KPodoperescu

Bietul Ioanide

- povestire -

Capitolul 1

   Încă de la debutul romanului, sub pretextul obiceiului monden al ceaiului de la ora cinci, autorul ne introduce în lumea personajelor sale. Este surprinsă astfel interacțiunea naturală dintre câteva personaje importante, începând cu cel principal, arhitectul Ioanide.

   Deși inițial refuză participarea, invocând față de amicul său, Dinu Gaittany, diverse pretexte, Ioanide îl surprinde pe acesta, dar și pe ceilalți participanți, strânși la ceai în casa lui Saferian Manigomian, prin sosirea sa neașteptată. În plus, arhitectul aduce cu sine vești importante.

   Înainte de venirea sa, participanții la eveniment folosesc prilejul pentru a-l bârfi pe Ioanide. Arhitectul este zugrăvit în diverse ipostaze, întâmplări adevărate, dar a căror interpretare ține de imaginația, cultura, preocupările și frustrările fiecăruia dintre comeseni. Concluzia cvasi-unanimă este că Ioanide este un original, arhitect foarte talentat, dar dezinteresat material, extravagant, boem, contemplativ, capricios și cu o aparentă notă de inocență, dar în spatele căreia unii bănuiesc mari vicii sau interese obscure.

   Sosirea lui Ioanide în mijlocul grupului doar confirmă cele discutate anterior, acesta participând relativ absent, preocupat de gânduri neîmpărtășite. Ioanide profită de ocazie pentru a-i observa, la rândul său, în tăcere, pe comeseni, rememorând chiar câteva dintre datele pe care le deține despre fiecare și făcând, în minte, portretul lor moral.

   În continuare, se conturează și celelalte personaje, într-o paletă variată de atitudini și tipologii: Panait Suflețel, Angela Valsamaky-Farfara, Andrei Gulimănescu, Dan Bogdan, Ion Pomponescu, Gonzalv Ionescu, Bonifaciu Hagienuș și soții Smarandache.

   Ceaiul se termină mai repede decât în alte ocazii, Gonzalv Ionescu obținând în final știrea pe care Ioanide i-o promisese la sosire. Aceasta îl privea direct pe Gonzalv Ionescu, veșnic preocupat de obținerea unei catedre potrivite pentru sine, și constă în boala subită care l-a pus la pat pe Ermil Conțescu, titularul catedrei de geografie. Gonzalv Ionescu se declară consternat de intențiile unor contracandidați de ocupare a funcției vizate, făcându-se rapid nevăzut pentru a sta la căpătâiul muribundului. El îi dă astfel prilejul lui Ioanide să constate, încă o dată, lipsa de scrupule a personajului.

Capitolul 2

   Ioanide este tulburat din cauza neînțelegerilor cu soția sa Elvira, ca urmare a unor reproșuri și întâmplări casnice lipsite de importanță, dar care căpătaseră proporții uriașe în mintea arhitectului (un nasture îi fusese cusut necorespunzător și se desprinsese, Ioanide observase candelabrul murdărit de muște iar Elvira luase apărarea servitoarei, precum și faptul că lămâia cumpărată pentru un ceai se stricase și fusese aruncată).

   Printr-o întâmplare, arhitectul află și de comportamentul și anturajul nepotrivit al fiicei sale, Pica, pe care o observă plecând de acasă, pe ascuns, cu Gavrilcea, un individ considerat periculos de către arhitect. Având, la fel ca și soția sa, oroare de intervenția brutală în viața copiilor, Ioanide apelează la ajutorul fiului său ”Doru” (Tudorel), cu care vrea să aibă o discuție, în speranța că acesta îi va da mai multe detalii cu privire la intențiile lui Gavrilcea.

   Pregătirea acestei discuții este întreruptă de vizita intempestivă a fiicei lui Saferian Manigomian, Sultana. Ea exagerase unele gesturi echivoce ale arhitectului, care o mângâiase și sărutase. Sultana a dus mult mai departe gestul, ca urmare a dezamăgirilor recente (logodnicul său decedase de curând). Ea îi aduce la cunoștință intențiile familiei sale de a o căsători cu doctorul Kevorg. Sultana îi cere arhitectului să își lase familia și să fugă împreună în Egipt. Ioanide se eschivează, nedorind să adâncească o relație fără viitor, din perspectiva sa, dar nici să o bruscheze pe fiica prietenului său Manigomian. Acesta din urmă era dealtfel nu doar la curent, ci chiar de acord cu idila dintre cei doi. În plus, lui Ioanide îi repugnă ideea de a o părăsi pe Elvira, temându-se totodată de felul în care ar fi fost judecat de către copii.

   După plecarea Sultanei, Ioanide constată lipsa soției sale și dă să plece la rândul său. La poartă se întâlnește cu Dan Bogdan, care îi solicită o întrevedere. Scopul vizitei este obținerea unei recomandări din partea lui Ioanide pentru o rudă de-a lui Dan Bogdan. Ioanide răspunde la solicitare, dar constată faptul că interlocutorul are des astfel de intervenții pentru numeroasele sale rude. Dan Bogdan îi comunică totodată ultimele noutăți, printre care faptul că boala titularului catedrei de geografie, Ermil Conțescu, nu este atât de gravă pe cât se așteptau cu toții, astfel că acesta își va reveni curând. Ioanide trage concluzia că Gonzalv Ionescu a avut din nou ghinion. Dan Bogdan îl atenționează că cel din urmă încearcă să obțină măcar suplinirea postului pe durata absenței titularului, alergând pentru intervenții pe la toți cunoscuții săi, printre cei vizați regăsindu-se și Ioanide. După plecarea lui Dan Bogdan, Ioanide părăsește casa sărind gardul prin spatele curții, evitând astfel o întâlnire cu Gonzalv Ionescu, pe care îl zărise de departe.

   După-amiază, Ioanide are discuția cu Doru, pe care îl bănuiește că a fost martor la vizita Sultanei Manigomian. Nu reușește să afle prea multe despre Pica sau Gavrilcea de la acesta. Din discuție, Ioanide înțelege totuși că atât Doru, cât și Pica, par să aibă opinii și concepții de viață cu totul diferite de cele ale generației sale.

Capitolul 3

   Ioanide vizitează domiciliul lui Ermil Conțescu, unde regăsește aceeași atmosferă, precum și parte a grupului de la ceaiul din zilele anterioare. Casa bolnavului, precum și cea de vizavi, aparținând familiei cumnatei lui Conțescu, Erminia Hergot, fuseseră renovate după planurile lui Ioanide. După obiceiul său, acesta își păstrase o cameră în casa Erminiei, unde se refugia din când în când. Ioanide avusese o relație, în trecut, cu Erminia, transformată, odată cu trecerea anilor, într-o dragoste platonică. Erminia locuia împreună cu fratele ei, doctorul pediatru Hergot, ambii fiind celibatari.

   Bolnavul se află sub observație, dar într-o stare foarte bună, spre disperarea lui Gonzalv Ionescu, prezent și el. Ca urmare, atmosfera își urmează cursul obișnuit, grupul de cunoscuți comportându-se ca în oricare alt prilej monden.

   Conțescu se dovedește a fi nu doar un reputat profesor universitar, ci și liderul informal al unui cerc uriaș de rubedenii, răspândite în toată țara, plasați strategic în funcții universitare ori având legătură cu acest mediu. Ioanide trage astfel pentru sine concluzia că, în cazul vacantării catedrei mult-visate, Gonzalv Ionescu va avea de înfruntat contracandidați serioși.

   Deși prezența numeroaselor rude ale lui Conțescu nu îl încântă, Ioanide rămâne și după plecarea celorlalți vizitatori, la solicitarea profesorului. Acesta îi cere sprijinul pentru construirea unei case într-o zonă montană, unde, după refacere, intenționează să se retragă pentru a-și continua cercetările.

   Ioanide consimte și, în zilele următoare, se deplasează în satul respectiv împreună cu constructorul său preferat, Butoiescu (rebotezat de Ioanide drept ”Botticelli”), pentru a prospecta locul și a tocmi materialele necesare. Deși încântat inițial de peisajele montane și atmosfera rustică, Ioanide constată precaritatea mijloacelor de trai ale locuitorilor și contrastul dintre bogăția naturii și sărăcia oamenilor din jur. Este totodată nemulțumit de lipsa liniștii, care îi distrage spiritul creator.

   Întors la București, Ioanide îl vizitează pe Bonifaciu Hagienuș. Posedând numeroase ticuri și excentricități, unele hilare, maniac și avar, colecționar de antichități, latinist și bibliofil, Hagienuș se dovedește a fi un personaj mai profund decât îl percepuse până atunci Ioanide. Funcția sa publică, din subordinea lui Gaittany, îi adusese unele neplăceri față de Panait Suflețel, care se plângea cunoscuților de lipsa de recunoștință (îi oferise lui Hagienuș o sumă de bani drept împrumut), considerându-l vinovat de numirea unui contracandidat pentru postul de curator al unei pinacoteci.

   Aparent dedicat soției sale decedate, Hagienuș adusese cu sine, în Capitală, osemintele răposatei, după vânzarea moșiei unde ea ceruse să fie înmormântată. Mai mult, spre consternarea lui Ioanide, ele se găseau chiar în biroul de lucru în care fusese invitat. În final, arhitectul acceptă proiectarea unui cavou, dupa indicațiile interlocutorului, lucrările urmând să fie realizate de același Botticelli.

