Sfântul Antonie cel Mare
Sfântul Antonie a fost de neam egiptean (zonă aflată la acel moment în sfera de influență a Imperiului Roman și a culturii grecești), născut din părinți creștini, de profesie agricultori, apreciați ca fiind de ”neam bun” și cu o ”stare îndestulătoare”. Faptul că, mai târziu, a utilizat un traducător pentru a purta conversații cu anumiți vizitatori greci, susține ipoteza că limba sa nativă a fost cea egipteană. A fost crescut ca un creștin practicant, cinstit și modest, stăruitor în rugăciune, care nu se ”lenevea” de la a merge la biserică nici măcar în prima parte a vieții (așa cum poate se întâmpla cu alți cunoscuți, de vârsta sa).
Când avea în jur de 18 – 20 de ani, a rămas orfan de ambii părinți, moment din care s-a îngrijit singur de casă, de pământurile familiei, precum și de sora sa mai mică. După aproximativ șase luni de la moartea părinților, meditând la exemplul Apostolilor, care au renunțat la toate bunurile pământești, alăturându-se Mântuitorului, a luat decizia de a face la fel. A dăruit oamenilor din satul natal toate pământurile deținute iar suma obținută din vânzarea celorlalte bunuri a dat-o săracilor. Pe sora sa a lăsat-o într-un ”așezământ de fecioare”, în grija unor persoane ”cunoscute și credincioase”, iar el a luat decizia de a trăi în singurătate, în apropiere.
De menționat că, deși această chemare către rugăciune și însingurare s-a născut dintr-o nevoie spirituală intimă, de factură creștină, din acest moment, viața sa urmează calea monahismului, care însă se pliază și îmbracă o formă practică aparținând mai degrabă unei tradiții locale, căci, în Egiptul acelor ani, nu existau decât foarte rare mânăstiri sau locuri organizate de viețuire a celor care renunțau la viața lumească. Aceștia se nevoiau, de regulă, singuri, în apropierea unei localități, și nu în ”pustia depărtată”, fără o practică ori o tradiție care să le ofere perspectiva unei vieți comunitare.
Astfel, în această perioadă de început, cel care avea să devină mai târziu Sfântul Antonie a trăit mulți ani într-o liniște auto-impusă, dar aproape de cei cunoscuți și fără a fi pe deplin izolat. Prin firea sa deschisă, prietenoasă și dornică de cunoaștere, a căutat și și-a însușit exemplul altor nevoitori din apropiere, pe care i-a prețuit și de la care a învățat multe. Printre aceștia este amintit și un ”bătrân” din satul vecin, posibil un ”îndrumător” în asceză. Călăuzindu-se după cuvântul Evangheliilor, Sfântul Antonie a început să se roage neîncetat, ținându-și trupul și mintea ocupate tot timpul. De asemenea, el nu se complăcea în meditație sau contemplație, ci muncea în permanență, puținul său câștig fiind folosit atât pentru traiul propriu, cât și pentru ajutorarea celor aflați în nevoie. Aceste două caracteristici au stat la baza practicii obișnuite a tuturor monahilor creștini de mai târziu.
Devine astfel plăcut și iubit de cei din apropiere, însă, odată cu creșterea și osteneala sa, se înmulțesc și ispitele. Asemenea altor pustnici, tinerețea și lipsa de experiență îi atrag gânduri supărătoare. Renunțarea de bunăvoie la darurile și statutul cu care a fost înzestrat prin naștere, gândurile cu privire la averea dăruită săracilor, grija surorii, mâncarea sărăcăcioasă ori deznădejdea pentru timpul îndelungat necesar pentru dobândirea virtuților, îl tulbură adesea, însă Sfântul Antonie, împreună-lucrător cu Dumnezeu, se ridică deasupra nevoilor trupului. Nemulțumit, diavolul i se arată sub forma unui copil negru, care se recomandă drept ”prietenul (duhul) curviei”. Sfântul obține o primă biruință atunci când răspunde îndrăznelii necuratului, dându-și seama și afirmând răspicat faptul că, având ajutorul lui Dumnezeu, poate înfrânge oricare dușman. Episodul îl convinge de slaba putere a necuratului asupra oamenilor care au credință, însă și de faptul că are nevoie de o și mai aspră nevoință.
