Fefeleaga
- rezumat -
Nuvela ”Fefeleaga”, scrisă de Ion Agarbiceanu, și publicată pentru prima dată în anul 1906, descrie destinul tragic al unei țărănci din Ardeal, un personaj cu un caracter aspru, ce dă dovadă de o amplă discreție asupra tragediilor personale. Înainte de decesul soțului său, era cunoscută sub numele de Maria ”Dinului”, însă, de la începutul perioadei de văduvie, sătenii au numit-o, în batjocură, ”Fefeleaga”.
Nuvela începe cu imaginea femeii și a calului său, Bator, care urcau Dealul Băilor pentru a căra piatra, de la mina de aur, pentru oamenii din sat. Cu venitul modest, de aproximativ trei zloți pe săptămână, obținut din vânzarea pietrei, Fefeleaga își întreținea cei cinci copii, toți cu o sănătate precară. După moartea soțului său, Bator, calul ”mare, slab de să-i numeri toate oasele”, a rămas singurul său ajutor, de mai multe ori autorul sugerând un destin comun al omului cu animalul. Deși avea sentimentul de a fi trăit în zadar, Fefeleaga îndeplinea aproape neîntrerupt aceeași muncă grea, cu excepția duminicii, când își colecta datoriile de la oamenii din sat. Profitând de lipsa ei de sprijin, datornicii o amânau deseori cu plata, sperând că va uita de datorii. Aceasta nu uita, însă avea o reținere în a răspunde celor care o înșelau. În cazuri extreme, când refuzau să o plătească, afișa un ”zâmbet de batjocură” și le reproșa că, deși ea era ”nimic”, nu o blestemă tot satul, așa cum se întâmplă în cazul lor. Astfel, cu toate că ea conștientiza situația precară în care se afla, își dădea seama de superioritatea sa morală față de oamenii bogați.
În primii cinci ani de văduvie, Fefeleaga a rămas cu doar doi copii, ceilalți trei murind în jurul vârstei de cincisprezece ani. Pentru ea, timpul avea o singură măsura, cea dintre decesele copiilor săi. Fefeleaga nu credea în diavol, refuzând, la sfatul femeilor din sat, să facă farmece pentru a scăpa de necazuri.
Când a murit Păunița, fiica ei cea mică, Fefeleaga era deja batrână iar Bator părea mai ponosit. Aveau 45 de ani de trudă comună. În ziua următoare decesului Păuniței, Fefeleaga a luat calul pentru a-l duce la târg, vederea lui amintindu-i de lungul șir de decese. Despărțirea a fost emoționantă, părând că se desface o prietenie aproape omenească. Femeia a lăcrimat, însă s-a împăcat cu gândul că Bator i-a dat astfel un ultim ajutor, prin banii obținuți din vânzarea lui. Astfel, a putut cumpăra cele necesare pentru înmormântarea Păuniței.
Opera se încheie cu imaginea femeii, care, ”frântă de spate” sub povara destinului neiertător, caută să ajungă acasă pentru a se despărți și de cel din urmă copil al său.
***