Capitolul 4

   Inginerul Nacu cumpără de la Saferian Manigomian un tablou de Ingres. În afacere, în calitate de mandatară a vânzătoarei, este implicată și Valsamaky-Farfara, care își primește comisionul stabilit.

   Vânzarea are loc la locuința lui Saferian Manigomian, care servea drept cartier general și depozit pentru numeroasele operațiuni comerciale pe care acesta le controla, nu doar în România ci și în alte state europene, atât direct cât și prin diverși interpuși (de regulă membri de familie ori apropiați de naționalitate armeană). Pe lângă covoare, mobilă, cafea ori coloniale, Saferian Manigomian se implică și în tranzacționarea de obiecte de artă, apelând la sprijinul anumitor experți în materie.

   Știindu-l interesat, Gaittany îl vizitează pe Saferian, aducându-i la cunoștință existența unei persoane care intenționează să vândă monede de aur.

   Gaittany fusese vizitat în aceeași zi de către Panait Suflețel, informat confidențial de către Hagienuș cu privire la un posibil nou post de director de muzeu. Întrucât Gaittany era personal interesat de postul respectiv, el reușește să îl inducă în eroare pe Suflețel, arătând că ar fi existat un astfel de proiect, care a fost însă abandonat, pentru că ministerul de resort nu dispunea de bani. Noile informații, deși neadevărate, adâncesc și mai mult suspiciunea cu privire la bunele intenții ale lui Hagienuș, sporind animozitatea lui Suflețel față de acesta.

   Gaittany îi telefonează lui Ioanide pentru a-l invita să ia masa, împreună cu un grup de cunoscuți, la "Continental".

   Saferian încheie tranzacția cu numismatul indicat de Gaittany. La întâlnire se prezintă un tânăr de 28 de ani, fiul colecționarului, recomandându-se drept Hangerliu.

   În după-amiaza aceleiași zile, Ioanide îl vizitează pe Saferian, care, mândru de achiziție, îi permite să evalueze, la rândul său, piesele de aur. Printre monede, Ioanide constată cu surprindere una cunoscută, respectiv o medalie pe care i-o dăruise în trecut fiului său. Cu permisiunea lui Saferian, își însușește piesa de aur, pornind îngândurat spre casă. În fața curții observă doi indivizi ciudați, care păreau că supraveghează intrarea.

   Ioanide îl găsește pe Tudorel la masă și încearcă să obțină discret de la acesta unele date despre Hangerliu. Fiul său îi spune doar că Hangerliu se învârte în aceleași cercuri politice ca și el și Pica. Ioanide concluzionează față de soția sa că Gaittany este un "dobitoc", afirmație care are la bază felul de a fi al celui vizat, dar mai ales un incident recent care lăsase arhitectului un gust amar. Deși bine intenționat, labilul Gaittany a cerut împrumut un album cu proiecte ale lui Ioanide, pe care însă, influențat de cunoscuți, s-a grăbit să îl înapoieze fără a exprima vreo opinie, nici măcar defavorabilă, jignindu-l astfel pe Ioanide, fără să-și dea seama.

Capitolul 5

   La masa de la ”Continental” participă aceiași cunoscuți, chiar și Gonzalv Ionescu, deși neinvitat, cărora li se adaugă Ioana, fiica doamnei Valsamaky-Farfara, precum și viitorul director de cabinet al lui Pomponescu. Despre acesta din urmă se vehicula faptul că urmează să devină ministru, acesta fiind dealtfel motivul reuniunii de la restaurant. Gaittany obisnuiește să organizeze astfel de mese pentru a lega sau întări alianțe utile.

   La sosirea lui Ioanide, atmosfera este încărcată întrucât, dintr-o gafă, a fost citit un articol elogios la adresa arhitectului, publicat într-o revistă de specialitate străină. Articolul produce iritarea lui Pomponescu, atent mascată, care vede în Ioanide o amenințare, atât profesională, el însuși fiind la rândul său arhitect, cât și personală, întrucât el cultivă o relație extraconjugală cu Ioana, de care și Ioanide pare din ce în ce mai interesat.

   Pentru a destinde atmosfera, sunt povestite câteva anecdote și întâmplări din tinerețea lui Ermil Conțescu, în continuare bolnav. Valsamaky-Farfara ghicește în cafea celor prezenți, aducând vorba și despre construirea unei case de către Hagienuș. Ioanide profită de ocazie și îi oferă acestuia proiectul cavoului despre care discutaseră, pentru care, jumătate în glumă, jumătate în serios, cere plata onorariului, spre disperarea lui Hagienuș. Tachinat de cei prezenți, care îi cunosc zgârcenia, Hagienuș se angajează de față cu toți să plătească, emițând o chitanță de mână.

Capitolul 6

   Pomponescu are o discuție cu mama și soția sa pe tema articolului recent referitor la Ioanide. Viața veșnicului ministeriabil, Pomponescu, era controlată îndeaproape de către cele două femei care îi hrăneau egoul și îl ambiționau permanent pentru a accede în diverse funcții publice. Articolul străin citit la masa de la ”Continental” fusese preluat de ziarul ”Universul”, în el vorbindu-se despre faptul că Ioanide este "singurul mare arhitect român". În viziunea mamei și soției sale, această postură i se cuvenea, fără echivoc, lui Pomponescu și nicidecum lui Ioanide, afirmația reprezentând pentru ele un veritabil "scandal".

   Discuția îi readuce aminte lui Pomponescu de un episod neplăcut în care, sosind în vizită la doamna Valsamaky-Farfara, de a cărei fiică, Ioana, era interesat, îl găsise acolo și pe Ioanide. Acesta din urmă, fermecat de frumusețea ei, declară Ioanei faptul că ar fi dorit să îi ridice un templu, care să îi aibă în centru statuia. Cuvintele și privirea lui Ioanide reaprind gelozia lui Pomponescu, pe care o ascunde cu abilitate și de această dată. După plecarea lui Ioanide, Pomponescu dăruiește Ioanei un inel, ca semn de afecțiune, lăsând a se înțelege că ar dori o relație cu aceasta (avansurile sale nu sunt respinse, ci chiar încurajate).

   Pe drumul de întoarcere, Pomponescu se întâlnește cu Gonzalv Ionescu, aflat la plimbare împreună cu cei trei copii ai săi. Pomponescu află cu surprindere că cei trei copii aveau mame diferite, Gonzalv Ionescu fiind căsătorit pentru a treia oară. Invariabil discuția se îndreaptă și spre Conțescu, care, în ciuda zvonurilor că ar fi murit, se simțea ceva mai bine. El era vizitat regulat de familie și de doctorul Hergot, precum și de nelipsitul Gonzalv Ionescu.

   Continuându-și drumul, Pomponescu se întâlnește cu Smarandache, care, în stilul său anecdotic, îi comunică ultimele știri și bârfe. Acesta îi confirmă că profesorul Conțescu s-a facut bine "subit" și a plecat la munte, "în expediție", dar și faptul că Guvernul din care urmează să facă parte Pomponescu nu va avea o viață prea lungă, fiind unul de sacrificiu. Amuzat, dar intrigat, Pomponescu îl invită pe Smarandache la masă, împreună cu soția.

Capitolul 7

   Ioanide află cu surprindere și iritare faptul că soția sa avea din nou nevoie de bani pentru cheltuielile curente. Fără a fi cheltuitoare, aceasta se ocupa de toate problemele casnice, lăsând în grija arhitectului doar pe cele care aveau legătură cu proiectele sale profesionale. Discuția contradictorie dintre cei doi este întreruptă de sosirea lui Butoiescu. Împreună cu acesta, Ioanide se deplasează la locația noului șantier, din cimitirul Bellu, unde se construiește cavoul comandat de Hagienuș.

   După ce dă indicațiile de rigoare lui Butoiescu și muncitorilor săi, stabilind necesitatea reorientării statuii din fața cavoului (care o reprezenta pe fosta soție a lui Hagienuș), Ioanide profită de un moment de răgaz pentru a-și calcula situația financiară din ultimele luni, precum și previziunile pentru vara anului în curs. Cu această ocazie, el trage concluzia nemulțumitoare că, pentru a se echilibra financiar, ar trebui să mai contracteze încă o lucrare.

   În cursul aceleiași zile, odată cu sosirea macaralei aduse pentru a repoziționa statuia, pe șantier se prezintă și Hagienuș. Acesta aduce cu sine două sticle de vin, pentru a ”cinsti memoria răposatei”, împreună cu arhitectul și muncitorii. Văzându-l interesat pe arhitect de un mormânt învecinat, Hagienuș îi dă o serie de detalii cu privire la numele persoanei îngropate acolo. Ioanide află astfel, cu amuzament, de faptul că, în tinerețe, Hagienuș o cunoscuse pe ocupanta mormântului cu pricina, Ecaterina Dolfescu, care îi fusese dealtfel pentru scurt timp și iubită. Mai mult, pentru a scăpa de supravegherea familiei, cei doi obișnuiseră să își dea întâlniri amoroase chiar în cimitir. Astfel, Ioanide constată în sinea sa că, voit sau nu, Hagienuș își plasase monumentul iubitei soții chiar lângă locul infidelității.