De aici înainte, Sfântul Antonie își ”umbrește” (minimalizează) și își ”robește” trupul. Aceste atitudini, devenite obișnuință ulterior, în ascetica creștinilor răsăriteni, aveau la bază ideea că trupul nu are voie să dicteze, adică să devină ”stăpânul” omului, ci trebuie să se supună (ca un rob) voinței acestuia. Pe lângă rugăciune și invocarea ajutorului Duhului Sfânt, privegherea, ajunarea, abținerea de la alte alimente și băuturi decât pâinea și apa, fuga de toate acele gânduri primejdioase și obiceiuri care ”moleșesc” trupul, îi devin astfel mod de viețuire. Mai mult Sfântul Antonie consideră că fiecare zi trebuie să reprezinte prilejul unor nevoințe și mai aspre, luând exemplul Sfântului Ilie, în a cărui viață năzuiește să își vadă, ”ca într-o oglindă”, propria existență.
În jurul vârstei de 35 de ani, trăind printre mormintele de la marginea localității, Sfântul Antonie, pizmuit de diavol, este atacat de draci, care îl umplu de răni. Văzându-l în această stare, cel care îi aducea pâinea zilnică îl ia cu sine în biserica din apropiere, pentru a fi îngrijit. Deși într-o stare fizică proastă, Sfântul Antonie se reîntoarce la morminte, fiind din nou atacat de draci, sub forma a numeroase năluci de fiare și șerpi. Ele sunt alungate de o vedenie minunată, coborând din lumină, și o voce care îi spune că a intervenit abia după ce a așteptat să vadă lupta și victoria sa asupra demonilor, pentru a-i sonda răbdarea și rezistența.
Din acel moment, Sfântul Antonie, întărit nu doar moral, ci și fizic, decide că îi trebuie o viețuire mai plină de râvnă. Îl roagă pe bătrânul pustnic din apropiere să îl însoțească în pustie, dar acela, probabil din cauza vârstei, ori cunoscând greutatea unui astfel de demers, îl refuză. Pe drum, diavolul îl ispitește pe Sfântul Antonie sub forma unui disc de argint găsit în deșert, la depărtare de orice localitate sau drum cunoscut. Acest obiect se mistuiește însă ”ca fumul” atunci când Sfântul Antonie refuză să se intereseze de valoarea sa, tratându-l ca pe o nălucire a diavolului. Mai târziu, întâlnește pe drum o ”grămadă” de aur, de care Sfântul se ferește însă, sărind peste ea ”ca peste foc”.
În deșert, Sfântul Antonie trăiește 20 de ani în niște ”pivnițe” ale unor ruine, departe de alte localități cunoscute, primind pâine de două ori pe an. În tot acest timp nici nu vede pe nimeni și nici nu este văzut de oameni. Vestea unui om sfânt care viețuiește în zonă se răspândește, astfel că poporul și cunoscuții vizitează adesea locurile, fără să apuce să îl vadă. Ei îl aud însă pe sfânt luptându-se cu diavolii ori psalmodiind. După mult timp, oamenii sosiți de peste tot, forțează ușile zăvorâte, găsindu-l pe Sfânt sănătos, prietenos, întărit în credință și neschimbat la trup, exact ca și în urmă cu 20 de ani. Mulți dintre cei care au venit ulterior la el au fost vindecați iar alții au fost scăpați de demoni. Toți cei care au vrut să afle secretul unei astfel de vieți au fost îndemnați de Sfântul Antonie să nu pună mai înainte altă dragoste decât cea pentru Hristos, și destui dintre aceștia au fost convinși să ia calea monahicească, cu timpul, zona populându-se cu numeroase lăcașuri de viețuire creștină. La acel moment, cele mai cunoscute astfel de lăcășuri erau cele de la Nitria și Scete.
