administrator, funcționar cu atribuții administrative, uneori echivalentul unui primar), așa „cum își așteaptă fetele mari pețitorii”, și se comportă ca și cum ar sosi în vizită un om de frunte al satului, care nu a putut să îi facă această cinste peste zi, ci doar la lăsatul serii. Înainte de a veni însă vornicul, se întoarce inopinat soțul femeii, pentru că i se defectase căruța. Femeia își recunoaște bărbatul de departe, după scârțâitul roților de la căruță, așa că are timp să-și rânduiască treburile. Ascunde purcelul fript după cuptor, plăcinta pe cuptor, costițele cu varză în cuptor, rachiul sub perna de la capătul patului, iar vinul sub pat.
Când bărbatul intră în casă, Păcală iese și el din locul său și își cere scuze gazdei pentru deranj. Bărbatul este flămând, așa că femeia începe să îi gătească o mămăliguță, cu zeamă de usturoi. În timp ce femeia pregătește masa, Păcală stă cu gândul la purcel, costiță și băutură, și nu știe cum să facă măcar să guste din ele. Lovește pielea junincii sale cu bățul de trei ori și, la insistențele bărbatului, îi explică cestuia că pielea nu este un simplu obiect, ci unul care are darul proorociei. Pentru a-i dovedi, după ce își pune urechea pe piele, Păcală îi spune bărbatului că pielea i-a dezvăluit că la capătul patului se află rachiu, după cuptor un purcel fript, și tot așa până când ies la iveală toate bucatele ascunse de femeie. Uimit, și dornic de a se îndestula cu bucate alese, bărbatul îi propune lui Păcală să-i cumpere pielea cu apucături de prooroc. Acesta negociază până ajunge să-i ofere lui Păcală șapte pungi cu galbeni, care reprezentau o suma imensă, chiar și pentru un om cu avere. Păcală încheie târgul, menționând că nu pentru bani o face, ci pentru a-i mulțumi gazdei pentru găzduire și pentru ospăț.
Dimineața următoare, Păcală își ia la revedere, propunându-și să devină „om ca toți oamenii” și să facă parte dintre fruntașii satului. Speriată de prezența „proorocului” în casă, femeia își trimite bărbatul din nou la pădure și pornește în căutarea lui Păcală, luând la ea alte șapte pungi cu galbeni, pentru a-l convinge pe Păcală să o învețe cum să-i ia pieii darul proorociei. Atras de rugămințile femeii, dar și de un nou câștig, Păcală îi spune să opărească pielea cu apă de izvor trecută prin sită deasă, după care să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ajuns în satul său, Păcală își construieșteo casă mare și frumoasă, cum nu mai era alta în tot satul, își cumpără pământuri, un car cu patru boi, cal pentru călărit, vacă și oi, ajungând astfel cel mai bogat om din sat. Văzând averea în continuă creștere a consăteanului lor, oamenii din sat vor cu tot dinadinsul să știe de unde are atâția bani. Cu pipa în gură, Păcală le explică oamenilor că banii provin din pielea junincii pe care a vândut-o. Văzându-i neîncrezători, adăugă că juninca sa era una de prăsilă, adică ar fi putut să-i dea multe roade, și, în plus, a știut cum să-și vândă marfa.
Dornici de înavuțire, oamenii din sat își taie și ei junincile și pleacă cu pieile la târg. Văzând că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, și împinși de paguba suferită, oamenii se hotărăsc să-l omoare pe Păcală, aruncându-l în Dunăre, acolo unde este apa mai adâncă. Pentru ca Păcală să nu mai poată ieși la suprafață, se hotărăsc să îl bage înainte într-un sac, iar de sac să lege cea mai mare piatră de moară pe care o vor găsi. Păcală se lasă capturat și băgat în sac, pentru că și-a propus să nu mai apeleze la păcăleli, chiar dacă va avea de suferit. Carul care îl duce pe Păcală și piatra de moară merge înainte, fruntașii satului în urma carului, iar restul satului în urma lor. Toți pornesc spre Dunăre, dar se întorc la scurt timp, pentru că unul dintre săteni își amintește că au uitat în sat prăjina cu care ar trebui să găsească fundul Dunării. Ajunși la Dunăre, se hotărăsc să-l lege de Păcală de piatra de moară, pentru ca acesta să nu fugă cât timp ei caută fundul Dunării.
Când bagă prima dată prăjina în apă, iar aceasta nu atinge fundul, sătenii socotesc că acolo Dunărea nu are fund, și că nu trebuie să-l arunce pe Păcală acolo, pentru că planul era ca piatra să se rostogolească până la fundul apei, însă dacă apa nu are fund, piatra nu are cum să se rostogolească. Apoi își dau seama că nu știu unde e mai multă apă, adică dacă să-l arunce la deal, de unde curge apa (pentru că acolo este mai multă apă), sau la vale (pentru că acolo se strânge toată apa venită din deal). Se gândesc totuși că, dacă îl aruncă în deal, apa tot curgând, riscă să curgă toată iar Păcală să scape, rămânând pe uscat, așa că hotărăsc să-l arunce în vale, unde apa s-ar strânge toată în capul lui Păcală. În timp ce Păcală stă singur și așteaptă ca oamenii să găsească fundul apei, apare un jelepar (negustor) de vite care îl întreabă ce face acolo. Se pare că Păcală uită că și-a propus să nu mai mintă sau să apeleze la păcăleli și îi spune negustorului că a fost băgat în sac de oamenii din sat pentru că nu a acceptat să fie numit vornic, întrucât nu ar face față acestei slujbe deoarece satul are prea multe neveste tinere care rămân singure acasă când bărbații lor pleacă la muncă, iar el nu poate să le stăpânească pe toate. Negustorul îl face prost pe Păcală pentru că nu profită de o asemenea șansă pe care el ar primi-o cu bucurie. Păcală îi propune să intre el în sac dacă nu se teme de nevestele tinere și se simte destul de destoinic pentru o asemenea funcție. Negustorul desface sacul, îl scoate pe Păcală și intră el însuși în sac. Văzându-se eliberat, Păcală strânge bine sacul, ia cireada de vite a negustorului, și apoi nu se mai oprește până nu ajunge acasă.
Între timp, negustorul râde în sinea lui de o asemenea șansă. Începe să strige că primește să fie vornic abia când simtecă oamenii voiau să îl arunce în apă. Aceștia nu știu despre ce vorbește și mai mult, se enervează când omul începes ă susțină că el nu este Păcală. Îl aruncă în apă, apoi pornesc spre sat, unde, spre marea lor mirare, îl găsesc pe Păcală stând pe cerdac și privind spre curtea plină de vite. Întrebat de oameni de unde are vitele, acesta le spune că le-a luat de pe fundul apei. Auzind vorbele lui Păcală, pleacă cu toții spre Dunăre, unde se aruncă cu grabă în apă, iar nevestele îi așteaptă pe mal, pentru a prelua cirezile. Popa din sat, mai lacom din fire, se grăbește să se arunce înaintea tuturor, iar preoteasa îl îndeamnă de pe mal să se ducă cât mai la fund pentru că acolo sunt vitele de rasă. Nici popa și nici ceilalți bărbați nu mai ies la suprafață, așa că Păcală rămâne singurul și cel mai vrednic bărbat din sat.
Autorul încheie povestea cu îndemnul adresat cititorilor de a transmite povestea mai departe.
***