   Ajutat de vinul lui Hagienuș și de atmosfera prietenoasă, Butoiescu îi destăinuie arhitectului faptul că nu este căsătorit, deși trăiește de mult timp în concubinaj. Motivul, apreciat de Ioanide drept romantic și cavaleresc, este că a fost mult timp îndrăgostit de o fată de la el din sat, căreia i-a jurat să nu se căsătorească cu nimeni altcineva decât cu ea. Întrucât părinții fetei s-au opus căsătoriei fetei cu Butoiescu, cei doi nu au continuat relația, întemeindu-și fiecare propria familie, dar, în cazul lui Butoiescu, fără a se cununa.

   La întoarcerea de pe șantier, arhitectul o întâlnește în apropierea casei pe fiica sa, care pare înspăimântată. Fără a cere prea multe detalii, Ioanide se întoarce acasă împreună cu aceasta.

   A doua zi, arhitectul are o discuție cu Pica, încercând să afle motivele temerilor și comportamentului neobișnuit din ultimul timp al fiicei sale. După ce se convinge că nici ea, nici fratele ei, nu au comis vreo faptă reprobabilă, Ioanide își dă seama, cu neplăcere, că fiica sa este îndrăgostită de Gavrilcea. Probabil vizitele acestuia din urmă sunt motivele existenței agenților care stăteau la pândă în fața casei. Întrucât îl consideră pe Gavrilcea un individ periculos, capabil chiar de crimă, o sfătuiește pe fiica sa să evite alte întâlniri și să plece, pe timpul verii, împreună cu mama sa, la mare.

   În stilul caracteristic, Smarandache răspândește în rândul cunoscuților zvonul, conform căruia, Ioanide și Hagienuș au făcut, într-un cavou din cimitirul Bellu, la miezul nopții, ”orgie cu femei”.

Capitolul 8

   Ioanide este vizitat acasă de Gaittany, recent numit curatorul unui muzeu care a fost constituit ca urmare a unei donații private. Odată cu casa memorială și obiectele de artă din ea, Gaittany obținuse și dreptul de a utiliza un automobil superb, condus de un șofer în uniformă. Lui Ioanide i se propune să facă mici modificări și reparații la clădirea muzeului, acesta fiind totodată pus în temă de către Gaittany cu privire la ultimele noutăți din politica europeană. În context, Gaittany îi comunică și faptul că Pomponescu nu mai dorește să fie ministru într-un eventual nou Guvern, convins probabil cu privire la acest lucru în urma unei vizite a lui Gavrilcea. Profitând de ocazie, Ioanide îl întreabă pe Gaittany dacă îl cunoaște pe Gavrilcea, obținând însă doar răspunsuri evazive. În ciuda eschivei lui Gaittany, arhitectul înțelege totuși din discuție faptul că Gavrilcea este un personaj cunoscut și temut, având un rol foarte important în Mișcarea Legionară. Gaittany omite intenționat să îi povestească faptul că, tot în urma unei vizite primite la muzeu din partea lui Hangerliu și a lui Gavrilcea, a fost la rândul său convins să își angajeze drept șofer o persoană recomandată de aceștia.

   După plecarea la mare a soției și fiicei sale, Ioanide îl vede rar pe Tudorel, care părea preocupat de examenele de la facultate. În plus, în lipsa soției și fiicei, Ioanide capătă obiceiul de a lua masa în fiecare zi la locuința lui Hergot si a Erminiei, înnoptand aici adesea.

   Încercând să se apropie mai mult de Tudorel, Ioanide pleacă împreună cu acesta la terenul de la munte, unde se realizau lucrările casei comandate de Conțescu. Pe drum, îl observă cu mai mare atenție pe fiul său, constatând seriozitatea sa exagerată, lipsa de preocupare față de mondenități, în special insensibilitatea la farmecele feminine.

   Pe șantier, cei doi locuiesc alături de muncitori, în corturi. Localitatea fiind izolată, Tudorel se arată interesat de obținerea de ziare, făcând și câteva drumuri pentru a vizita un preot din apropiere. Curând, Tudorel primește o numeroasă corespondență, instalându-și în cortul său un veritabil birou. Cu alte ocazii, Ioanide observă și întâlnirile realizate de el cu alți tineri, având același stil vestimentar. Într-o duminică, vizitând biserica din localitate, vede același grup participând la slujbă, împreună cu Tudorel. Zilele următoare, pe șantier își face apariția un jandarm, care îl chestionează pe Ioanide cu privire la scopul pentru care se afla acolo, interesându-se totodată și de fiul său.

   Arhitectul discută cu Tudorel, crezând că scrisorile primite reprezentau o corespondență amoroasă și, îndepărtându-l sub un pretext oarecare, citește o bucățică de hârtie scăpată atenției fiului său. Însemnarea de pe aceasta: ”T.I.” ”Externe”, pare că reprezintă o parte a unei liste cu nume de persoane și atribuții, în care Tudorel Ioanide avea sarcini pe linie externă. Fără să înțeleagă mare lucru, Ioanide ignoră incidentul.

Capitolul 9

   Întors la București, după două săptămâni de absență, Ioanide află ultimele noutăți din viața cunoscuților săi. Astfel, este informat cu privire la boala copiilor lui Gonzalv Ionescu. Cei doi băieți și fata se îmbolnăviseră deodată de scarlatină, spre disperarea părintelui lor. În nenorocirea sa, acesta își vizitase toți cunoscuții, chiar și pe profesorul Conțescu. Deși acesta din urmă nu era acasă, întrucât plecase la munte, el discută cu familia profesorului, obținând astfel sprijinul doctorului Hergot și al surorii sale, Erminia. Cei doi se arată foarte dedicați în a-i îngriji pe copii, alături de cele trei mame diferite, chemate într-un moment de deznădejde de Gonzalv Ionescu, pentru a le fi alături micilor pacienți.

   Un alt eveniment neașteptat pentru Ioanide este faptul că Hagienuș fusese dat afară din casă de către familia sa. Locuind cu copiii săi majori (doi băieți și fata), și cu ginerele său, Hagienuș suportă zilnic diverse aluzii legate de nemulțumirile referitoare la împărțirea averii rămase de pe urma soției. De data aceasta, copiii aveau nevoie de bani pentru a achiziționa, spuneau ei, o vie. Suma necesară putea fi ușor obținută de Hagienuș, dacă ar fi consimțit să vândă cavoul încă neterminat, construit de către Ioanide. Orientalistul ezită, aducând ca argument memoria soției sale. Drept represalii pentru refuz, copiii o alungă pe ”guvernanta”lui Hagienuș, ajutorul orientalistului. Om ”bătrân și cu multe slăbiciuni”, rămas fără sprijinul acesteia, Hagienuș se adăpostește temporar la locuința lui Saferian Manigomian, plângându-se tuturor că a fost dat afară din casă de către copii. În realitate, întorcându-se într-o seară, el găsise ușa încuiată, soluție adoptată de familie pentru a preveni scoaterea de cărți ori alte obiecte de valoare de către Hagienuș, în scopul vânzării. Zvonul, exagerat de către orientalist, capătă proporții, astfel că fiul cel mare, temându-se pentru reputația sa de ofițer, hotărăște să pună capăt situației, chemând înapoi ”guvernanta” și împăcându-se cu tatăl lor.

   Arhitectul află, cu satisfacție, și noutatea plecării Sultanei la Constantinopol, împreună cu Kevorg. De aici însă, Sultana îi scrie lui Ioanide, anunțându-l că s-a despărțit de Kevorg. Ulterior, ea îi scrie de la Cairo, unde se îndeletnicea cu diverse operațiuni comerciale, în numele tatălui său, Saferian Manigomian. Printre altele, Sultana îi transmite arhitectului o ofertă foarte serioasă din partea unei societăți anglo-egiptene, chemându-l la Cairo pentru a proiecta. Ioanide nu dă curs invitației.

   Tudorel îi comunică tatălui său că urmează să plece într-o excursie împreună cu câțiva camarazi. Intrigat de un telefon primit din partea lui Max Hangerliu, care îl caută pe Tudorel, Ioanide îl roagă pe Butoiescu să îl urmărească pe Tudorel. În seara plecării, Butoiescu îi comunică telefonic că l-a urmărit până la gară, de unde acesta, împreună cu un grup de tineri, a plecat spre Berlin. Într-un demers detectivistic, Ioanide verifică la poliție dacă fiul său a obținut vreun pașaport și îl chestionează pe Gaittany cu privire la Hangerliu, cu care ar fi avut ceva de discutat. Naiv, Gaittany îi comunică că acesta a plecat la Berlin.

   Profitând de lipsa fiului său, Ioanide îi controlează camera și forțează sertarul biroului, unde găsește un document dactilografiat reprezentând rezultatul unei investigații care pare că ar fi fost concepută în scopul de a se stabili dacă arhitectul poate fi atras în rândurile Mișcării Legionare. Documentul este rezoluționat ”Camaradului Tudor Ioanide, spre consultare și verificare”. Tot în sertar, Ioanide găsește o hârtie având antetul firmei ”Saferian Manigomian&Comp”, din care rezultă că fiul său încasează lunar un salariu de la sucursala nr. 4 a respectivei firme. Intrigat, Ioanide vizitează firma în cauză, în aceeași zi, de unde i se comunică faptul că nu există vreun angajat cu numele de Tudorel Ioanide.