În anii care au urmat, Sfântul Antonie i-a vizitat adesea pe ”frați”, cărora le-a dat sfaturi și cuvinte de încurajare. Într-una dintre aceste ocazii, trecerea râului Arsenit, plin cu crocodili, a fost prilejul unei alte minuni, când, cu ajutorul rugăciunii Sfântul Antonie, acesta, împreună cu cei care îl însoțeau, au trecut apa nevătămați.
În tot acest timp, prin cuvintele sale, Sfântul Antonie i-a îndemnat pe monahi să nu se descurajeze în osteneli, subliniind sporirea zilnică a râvnei și socotirea fiecărei zi drept un început în viața duhovnicească. Clipa, spunea el, ca fărâmă a veșniciei lui Dumnezeu, poate căpăta o valoare egală cu aceasta, dacă ea trece prin Dumnezeu și Îi este închinată, reprezentând răsplata unei vieți scăpată de egoism și dusă prin iubire. La fel ca sluga, care nu poate spune stăpânului ”nu voi lucra azi, pentru că am lucrat ieri”, nici cel care îi slujește lui Dumnezeu nu poate nesocoti o singură clipă, doar pentru că a fost rodnic în trecut. De asemenea, ca unul trecut prin astfel de ispite, Sfântul Antonie i-a îndeamnat pe monahi să fugă de moleșeala trupească și de pofta de a dobândi lucruri materiale, care nu pot fi luate cu sine în Împărăția Cerurilor, căutând în schimb acele virtuți plăcute lui Dumnezeu, precum: ”cumințenia, dreptatea, cumpătarea, bărbăția, înțelegerea, dragostea, iubirea de săraci, credința în Hristos, nemânierea și iubirea de străini”. Virtutea, ca rod al voinței și al puterii cugetătoare a sufletului, sădită și îngăduită de Dumnezeu, este, pentru Sfântul Antonie, o alegere, la fel ca și păcatul, zămislit de pofte. Nevoindu-se, monahul câștigă fiecare clipă, păstrându-și curat sufletul, pe care îl predă, în momentul morții, Creatorului său.
Dușmanul monahului, ca dealtfel și al celorlalți oameni este, pentru Sfântul Antonie, diavolul, cu care el s-a războit întreaga viață și cu privire la vicleșugurile și minciunile căruia i-a avertizat adesea pe cei care doreau să urmeze calea anevoioasă a traiului închinat lui Dumnezeu. Pe diavol, îl vedea așa cum la descris Domnul pe diavolul lui Iov. Demonii și dracii sunt desconsiderați, întrucât ei recurg mai degrabă la amenințări, zgomote, intrigi și subterfugii, spre deosebire de îngerii lui Dumnezeu, care acționează. Drept pildă, erau amintite în acest sens pasajele din Evanghelii în care se arăta faptul că îngerii Domnului, atunci când au fost trimiși în luptă, alături de cei drepți, au distrus cetăți ori au omorât zeci de mii de soldați, fără a recurge la subterfugii. Sfântul Antonie avertizează adesea asupra capacității dracilor de disimulare și mai ales asupra falsei evlavii, capabilă să îi îndrepte pe cei slabi către vedenii, erezii și învățături neadevărate. Deosebirea ”duhurilor” are astfel un rol foarte important în viața monahului, care trebuie să fie totuși conștient de faptul că puterea dușmanului, așa cum se arată și în Evanghelii, este doar cea îngăduită de Dumnezeu, după capacitatea fiecăruia, și spre îndreptarea sa. Smerenia și tăcerea sunt leacul identificat de Sfânt pentru astfel de ispite, împreună cu facerea semnului crucii, citirea și cunoașterea Evangheliilor. În plus, din propria experiență, Sfântul Antonie spunea că dracii se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blîndețe, de liniște, de neiubirea de arginți, de neiubirea de slavă deșartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere și, mai ales, de dreapta credință în Hristos, aceștia cunoscând faptul că El a spus: ”Iată, v-am dat vouă putere să călcați peste șerpi și scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”.