   Povestindu-i întâmplarea lui Saferian Manigomian, acesta recunoaște că are un amestec în firma respectivă, dar că ea îi aparține doar cu numele, fiind comanditată de o societate comercială din Leipzig. Operațiunea are rolul de a obține un monopol acoperit al comerțului cu cafea și coloniale, util Germaniei în cazul izbucnirii unui război. Saferian îi destăinuie totodată faptul că a fost, într-un fel, obligat să își împrumute numele, mai ales în perspectiva pericolului care planează asupra afacerilor comunității armenești din România.

Capitolul 10

   Ioanide participă la o recepție la sediul legației franceze. Printre invitați se regăsesc și Pomponescu și Gaittany. Momentul artistic al serii este reprezentat de Ioana, care interpretează câteva melodii. Ioanide se simte din ce în ce mai atras de Ioana iar Pomponescu devine și mai gelos pe Ioanide. Tulburat de atracția pentru Ioana, Ioanide își amintește de o discuție cu Erminia, în care își formulase propria concepție despre viață, arătând că o iubită trebuie să fie imaterială, având rolul de a converti energia spirituală a bărbatului, în timp ce soția este un ”veritabil sanctuar”. Arhitectul rememorează și diferențele dintre Sultana și Ioana, găsindu-le calități unice, chiar dacă asemănătoare.

   Soția sa, Elvira, și fiica se întorc de la mare. Cam în același timp, la masă, își face apariția și Tudorel. Deși și-ar fi dorit să îl pună la punct pe acesta, Ioanide se lasă furat de preocupări erotice, pretinzând că aplică de fapt o metodă originală de educație, bazată pe principiul neamestecului în treburile copiilor.

Suflețel, Gulimănescu, Dan Bogdan, Hagienuș și Gaittany îl felicită pe Ioanide pentru faptul că fiul său a fost la Berlin.

   Tudorel și Ioanide se tolerează reciproc, în ciuda divergențelor politice, însă arhitectul este indignat de entuziasmul fiului său legat de anexarea Cehoslovaciei de către Germania.

Capitolul 11

   Hagienuș este un erudit, în special în problemele antichității. Avar și leneș, dar copilăros și sentimental, acesta își iubește familia, lăsându-se ”ciupit” de bani și bucurându-se când ”copiii” încearcă să îi intre în grații. Pe neașteptate, aceștia îl invită la o masă festivă, cu șampanie și felurile lui preferate de mâncare. Scopul real este însă de a-l convinge pe orientalist să vândă cavoul, cu privire la care aveau, de data aceasta, o ofertă fermă din partea unui cumpărător. Deși respinge ideea, Hagienuș reține argumentele copiilor și se lasă curând cucerit de posibilitatea de a obține o sumă importantă.

   Tulburat, el decide să o viziteze pe Valsamaky-Farfara, mult mai abilă în astfel de afaceri. În ziua hotărâtă, Hagienuș este vizitat de Suflețel, de care nu reușește însă să scape. În disperare de cauză, urmat de indiscretul Suflețel, el intră pe ușa unei vile în construcție, din apropierea casei doamnei Valsamaky-Farfara. Casa era renovată chiar de către Ioanide. Aici îl surprind pe acesta din urmă sărutându-se cu Ioana. Înainte să fie văzuți la rândul lor, Hagienuș și Suflețel fug de la fața locului, dând ulterior naștere unui zvon cu privire la faptul că Ioanide ”a fugit” cu Ioana.

   Convins de Valsamaky-Farfara că nu săvârșește vreun păcat vânzând cavoul și că însăși soția sa ar fi fost de acord cu un asemenea sacrificiu pentru binele copiilor săi, Hagienuș îi cere acesteia ajutorul pentru intermedierea vânzării, la un preț mai bun decât cel găsit de familie.

   Osemintele se întorc curând în biroul lui Hagienuș. Când copiii află de vânzarea cavoului, în casă izbucnește un nou scandal. Ei își cer partea cuvenită din preț, pe care doreau să o folosească pentru achiziționarea viei. Hagienuș încearcă să îi ducă cu vorba câteva zile. Între timp, se mută la minister, spunând cunoscuților că ”iar l-au dat copiii afară”. Aceștia din urmă, văzând că Hagienuș fugise de acasă, pun la punct o stratagemă, prin care să îi dea de înțeles că vând din cărțile și obiectele atât de dragi orientalistului. Ca urmare, Hagienuș se grăbește să se întoarcă acasă, unde, revenit la gânduri mai bune și bucurându-se iar de atenția familiei, dăruiește copiilor o mică parte din prețul încasat pe cavou.

Capitolul 12

   Din motive practice, Ioanide locuiește câteva zile în vila aflată în construcție. Acestuia i se alătură fiica doamnei Valsamaky-Farfara. Deși atras fizic de Ioana, din cauza personalității sale molatice, platitudinii afișate și atitudinii de veșnică neimplicare emoțională, Ioanide o poreclește, în secret, ”Indolenta”. Frumusețea de statuie antică, gesturile maiestoase și o anume ”voluptate rece” a noii sale iubite îl atrăgeau pe arhitect, însă lipsa de comunicare și de preocupări intelectuale ale acesteia îi repugnau, creându-i o stare de nemulțumire.

   În contextul iminentei numiri în minister a lui Pomponescu, cunoscuții acestuia, în frunte cu Gulimănescu, Dan Bogdan, Hagienuș și Suflețel, se grăbesc să îl informeze despre aventurile Ioanei cu Ioanide. Dezamăgit și dezgustat de comportamentul amantei sale, Pomponescu insinuează celorlalți că cineva ar trebui să îi spună aceste lucruri și doamnei Ioanide. Servil, Gonzalv Ionescu, care speră să se poată folosi de relațiile lui Pomponescu în perspectiva morții lui Conțescu și a preluării catedrei sale vacante, se grăbește să pună planul în aplicare.

   Doamna Ioanide îl primește pe Gonzalv Ionescu, dar nu este deloc îngrijorată de știrile aduse de acesta, tratându-l precum ”o infirmieră voind să convingăpe bolnav că tot ce vede în delir e o închipuire”. Vizita se încheie atunci când doamna Ioanide îi comunică faptul că arhitectul nu putea ”fugi”întrucât a fost recent acasă și tocmai a plecat. Gonzalv Ionescu pleacă contrariat și supărat pe complicii săi pentru informațiile eronate puse la dispoziție.

   În vila în care lucra, în lipsa Ioanei, Ioanide este vizitat de Sultana, proaspat reîntoarsă din Egipt. Aceasta îi reproșează faptul că nu a urmat-o în străinătate și nu a dat curs invitației de colaborare din partea firmei engleze. Arhitectul se eschivează, profitând de sosirea Ioanei pentru a schimba subiectul.

   Dorind să pună rapid capăt relației cu Ioana, Ioanide se hotărăște să iasă cât mai mult în lume. Îl vizitează pe profesorul Conțescu, care se reface în urma unui icter. Deși aflat de mult timp la pat și absorbit de cercetările sale, Conțescu este totodată la curent cu toate evenimentele politice, aflându-se în centrul unei rețele extinse de funcționari bine informați. Mai mult, numeroasele rude ale lui Conțescu fac parte din formațiuni aparținând întregului spectru politic, inclusiv din Mișcarea Legionară, clanul urmând să supraviețuiască indiferent de schimbările de moment. De la Conțescu și aceste rude, aflate în vizită la profesor, Ioanide înțelege că adresa inexistentă de pe una dintre scrisorile găsite în sertarul lui Tudorel avea rolul de a induce în eroare eventualele persoane indiscrete care ar fi putut intercepta corespondența.

Capitolul 13

   Ioanide este chemat de urgență acasă de către soția sa, îngrijorată de boala misterioasă a lui Tudorel. Acesta zace de câteva zile la pat, într-o stare febrilă. Consultat de către doctor, bolnavul se arată recalcitrant față de un examen mai atent. Este însă luat prin surprindere de gestul doctorului care, fără menajamente, îi trage pe neașteptate cămașa de pe spate, pentru a-l palpa. Spre consternarea celor de față, spatele lui Tudorel este zebrat de niste dungi roșiatice. Doctorul trage concluzia că febra se datorează durerii sau emoției puternice și că probabil dungile roșiatice sunt rezultatul unei corecții fizice aplicate tânărului. Doctorul și Ioanide concluzionează că a fost vorba despre o pedeapsă aplicată de grupul frecventat de Tudorel. Întrebată despre incident, Pica dezvăluie faptul că supoziția este adevărată, fiind vorba despre o pedeapsă generată de neglijență din partea lui Tudorel în legătură cu păstrarea unor documente. Arhitectul înțelege că ar putea fi vorba chiar despre demersurile sale investigative, legate de sucursala firmei lui Manigomian.

   Dan Bogdan îl invită pe Ioanide la biroul său de la Universitate, unde îi povestește despre faptul că, în ultimul timp, a început să primească amenințări. Cauza era atitudinea politică a profesorului. Aceasta se dorea a fi obiectivă, dar era de fapt fluctuantă și sarcastică, fiind interpretată drept ostilă de studenții aparținând întregului spectru politic. Astfel, Dan Bogdan se face neplăcut atât aderenților Mișcării Legionare, cât și opozanților acestora. Profesorul îi povestește lui Ioanide și un incident din care a scăpat doar printr-un noroc, când, într-o seară, a fost urmărit și încolțit de mai mulți indivizi. Unul dintre aceștia i s-a părut că ar fi semănat cu Tudorel. Ioanide respinge sfaturile lui Dan Bogdan referitoare la faptul că ar trebui să se implice mai mult în educația copiilor săi, dându-și totuși seama că Tudorel ar fi capabil chiar și de astfel de lucruri.

   Reîntors la vila aflată în lucru, Ioanide se arată agasat de prezența Ioanei și lipsa ei de empatie sau înțelegere față de preocupările sale creatoare. Invitat la masă de aceasta, el refuză, ulterior fiind la rândul său ignorat de către Ioana. Pasivitatea ”Indolentei” îl convinge de necesitatea încheierii relației cu ea. La rândul său, Ioana e convinsă că dezinteresul arhitectului se datorează găsirii unei noi iubite. Idila și coabitația efemeră cu Ioana se încheie atunci când Ioanide pleacă ”pe furiș” din vilă, ”pe scara de serviciu”.

Capitolul 14

   Panait Suflețel, reputat latinist și medievalist, consilier ministerial veșnic aflat în căutarea unor aranjamente profesionale favorabile, este aparent un dușman al Mișcării Legionare. În particular, nu se sfiește să declare despre membrii grupării că sunt ”oamenii cavernelor, barbari care nu știu un hexametru din divinul Homer”. Această atitudine este însă una de conjunctură, întrucât el speră totuși ca, prin mijlocirea unor oameni apropiați grupării, precum Gaittany sau Pomponescu, să își găsească un post mai bun pe viitor.

   El colportează astfel diverse știri, făcându-se util tuturor taberelor. Suflețel este cel care aduce la cunoștință lui Dan Bogdan și lui Gulimănescu faptul că reprezentanții Mișcării Legionare se interesează de anumite locații, pentru a-și stabili un sediu. Dan Bogdan și Gulimănescu locuiesc pe aceeași stradă, în două imobile identice, cu etaj, lipite una de alta. Intrucât ambele construcții se pretează pentru a le fi inchiriat parterul, atât Gulimănescu, cât și Dan Bogdan (prin soția sa, de naționalitate austriacă), fără să știe unul de altul, pornesc tratative în vederea închirierii. În același timp, ei încearcă să adoarmă vigilența celuilalt, mințindu-se reciproc și pretinzând că nu poate fi vorba despre o ofertă serioasă. Suflețel le indică și intermediarul operațiunii, care este chiar Gaittany. Serviabil, acesta din urmă face fiecăruia legătura cu Hangerliu. Pentru a menține aparențele, Hangerliu arată că este vorba despre un simplu depozit de cărți al unei librării, contractul realizându-se, în fapt, cu librăria Deutsche Buchhandlung. Prin urmare, pe lângă depozitarea de materiale, în imobil urmau să se facă doar reuniuni ale ”iubitorilor de cultură germană”. Tratativele se încheie cu vizita separată a reprezentantului străin la ambele locații. Acesta este însoțit de Tudorel Ioanide, lucru care indică interesul Mișcării Legionare în afacere. În final, din motive necunoscute, contractul se încheie doar cu Gulimănescu, care primește o sumă ”disproporționat de mare”.

Capitolul 15

   Dan Bogdan este asasinat în apropierea casei sale de către un grup de persoane care au legătura cu Mișcarea Legionară. Din cercetări reiese faptul că acesta a fost lovit, în mod repetat, cu mai multe arme albe, printre care un pumnal, identificat ulterior ca făcând parte din recuzita unui teatru. Verificările scot la iveală și existența contractului de închiriere dintre Deutsche Buchhandlung și vecinul său, Gulimănescu. Ca urmare, pentru scurt timp, este interogat și Tudorel Ioanide, prezent la negocierea tranzacției. Sunt, de asemenea, interogați Gaittany, șoferul acestuia, Ion Munteanu, studentul Gheorghe Pintiș, și alți colegi sau cunoștințe ale victimei, dar și persoane din grupul lui Tudorel. Acesta din urmă recunoaște pumnalul găsit la locul faptei, pretinzând că l-ar fi împrumutat de la actorul Nicu Carababă pentru pregătirea unei reprezentații teatrale. În final, se dovedește că grupul asasinilor a acționat sub conducerea lui Max Hangerliu, direct coordonat de Gavrilcea. A fost utilizat chiar automobilul lui Gaittany, subtilizat de șoferul acestuia.

   Din cauza atitudinii controversate a victimei, evenimentul are un impact minor în ziarele de toate orientările. Dan Bogdan este înmormântat rapid, fără mari ceremonii. Cel mai activ se dovedește a fi Gonzalv Ionescu, care încropește rapid un proiect de desființare a catedrei defunctului, propunând înlocuirea acesteia cu una de geografie, la care el să fie titular.

   Ca urmare a situației politice complicate, niciun suspect nu este, pe moment, arestat.

Capitolul 16

   După chemarea sa la poliție pentru ancheta asupra morții lui Dan Bogdan, Tudorel îi predă lui Pica un caiet, despre care afirmă că reprezintă testamentul său moral și concepția sa de viață. Deși Pica primește instrucțiuni să predea caietul tatălui său doar în cazul în care Tudorel e arestat sau pățește ceva, aceasta îl dă arhitectului imediat, crezând că ar putea conține lucruri care să îl dezincrimineze pe fratele său.

   Citind caietul, Ioanide constată, încă o dată, filozofia de neînteles pentru el a tinerei generații, orientată spre prezent, disciplină, eroism și sacrificiu, dar și având la bază justificarea crimei, ca instrument de curățire socială. În caiet, Tudorel povestește unele evenimente importante din viața sa, precum întâlnirea cu Gavrilcea și o anumită misiune executată sub coordonarea acestuia.

   Ioanide constată ideile puerile ale fiului său și lipsa unei culturi solide, considerând elucubrațiile din caiet drept ”fleacuri superficiale și totuși sinistre”. Concluzionează astfel că Tudorel suferă de ”demențăacută” și ”psihoză”, acesta fiind de fapt un ”infam criminal”, ”cu pretenții de filozofie”. Deși caietul este ars mai târziu, el îl ajută pe arhitect să înțeleagă mai bine unele indicii și evenimente recente din viața fiului său precum și caracterul lui Gavrilcea.

Capitolul 17

   Ulterior asasinării lui Dan Bogdan, Suflețel devine și mai paranoic, lașitatea sa proverbială căpătând forme ridicole. Evită pe toată lumea, se ascunde în pod la trecerea întâmplătoare a automobilului lui Gaittany, se învârte pe străzi ore în șir, pentru a nu fi urmărit. Pendulând între spaima de noile forțe politice și dorința de a avea un câștig de pe urma acestora, Suflețel are o atitudine duplicitară și ipocrită. Cu timpul însă, el devine ceva mai calm, reușind să se facă util familiei Hangerliu. Prin intermediul prințesei Hangerliu obține desemnarea soției sale, Aurora, ca directoare a unei școli de fete patronată de o rudă a familiei Hangerliu. În același scop, îl vizitează pe Max (Maximilian) Hangerliu, un tânăr dinamic, boem, nonșalant, răsfățat de familie, dar cu foarte bune legături în mediile aristocratice. Acesta este un fel de ”prost de familie”, pasionat de vânătoare, cu un farmec aparte care îi permite accesul în toate mediile. Fără să fie cult se poate descurca în orice conversație cu bruma sa de cunoștințe, dar mai ales cu atitudinea potrivită oricărei ocazii și interlocutor. La fel de ”slobod la gură” ca și prințesa Hangerliu, Max are un aer superior, cultivându-i-se de mic pretenția de moștenitor la tronul voievodal al Țării Românești. În mod inexplicabil, el suferă, în paralel, atât de complexul de superioritate arătat, cât și de cel de inferioritate față de oamenii comuni, în special mahalagii, lipsa acestora de cultură și educație exercitând ”un fel de miraj” asupra sa. Într-un cuvânt, este un tip adaptabil, plăcut în mediile sărace pentru atitudinea directă și faptul că știe ”să tacă și să înjure”, dar și în cele înalte unde dă dovadă de o ”mitocănie delicioasă”, reușind să facă ”banditismul agreabil”.

   Profitând de vizita lui Suflețel, Max Hangerliu se autoinvită la masă în casa acestuia, recomandându-i totodată gazdei să publice în ziar o mărturisire de credință față de Mișcarea Legionară.

Capitolul 18

   Întrebată de Ioanide cu privire la caracterul lui Gavrilcea, Pica îi face un portret moral din care reies o sumă de însușiri pozitive precum curaj, disciplină, spirit organizatoric, calm, hotărâre și sinceritate. Ioanide comentează faptul că aceste însușiri sunt admirabile doar în caz de izbândă, însă pot la fel de ușor să îl ducă la pieire întrucât Gavrilcea îi pare mai degrabă un aventurier, luptând pentru o cauză pierdută și nu un revoluționar așa cum îl consideră adepții lui. Pica recunoaște lipsa de gust și elocvență, precum și cultura superficială a lui Gavrilcea, pe care le atribuie copilăriei lipsite de mijloace. Ioanide află de la Pica că Gavrilcea este orfan, a fost căsătorit, dar și că a fost condamnat la o lună de închisoare de către Tribunalul Militar pentru că ar fi lovit un gradat care își brutaliza subordonații. Arhitectul trage concluzia că Gavrilcea nu pare a avea vreo ocupație concretă, cu excepția celei de conspirator și organizator al Mișcării Legionare.