Pentru Sfântul Antonie, un rol aparte în răspândirea aparentei puteri a dracilor o au vrăjitorii și prezicătorii (oracolele), fenomen dealtfel foarte răspândit în epocă, ale căror descoperiri sunt privite ca venind nu de la Dumnezeu, ci din experiența înșelătorului, dobândită prin ”(în)cercare și obișnuință”. Pentru deosebirea vedeniilor de la Dumnezeu de cele prefăcute, Sfântul Antonie recomandă introspecția, retragerea în sine și identificarea a ceea ce aduce ea celui căruia i se arată, respectiv bucurie sau frică (aceasta din urmă, semn incontestabil al prezenței vrăjmașului).
Parafrazându-l pe Mântuitor, Sfântul Antonie avertizează asupra vindecării bolilor ori ”scoaterii de draci”, care nu trebuie să ducă la creșterea în mândrie, ci dimpotrivă, la sporirea smereniei și acceptarea faptului că această modalitate de a face bine celorlalți oameni este un dar, făcut în numele lui Dumnezeu, posibil doar prin mijlocirea Mîntuitorului.
Prigoana împăratului Maximin împotriva clericilor (începută în anul 303), sub influență ariană, îl găsește pe Sfântul Antonie ca apărător al martirilor, prezent zilnic la tribunal, slujitor și apărător al celor acuzați pe nedrept. Prolifica sa activitate și implicarea personală, au servit drept exemplu multora, astfel încât, pentru evitarea tulburărilor, pe durata proceselor, în Alexandria a fost interzisă prezența oricăror monahi. În ciuda pericolului la care se expunea, interdicția a fost ignorată de Sfânt, rămânând astfel fără efect.
Sfârșitul prigoanei îl readuce pe Sfântul Antonie în pustie, și mai aspru postitor. Ulterior, locuind în singurătate și nedorind să fie tulburat de cineva, mulți dintre cei care au venit la ușa sa au fost ajutați/vindecați, fără ca Sfântul Antonie măcar să le deschidă. El nu dorea să fie tulburat și nici să cadă în trufie, astfel că se ruga în chilia sa pentru toți cei care îi cereau ajutorul.
Sfântul Antonie decide să se îndepărteze de locurile în care era cunoscut, pentru a viețui în liniște. Merge prin pustie trei zile și trei nopți, stabilindu-se lângă un munte ”foarte înalt” (Muntele Kolzim). Este vizitat și aici de unii dintre cei care îl cunoscuseră, care îi aduc periodic pâine. Pentru că drumul era foarte anevoios, pentru a-i cruța, Sfântul Antonie își cultivă singur grâul și legumele. Întrucât unele animale sălbatice aduceau stricăciune recoltelor, Sfântul Antonie le cere, în numele Domnului, să se îndepărteze. Animalele se supun, fără a se mai întoarce vreodată.
Deși era de acum bătrân, puținii vizitatori îl vedeau și îl auzeau luptându-se adesea cu dracii. De asemenea, continua să lucreze, împletind coșuri, pe care le dăruia celor care îi aduceau puținele lucruri trebuincioase.
Fiind rugat la un moment dat să îi viziteze pe frații din apropiere, Sfântul Antonie a pornit cu ei la drum. Curând au rămas fără apă. Toți au fost cuprinși de deznădejde, însă, în locul în care Sfântul Antonie s-a rugat, a izvorât pe loc apă, salvându-i.
Reîntors la muntele său, Sfântul Antonie a continuat să aducă alinare celor care făceau drumul până la el. Printre aceștia sunt amintiți Fronton (probabil un demnitar), o fecioară din Busiris, Policrația (fecioară din Laodiceea) și un călător pe drumul spre Egipt. Acesta din urmă călătorea împreună cu fratele său, când au rămas fără apă. Fratele său a murit iar celălalt trăgea să moară. Descoperindu-i-se în mod miraculos aceasta Sfântului Antonie, el a trimis doi monahi cu apă, în locul în care unul dintre cei doi frați zăcea, salvându-l. Aceasta este doar una dintre ocaziile în care Sfântul Antonie a vestit, în avans, anumite vizite, ba chiar și motivele acestora. O altă minune este cea în care, Sfântul Antonie a văzut pe cineva purtat prin văzduh, care era primit cu mare bucurie în cer. Vrând să afle cine este acel fericit, un glas i-a spus că este sufletul lui Amun, monahul din Nitria. Acesta viețuise în rugăciune la depărtare de 13 zile de mers de locul în care se afla Sfântul Antonie și murise chiar în acea zi. Monahii au notat ziua vedeniei Sfântul Antonie și, verificând-o ulterior, au constatat că într-adevăr Amun murise chiar la acel moment.