   Interesându-se și la Hagienuș, Ioanide află o poveste mai puțin idealizată despre un Gavrilcea în postura de copil indisciplinat și nestatornic, devenit tânăr violent și precupat de misticism. Mai mult, el nu ar fi fost condamnat, ci achitat de Tribunalul Militar, din lipsă de probe. În plus, în trecut, el mai fusese achitat într-un proces celebru, în care fusese acuzat de împușcarea subprefectului de Pitești, Iliescu. Despre familia lui Gavrilcea, Hagienuș știe că acesta avusese cel puțin două soții și un copil cu prima dintre acestea. Hagienuș susține chiar că Gavrilcea ar fi bigam. Pentru mai multă credibilitate, câteva zile mai târziu, Hagienuș îi transmite lui Ioanide o colecție de tăieturi din ziare referitoare la procesul de omor al lui Gavrilcea. Din interogatoriul consemnat de jurnaliști, Ioanide înțelege mai bine ideologia și motivația iubitului lui Pica. Constată, de asemenea, că însuși Pomponescu depusese mărturie în respectivul proces, în favoarea lui Gavrilcea.

   Opinia abia formată îi este dată peste cap de Butoiescu, care îl surprinde pe arhitect meditând la cele citite. Constructorul îl cunoaște pe tatăl lui Gavrilcea, învățător dedicat în satul său natal. Astfel, Ioanide află că tânărul Gavrilcea nu fusese deloc orfan, nici turbulent, ci blajin, respectuos, milos și preocupat de învățătură. Opinia lui Butoiescu despre Gavrilcea este că acesta e un om modest și chibzuit, cu mare priză la publicul tânăr, motiv pentru care este și puternic contestat.

   În urma atâtor informații contradictorii, Ioanide înțelege că Gavrilcea este un individ complex, pentru el rămânând totuși un terorist, cu instincte ucigașe.

   După un telefon prealabil, Ioanide e vizitat de Gaittany, care îl previne cu privire la faptul că, împotriva Mișcării Legionare urmează să se ia măsuri drastice. Informația survine ca urmare a faptului că Gaittany cunoaște că cei doi copii ai lui Ioanide sunt apropiați ai conducerii respectivei organizații.

   Ioanide are o discuție cu Pica pe tema celor aflate și hotărăște ca aceasta să stea o perioadă în casa Erminiei. Tudorel urmează să rămână acasă, arhitectul crezând că astfel îl poate supraveghea mai bine.

Capitolul 18

   Părăsit de Ioana pentru Ioanide, Pomponescu devine din ce în ce mai deprimat. El încearcă o apropiere prin intermediul doamnei Valsamaky-Farfara, sugerând lui Gaittany o reeditare a ceaiului de la Saferian. Ulterior, Valsamaky-Farfara este invitată la ceai, la reședința familiei Pomponescu. Acesta se revede curând cu amanta în prezența mamei Ioanei și a doamnei Pomponescu, reluându-și idila prin chiar mijlocirea acestora.

Capitolul 20

   În luna februarie, Ioanide este chemat de urgență de doctorul Hergot, care îi comunică faptul că Pica a plecat de trei zile din casa Erminiei, în urma unei vizite a lui Tudorel și a lui Gavrilcea. Acesta din urmă îi fusese prezentat Erminiei drept ”logodnicul” fetei.

   În încercarea de a da de urma ei, Ioanide se sfătuiește cu Conțescu. Profesorul avea numeroase rude în Mișcarea Legionară, împotriva căreia Guvernul pornise, între timp, o veritabilă prigoană. Conțescu nu îi împărtășește lui Ioanide tot ceea ce știa, ascunzând faptul că Pica fusese împușcată de Siguranță (Serviciul Secret al Poliției). Nici Gaittany nu dorește să îi dea arhitectului teribila veste dar, prin intermediul doamnei Valsamaky-Farfara, îi înlesnește doamnei Ioanide o vizită la prințesa Hangerliu, mult mai bine informată în treburile Mișcării. Aceasta din urmă, în stilul său direct, îi comunică vestea. Împreună cu Valsamaky-Farfara și doamna Ioanide, prințesa îl vizitează pe ministrul de interne. Acesta din urmă se ocupă de detaliile preluării trupului de la morgă.

   Ioanide primește vestea cu oarecare detașare, întrucât refuză să accepte pierderea. Pentru el, Pica este doar plecată într-o lungă călătorie, rămânând mereu vie.

   De la Hagienuș, Ioanide află că monumentalul cavou proiectat de el fusese cumpărat de către Saferian care, la rândul său, reprezenta de fapt un intermediar pentru Max Hangerliu. Mișcarea Legionară achiziționase mai multe astfel de locații în cimitirul Bellu, transformându-le, în secret, în ascunzători și depozite de arme.

   Max Hangerliu îl vizitează pe Ioanide și îi povestește detaliile morții lui Pica, aflate dintr-o scrisoare a lui Gavrilcea. De la casa Erminiei, Pica îl însoțise pe Gavrilcea la cavou, unde acesta avusese un schimb de focuri cu agenții Siguranței. Pica căzuse astfel victimă nevinovată, în timp ce Gavrilcea reușise să fugă din țară.

   Victimă a represaliilor Guvernului cade și Carababă, un alt participant la uciderea lui Dan Bogdan. De profesie actor, acesta e ucis pe scenă de agenții Siguranței, în timp ce juca o piesă ”neagră” (tema era dramatică, actorii erau mascați tot timpul piesei iar aceasta nu avea autor).

   Pe lângă oroarea produsă de citirea caietului lui Tudorel, Ioanide îl consideră acum vinovat și de moartea lui Pica, tratându-l ca pe un străin. Se gândește chiar că ar trebui să ia măsuri coercitive, precum internarea într-o ”casă de corecție”.

Capitolul 21

   Pomponescu e cooptat într-un nou Guvern, deținând portofoliul Lucrărilor Publice. Acesta este împins, ca de obicei, de soția și mama sa. El acceptă numirea după multe frământări, în ciuda situației politice instabile și avertismentelor primite de la Mișcarea Legionară. Însuși Gavrilcea îl vizitează, iar Tudorel Ioanide îi lasă în cutia poștală o scrisoare de amenințare, prin care este prevenit că alăturarea sa noului Guvern va fi privită drept o trădare.

   Elementul hotărâtor este gelozia lui Pomponescu pe Ioanide, întrucât el aflase unele zvonuri referitoare la un ipotetic sprijin al Mișcării Legionare pentru numirea acestuia din urmă în respectiva funcție, după preluarea puterii.

   În ciuda corului de lingușitori, în frunte cu Gaittany, Hagienuș, Suflețel, Gonzalv Ionescu și Gulimănescu, noul ministru este din ce în ce mai melancolic și preocupat de îmbătrânire. Își găsește refugiul în mondenități și în brațele Ioanei, ignorând treburile ministeriale. Prin relațiile deținute, Pomponescu obține și un angajament la operă pentru amanta sa.

   Deși arhitect mediocru, Pomponescu acceptă propunerea adulatorilor săi de a organiza la Casa de Artă o expoziție de proiecte și lucrări realizate în timpul vieții. Ioanide vizitează expoziția și e scandalizat, afirmând că opera lui Pomponescu este ”în stil de cimitir”.

   Urmare noului statut al soțului său, doamna Pomponescu devine foarte influentă, organizând la locuința familiei un salon de primire și punând bazele unei asociații de binefacere. Secretarul acesteia e chiar Hagienuș, care devine astfel terorizat de propria familie cu diverse cereri de intervenție pe lângă ministru.

   În ciuda avantajelor funcției și a faptului că este înconjurat de atenție, Pomponescu este tot mai însingurat, intuind că nu are prieteni loiali, ci doar de circumstanță. Smarandache devine principala sursă de informații a lui Pomponescu.

Capitolul 22

   Din ce în ce mai bolnav, Saferian Manigomian este foarte pesimist în legătură cu evoluția situației politice. El evaluează chiar posibilitatea de a părăsi România. Între timp, afacerile sale sunt conduse, de fapt, de către fiica sa, Sultana, și adjunctul său, Demirgian. Sultana are vocație pentru comerț, reușind, cu timpul, chiar să își depășească tatăl.

   Sultana încheie o căsătorie cu Demirgian, problema fiind pusă, de ambele părți, în termeni comerciali, fără emoție sau dragoste. Saferian binecuvintează comuniunea celor doi, punându-și speranța supraviețuirii afacerilor sale în aceste persoane tinere, mai adaptate realităților epocii.

   Intuind mari preschimbări politico-sociale, Suflețel are o nouă criză neașteptată, internându-se, preventiv, într-un sanatoriu. Explicația reală constă în solicitarea anterioară a lui Max Hangerliu de a găzdui un prieten pentru scurt timp. Spre disperarea lui Suflețel, acesta se dovedește a fi chiar fugarul Gavrilcea.

Capitolul 23

   Ioanide primeste oferta de a proiecta și construi sediul monumental al primăriei, precum și o biserică alăturată. Arhitectul realizează o biserică neobișnuită, având o cupolă de sticlă. Datorită lipsei cărămizii de pe piață, construcția este realizată exclusiv din beton. Proiectul este foarte controversat, astfel că, din slugărnicie, Gulimănescu și Gonzalv Ionescu, se alătură opiniei negative, chiar dacă vag exprimată, a ministrului Pomponescu.

   Construcția, coordonată de Butoiescu, este în plină desfășurare când izbucnește al doilea razboi mondial.

   Ioanide încearcă să reînvie imaginea fiicei sale, culegând informații despre aceasta de la familia sa și de la cunoscuți. El se hotărăște să transforme noua biserică într-un fel de templu dedicat memoriei lui Pica.

   Gaittany, Smarandache, Hagienuș, precum și prințesa Hangerliu, apreciază noua construcție, fiecare din motive personale.

Capitolul 24

   Pomponescu devine și mai gelos pe Ioanide întrucât i se sugerează că, prin construirea bisericii și prin materialele folosite, îi este preluată ideea construirii Catedralei Neamului, proiect la care ministrul lucra, fără folos, de foarte mulți ani. În cercul cunoscuților, Pomponescu era adesea ridiculizat pentru că nu reușise încă să producă un proiect viabil. Doamna Pomponescu contribuie la paranoia soțului său, care devine convins că este vorba despre un complot pentru a i se fura ideea Catedralei. Lui Ioanide încep să i se facă mici mizerii, este atacat în articole anonime din publicații obscure, iar Pomponescu face aluzii în discursurile sale la nerespectarea tradiției bisericești de către unii proiectanți și constructori. Se încearcă, de asemenea, lăsarea fără fonduri a proiectului. Însuși Hagienuș este obligat să îl atace pe Ioanide în revista ”Monumentele române”, lucru pe care ezită inițial să îl facă. După ce se sfătuiește cu toți cunoscuții, Hagienuș apelează chiar la Ioanide, care contribuie cu idei la articolul defăimător. Hagienuș apelează totuși și la o altă stratagemă, publicând un singur exemplar al revistei care să conțină respectivul articol, rezervat lui Pomponescu. Toate celelalte exemplare circulă fără a avea textul defăimător.

   Cunoscuții lui Pomponescu încearcă să acrediteze ideea că, în cazul unui război, biserica cu cupola de sticlă ar putea atrage bombardierele inamice. Un anonim trimite o scrisoare în acest sens Ministerului Apărării care, la rândul său, desemnează o comisie. Nici această inițiativă nu are succes, primarul, beneficiar al proiectelor lui Ioanide, luând apărarea arhitectului și nelăsându-se intimidat. Nici comisia Ministerului Cultelor nu obține rezultatul așteptat, edilul fiind mult mai bine conexat politic decât opozanții săi.

   Ioanide are probleme și la Școala de Arhitectură, unde Ministerul Educației îi atribuie un nou suplinitor, lipsindu-l temporar de venituri pe arhitect, care era titularul catedrei. Înlocuit de rector, noul suplinitor face plângere la Ministerul Educației și adresează un memoriu personal lui Pomponescu. Într-o gazetă apare chiar un articol referitor la anumite ”tulburări la cursul arhitectului Ioanide” de la Școala de Arhitectură.

   Ulterior, în anumite cercuri politice, se răspândește zvonul că sediul primăriei și biserica nou construite sunt comandate de fapt de către Mișcarea Legionară, ca sedii și locuri de raliere. Primarul se apără făcând publică lista tuturor persoanelor care au contribuit cu donații. Pe listă se află însuși Pomponescu, al cărui minister participase la proiect, fără știrea sa, prin grija lui Gaittany.

   O altă încercare de subminare a arhitectului constă în evacuarea acestuia din locuința temporară. Instigat de Pomponescu, proprietarul casei în care Ioanide își rezervase, conform obiceiului său, dreptul de a locui un anumit termen, îl somează să părăsească de îndată locuința. Doamna Ioanide îi oferă arhitectului soluția, punându-i la dispoziție un teren achiziționat fără știrea acestuia, pe care Ioanide edifică, în timp record, o cabană modernă. Construcția stârnește admirația cunoscuților, dar și iritarea doamnei Pomponescu. În schimb, sătul de atacurile fără succes împotriva lui Ioanide, însuși Pomponescu laudă ingeniozitatea arhitectului.

Capitolul 25

   Are loc ”rebeliunea legionară” iar represaliile Guvernului contra Mișcării se intensifică. Printre măsuri se numără și arestarea membrilor cunoscuți, cu excepția lui Gavrilcea, care se ascunde din nou la Legația Germană. Tudorel, Max Hangerliu și un alt participant, Cioarec, sunt acuzați de uciderea lui Dan Bogdan și condamnați, în regim de urgență, la moarte prin împușcare.

   Ioanide se obișnuise de mult cu ideea că Tudorel este vinovat, astfel că el cade în apatie. La insistențele soției sale, obține, cu mari eforturi și intervenții, dreptul de a vizita condamnatul. În același timp, prințesa Hangerliu își pune în mișcare relațiile internaționale, încercând salvarea nepotului său, ori măcar o comutare a pedepsei, în speranța unei schimbari de atitudine a autorităților, ca urmare a evoluției războiului. Prințesa încearcă chiar organizarea unei evadări romantice, cu sprijinul unui grup înarmat, format din numeroși membri ai familiei. Încercarea eșuează lamentabil.

   Ioanide îl vizitează pe Tudorel, găsindu-l împăcat cu ideea morții. Chiar și arhitectul se arată mai îngăduitor, acceptând existența unor asemănări între el și fiul său, în sensul aceleiași energii, cu deosebirea faptului că epocile diferite au oferit acesteia alte modalități de exprimare. Astfel, Ioanide consideră că, în timp ce noua generație e axată pe acțiune, el însuși, asemenea altor cunoscuți din generația sa, s-a pierdut în voluptăți ”intelectualistice și estetice”. Aflând că tatăl său a ars caietul înmânat surorii sale, Tudor îi dăruiește unul nou, refăcut din memorie.

   Când Suflețel află de arestarea lui Max Hangerliu, se internează din nou, pretinzând că e bolnav de nervi. El crede că va fi arestat din moment în moment pentru găzduirea lui Gavrilcea, deși autoritățile nu au cunostință de acest episod sau de existența sa.

   Gaittany se dezice de apropiații săi de până atunci, Gavrilcea și Max Hangerliu, negând orice legătură anterioară cu aceștia.

   Tudor Ioanide și Max Hangerliu se resemnează în fața morții iminente, în timp ce Cioarec, cel mai brutal din grupul asasinilor, are o atitudine și o moarte nedemnă. Prințesa Hangerliu este singurul spectator al execuției, în care vede o răzbunare a dinastiei străine de Hohenzollern față de familiile boierești, ”rumânești”, de os domnesc.

Capitolul 26

   Gonzalv Ionescu privește toate evenimentele internaționale ale anului 1940 doar prin prisma preocupărilor sale legate de obținerea unei catedre. Având în vedere starea de sănătate din ce în ce mai bună a profesorului Conțescu și conexiunile foarte importante ale familiei sale, Gonzalv Ionescu încearcă o apropiere de acesta. Aflând că profesorul este preocupat de găsirea unui soț potrivit pentru o nepoată, Gonzalv Ionescu se hotărăște să divorțeze și să se căsătorească cu aceasta. Planul e încurajat de Conțescu, însă nu foarte agreat de fată, care ridică problema celor trei copii. Gonzalv Ionescu se reorientează, începând să îi facă curte Erminiei, mult mai apropiată, de-a lungul timpului, de copiii săi. Cum însă și aceasta avea propriile tabieturi de celibatară, ferindu-se de o relație, Gonzalv Ionescu oscilează un timp între cele două femei. Se sfătuiește în permanență cu soția sa asupra calităților celor două posibile partide, însă amână divorțul până la momentul la care va avea certitudinea alianței cu Conțescu.

   Soția actuală a lui Gonzalv Ionescu este convinsă de necesitatea sacrificării propriei căsătorii pentru binele soțului său, vizitând-o pe Erminia, în speranța de a o convinge să accepte propunerea de alianță matrimonială.

   Gonzalv Ionescu recurge la o stratagema pentru a pretinde că a divorțat. El își expediază copiii la mamele fiecăruia, locuind singur. Ca urmare, aleargă în toate direcțiile, preocupat de educarea progeniturilor, dar și de menținerea aparentei despărțiri de soția sa, astfel că sănătatea sa începe să lase de dorit. În același timp, întocmește memorii și încearcă să intuiască evoluția politică pentru a-și plasa ideile de reformă a învățământului universitar. Obține însă doar o vagă promisiune că îi va fi lăsată cândva catedra, dupa retragerea lui Conțescu.

   Între timp, lucrările la primărie și biserică, realizate sub coordonarea lui Ioanide, sunt aproape de finalizare.

Capitolul 27

   Guvernul, din care făcea parte și Pomponescu, cade. Gavrilcea se reîntoarce victorios în România, ca urmare a apropierii țării noastre de Germania. Pomponescu vizitează construcțiile recente ale lui Ioanide și e uimit de evoluție, dar și de modestia acestuia. De necrezut i se pare și faptul că Ioanide nu pare deloc interesat de evoluția situației politice. Întrebat asupra eventualei cooptări a lui Ioanide în vreun Guvern, Gaittany exclamă compătimitor ”bietul Ioanide”, ”e complet în afara evenimentelor, nici nu vrea să audă”.

   Biserica lui Ioanide, deși neterminată, devine centrul unor manifestări propagandistice ale Mișcării Legionare, care îi glorifică pe Pica, Tudorel, Max Hangerliu și Cioarec.