Astfel de fapte, dar mai ales blândețea și înțelepciunea arătate tuturor, au atras pe mulți la creștinism. Sfântul Antonie a respins categoric ereziile meletiene și ariene, ca dealtfel și filosofia ”elină”, care propovăduia credința în zei, reincarnarea sufletului etc. Concluzia Sfântului Antonie în urma discuțiilor cu aceștia din urmă a fost că ”lucrarea credinței” este superioară ”dovedirii raționale”, întrucât prima se naște din simțirea sufletului, iar a doua este dependentă de priceperea argumentației celor care o construiesc, cu ajutorul silogismelor și sofismelor. Superioritatea credinței în Hristos și a simbolisticii crucii este pentru el evidentă în special prin faptul că, deși supusă prigoanelor, Biserica creștină se extinde și înflorește, în timp ce superstițiile care stau la baza cultului zeilor ori filosofiei dispar relativ repede. Aceasta și pentru că Dumnezeul creștin este transcendent naturii și iubitor de oameni, în timp ce zeii păgâni sunt forțe oarbe ale naturii, incapabile de iubire.
Faima Sfântul Antonie se extinde și mai mult, fiind cunoscută chiar și de împăratul Constantin și fii acestuia, care îi scriu, cerându-i să le răspundă, în mai multe rânduri. Inițial, din modestie, Sfântul Antonie nu le-a primit epistolele, spunând că nu știe ce să le răspundă. Aflând mai târziu că împăratul și fii săi sunt creștini, i-a lăudat ca închinători ai lui Hristos, sfătuindu-i să fie iubitori de oameni și de săraci.
În vârstă de aproape 105 ani, Sfântul Antonie și-a cunoscut din timp sfârșitul, dându-le ultimele sfaturi celor care îi urmau. Temându-se de obiceiul egiptenilor de a nu pune în morminte trupurile martirilor sau sfinților, ci de a le păstra cu cinste în case, s-a retras împreună cu doi discipoli (Macarie și Amatas) în pustiul de pe malul drept al Nilului. Acestora le-a cerut ca, după moarte, să ascundă trupul său sub pământ, spre a nu fi cunoscut de nimeni.
Moaștele sale, au fost decoperite, prin revelație divină, în timpul domniei împăratului Justinian (527 - 565). După aproape 100 de ani, pericolul cuceririi arabe a făcut ca ele să fie luate de la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria și duse la Constantinopol. Ulterior, prin bunăvoința împăratului Roman al IV-lea Diogene (1068-1071), cruciații le-au dus în Franța, în jurul anului 1070. Primul loc în care acestea s-au aflat în Franța de astăzi, a fost biserica ”la Motte-Saint-Didier”, care va deveni mai târziu locația principală a Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie, cu o largă răspândire în Occident.
Cultul Sfântului Antonie, inițiat în Egipt, imediat după trecerea acestuia la Domnul, s-a dezvoltat în special în Occident ca urmare a numeroaselor relatări referitoare la puterea moaștelor acestuia. Una dintre cele mai importante are la bază epidemia misterioasă care a făcut numeroase victime în Franța, în jurul secolului XI. Boala s-a numit ”mal des ardents” (boala celor care ard), astăzi cunoscută drept ergotism sau intoxicație cu secară cornută (cornul secarei). Cei care s-au rugat pentru vindecare moaștelor Sfântului Antonie au fost salvați. Acesta a fost momentul inițierii unui pelerinaj la moaștele sfântului și al construcției unui spital în apropierea bisericii. Recunoscându-i-se intervenția salvatoare, misterioasa boală a devenit cunoscută în Franța sub numele de ”feu Saint-Antoine” (focul Sfântului Antonie).
În anul 2017, o părticică a moaștelor a ajuns în România, fiind depuse la Biserica Sfântul Antonie – Curtea Veche din București.
***