   Lingușitor, Suflețel își agață pe perete portretul lui Max Hangerliu. Același tablou apare și la internatul unde soția sa, Aurora, este director. Gaittany organizează o expoziție la Casa de Artă cu tema contribuției marilor familii boierești (în frunte cu Hangerlii) la evenimentele capitale ale istoriei. Gaittany îi returnează, totodată, lui Pomponescu proiectele personale donate anterior.

   Părăsit de prieteni și avându-i alături doar pe Smarandache și familia sa, Pomponescu se deprimă. Salonul soției sale și anticamera sunt acum goale. Pomponescu nu mai este invitat nicăieri, Suflețel fuge înspăimântat la vederea sa, iar Ioana îl ignoră.

   Fostul șofer, Ioan Munteanu, scăpat ca prin minune de procesul asasinării lui Dan Bogdan, îi devine șef lui Gaittany, în urma unei vizite a lui Gavrilcea. Gaittany se consolează repede cu inversarea rolurilor.

   Ioan Munteanu, nemulțumit că Pomponescu trăiește prea tihnit după trădarea comisă, organizează o procesiune prin fața casei acestuia, cu lumânări aprinse și tablourile lui Pica, Tudorel, Max Hangerliu și Cioarec. Pomponescu e impresionat, dar nu înspăimântat, însă soția sa cere protecția prințesei Hangerliu. Aceasta propune două soluții: adăpostirea lui Pomponescu și a familiei sale la internat sau facilitarea plecării în străinătate. Ambele propuneri sunt respinse de Pomponescu.

   Prin mijlocirea fiului său, avansat în grad, ca vechi simpatizant al Mișcării Legionare, Hagienuș își primește înapoi cavoul, de la Gavrilcea. Ca urmare, între Hagienuș și familia sa izbucnește un nou scandal, întrucât acesta dorea să depună la cavou osemintele soției, în timp ce ceilalți ar fi vrut să îl vândă pentru a doua oară.

   Noua putere intenționează și înlăturarea din învățământ a lui Pomponescu. Gonzalv Ionescu achiesează entuziast la plan, cu condiția ca, în locul catedrei de beton armat de la Școala de Arhitectură, să i se înființeze una de Geografie.

   Gulimănescu îi comunică confidențial lui Pomponescu că urmează să se facă un proces foștilor miniștri ostili Mișcării Legionare și că averile foștilor demnitari vor fi confiscate.

   Ioanide nu este ranchiunos, ba chiar îi trimite lui Pomponescu un client bogat, care dorește construirea unui cinematograf. Proiectul fostului ministru nu este însă agreat.

Capitolul 28

   Doamna Ioanide devine mai modestă și mai organizată în privința banilor, dar la fel de protectivă față de activitatea profesională a soțului său. Fără știrea acestuia, ea preia controlul asupra aspectelor financiare, neglijate de Ioanide, lăsându-i doar partea creativă. Ioanide află că lotul de teren pe care edificase noua locuință a familiei fusese cumpărat de Elvira din resurse proprii, inclusiv prin vânzarea unor bijuterii. Deși, în ansamblu, situația îl satisface, arhitectul se arată nemulțumit de intervenția soției în afacerile sale. El își dă seama că acest ajutor e totuși binevenit, concluzionând că femeile au o morală a lor proprie, întrucât găsește aceeași preocupare comercială și la Sultana, madam Valsamaky-Farfara, ba chiar și la Erminia. Arhitectul abdică, în final, dând mână liberă urmăririi datornicilor săi de către Elvira, pentru recuperarea onorariilor neachitate. Considerând că ”artiștii” precum Ioanide au nevoie de protecție, cele patru femei îi expun un plan care urmează să îi aducă mari beneficii financiare. Arhitectul va proiecta un întreg cartier de case de lux situate pe parcelele din jurul cabanei sale. Ca urmare, Saferian, care nu este străin de afacere, se mută alături de Ioanide.

   Cu timpul, atât Ioanide, cât și soția, devin mai mondeni, preocupându-se de mobilarea și aranjarea noii locuințe. Arhitectul plasează aici inclusiv un vitraliu reprezentând-o pe Pica și ornează pereții cu mici medalioane și basoreliefuri achiziționate de la Hagienuș. Acesta din urmă, de frica familiei, își vinde pe furiș piesele arheologice strânse de-a lungul anilor. Arhitectul și soția dau frecvent recepții, la care participă întregul grup de cunoștințe, cu excepția lui Pomponescu. Urmare a numeroaselor evenimente mondene organizate și a luxului afișat de cuplul Ioanide, expresia lui Gaittany ”bietul Ioanide” se popularizează, schimbându-și însă sensul într-unul ironic.

   Între timp, biserica și Palatul Municipal rămân neterminate, Ioanide fiind din ce în ce mai ocupat cu numeroase alte comenzi.

Capitolul 29

   În rarele ocazii în care mai este vizitat, Pomponescu află noutăți din lumea cercului său de cunoscuți, inclusiv despre Ioanide, față de care nu mai are acum vreun resentiment. Cu timpul, Pomponescu nu mai iese din casă fiind uitat de toți, chiar și de familia Smarandache. Decăderea morală este urmată și de cea fizică, el renunțând să se mai îngrijească de aspectul său fizic. Pomponescu începe să studieze, pe ascuns, un manual de chimie și să își grupeze proiectele mai vechi și cursurile de pe vremea când preda la Școala de Arhitectură. Își întocmește și biografia.

   O scurtă revenire în lume pare că îl ajută să redevină cel de altădată. Participă împreună cu familia la un spectacol de operă, la care Ioana e vedetă. Reprezentația este urmată de o masă, organizată de Pomponescu la Capșa, ocazie pentru acesta să converseze cu vechile sale cunoștințe.

   În seara următoare, Pomponescu se sinucide, bând cianură de potasiu.

Capitolul 30

   Lui Conțescu îi este propusă funcția de rector al Universității, însă acesta refuză, preferând vechea sa catedră de geografie, spre disperarea lui Gonzalv Ionescu. Acesta din urmă reia tema căsătoriei cu Erminia. Deși poziția lui Conțescu pare de nezdruncinat, el se îmbolnăvește subit dintr-un accident (un mic edem, rezultat al unei injecții, se inflamează, producând tumefacția întregului braț și o aparentă infecție generalizată). Pentru scurt timp, viața sa atârnă de un fir de păr.

   Vegheat permanent de doctori și de Gonzalv Ionescu, bolnavul se întremează puțin, refuzând un concediu de convalescență sau suplinirea catedrei.

   Gulimănescu și Hagienuș, informați permanent despre starea bolnavului, pun un pariu macabru referitor la decesul iminent al profesorului și dobândirea catedrei sale de către Gonzalv Ionescu.

   Gripa adâncește boala lui Conțescu, dând speranțe pariorilor. O revenire temporară, urmată de căderea în delir, însoțită de o dublă pneumonie, agită și mai mult spiritele. Ameliorarea stării bolnavului este percepută de către Gonzalv Ionescu drept o ofensă personală, dar acesta continuă să îi rămână credincios la căpătâi. Starea se agravează din nou, nervozitatea lui Conțescu fiind urmată de ”prostație și somnolență dureroasă”. Vizitatorii încep să se îmbrace în negru iar unul dintre nepoți îi schițează necrologul.

   Însănătoșirea miraculoasă ulterioară îi produce lui Gonzalv Ionescu un veritabil șoc nervos, acesta inițiind demersuri către autorități, fără știrea profesorului, pentru preluarea catedrei.

   Un nou accident al lui Conțescu îl face pe Gonzalv Ionescu să exulte, însă și de această dată, profesorul supraviețuiește. Dormitorul bolnavului, plin de vizitatori se transformă într-o permanentă ”șezătoare”. Aici se discută ultimele știri legate de încercarea prințesei Hangerliu de a prelua biserica lui Ioanide pentru a o transforma într-o ctitorie personală și un prilej de sanctificare a lui Max Hangerliu. La internatul patronat de prințesă se predă, dealtfel, un fragment literar intitulat ”Asasinarea prințului rumân Hangerliu”.

   Gonzalv Ionescu își reia cu asiduitate demersurile oficiale, dar și vizitele la Conțescu, devenind spectator permanent și infirmier de conjunctură al acestuia. Muțenia și bâlbâiala temporară a bolnavului dispar, spre uimirea lui Gonzalv Ionescu, însă paralizia mâinii drepte a acestuia rămâne. Erminia îl roagă pe Conțescu să facă ceva pentru a veni în sprijinul scopului vizat de Gonzalv Ionescu, însă profesorul răspunde evaziv, ca de obicei, amânând o decizie.

   A doua zi, Suflețel pătrunde agitat în biroul populat al lui Gaittany, anunțând deznodământul așteptat de toți, atâta timp. Cei prezenți se grăbesc să îl compătimească pe Conțescu, însă, spre uimirea tuturor, Suflețel le spune că nu profesorul Conțescu a murit, ci Gonzalv Ionescu. Extenuat, acesta avusese un atac de cord fatal.

   Romanul se încheie cu una dintre însemnările naive, fără legătură cu realitatea și evenimentele dramatice petrecute, din jurnalul doctorului Hergot. Anunțat de soția lui Gonzalv Ionescu cu privire la decesul soțului său, acesta consemnase doar: ”Cerul extrem de senin. Privit steaua polară.”.

***