Hanul Ancuței
- rezumat -
„Iapa lui Vodă”
Povestea iepei lui Vodă începe într-o zi bogată de toamna când, de Sfântul Ilie, au venit furtuni năprasnice asupra țării Moldovei. Moș Leonte a prezis, interpretând semnele cu ajutorul cărții lui zodiacale, războiul lui Împărat-Alb împotriva „limbilor păgâne” dar și rodul bogat al viilor, sărbătorit de oameni cu lăutari și voie bună.
Ancuța cea tânără, hangiță ca și mama sa, care se numea tot Ancuța, își îndeplinea rolul cu vrednicie. Hanul Ancuței nu era unul obișnuit, având ziduri și porți de cetate. Ioniță comisul, un răzeș (țăran liber) străin, petrecea la han, însoțit de calul său, care atrăgea mila și atenția tuturor prin aspect, fiind numai piele și os. Răzeșul își apăra calul spunând că era de viță aleasă, mama acestuia stârnindu-i curiozitatea lui Vodă Mihalache Sturza. Zâmbind, comisul le-a povestit tuturor povestea iepei lui Vodă.
Întâmplarea se petrecea în vremea ”celeilalte Ancuțe”, când povestitorul sărbătorea bogățiile toamnei. La han s-a oprit o trăsură cu patru cai, din care a coborât un boier dornic să vadă ochii frumoși ai Ancuței. Acesta s-a uitat la povestitor și iapa sa, bucurându-se că era voie bună în țara Moldovei, și l-a întrebat de unde era și unde se ducea. Comisul Ioniță i-a spus boierului că era din Drăgănești și că se îndrepta către curtea lui Vodă, căutându-și dreptatea. Avea un conflict, care dura de mai multe generații, cu un vecin, pornind de la hotarul dintre proprietățile lor. Omul se simțea nedreptățit, având în vedere că vecinul era boier și avea influență asupra autorităților. Singura lui speranță se afla în judecată dreaptă a lui Vodă, care, dacă nu îl ajuta, putea „să pupe iapa nu departe de coadă”. Această vorbă a stârnit zâmbetul boierului, căruia răzeșul i-a închinat o oală cu vin. După ce s-a ospătat, boierul a plecat, iar răzeșul s-a îndreptat către Iași, poposind la hanul de lângă Curtea Domnească.
A doua zi, spălat și pieptănat, omul s-a prezentat la Curte, unde un ofițer l-a poftit în odaia lui Vodă. Răzeșul a îngenunchiat, iar când s-a ridicat l-a întâlnit pe boierul de la Hanul Ancuței, care era însuși Vodă. După ce i-a cercetat actele și pecețile, Vodă i-a poruncit unui slujbaș să meargă cu el pentru a-i face dreptate, dar nu înainte de a-l întreba pe om ce făcea dacă nu îi soluționa plângerea. Curajos, acesta i-a răspuns că iapa se afla peste drum, cu referire la gluma spusă la Hanul Ancuței, inteligența și curajul răspunsului stârnindu-i râsul lui Vodă.
Aceasta era povestea iepei lui Vodă, petrecută în vremea ”celeilalte” Ancuțe.
„Haralambie”
Cu ulcica de vin în mână, comisul Ioniță se pregătea să spună o nouă povestire. Atunci, un alt oaspete al hanului, care era un călugăr venit de la munte, i s-a adresat comisului. A spus că se numea Gherman, că venea de la Mânăstirea Durău, din țara Moldovei, și se îndrepta către Mitropolia Iașilor și către Biserica Marelui Mucenic Haralambie. După ce a deplâns traiul greu de la mânăstire, a închinat o ulcică cu vin în cinstea celor de față , adică a lui moș Leonte, a lui moș Zaharia, fântânarul, a badei Gheorghiță, vătaful de cărăuși al cneazului Cantacuzin, a meșterului Ienache coropcarul, precum și a hangiței Ancuța.
Atunci, comisul Ioniță din Drăgănești l-a întrebat pe călugăr despre locurile sale natale. Acesta a povestit că s-a născut în țara Moldovei, în satul Bozieni, că nu și-a cunoscut tatăl și că a fost crescut doar de mama sa. Mergea la Biserică să se închine pentru un Haralambie, care în trecut a fost arnăut (soldat) domnesc, dar cu timpul s-a întors împotriva Domniei. Acesta, împreună cu banda sa, a jefuit curți boierești, lăsând multe victime în urmă.
Vodă a poruncit să se organizeze poteri (detașament înarmat, având ca scop prinderea cuiva), însă, de cele mai multe ori, Haralambie a învins sau, când era în dificultate, s-a retras în munți. În ziua de „Sântămăria mare”, pe 15 august, s-a organizat Divan domnesc. Vodă i-a reproșat vornicului că nu a făcut nimic pentru a-l opri pe Haralambie. La propunerea vornicului, Vodă i-a poruncit lui Gheorghie Leondari, fratele hoțului, care făcea parte din corpul arnăuților și dezaproba nelegiuirile fratelui său, să îl aducă viu sau mort pe Haralambie. Acesta s-a supus poruncii și a plecat în căutarea fratelui său, însoțit de 50 de oameni. L-au urmărit din scurt, plecând de la locul ultimului jaf.
În cea de-a opta zi de la organizarea poterii, tânărul Gherman și mama sa s-au pomenit cu o bătaie în geamul casei lor din Bozieni. Era chiar Haralambie, speriat, care i-a poruncit femeii să-i dea de mâncare și s-a plâns că fratele său îl urmărea „ca pe lup”. Cei aproximativ 10 voinici care îl însoțeau, l-au avertizat pe Haralambie că erau încolțiți. Acesta a refuzat să se predea, iar fratele său l-a ucis cu un pumnal, decapitându-l. Capul celui ucis a fost dus în fața lui Vodă, pe o năframă roșie. Cu ochii în lacrimi, Gheorghie i-a cerut lui Vodă să fie lăsat să se retragă pe pământurile sale natale, având în vedere că și-a ucis fratele. După ce a dobândit voie să se retragă, Gheorghie a construit în amintirea fratelui său, în centrul Iașilor, biserica la care Gherman mergea să se închine.
„Balaurul”
Oaspeții Hanului Ancuței se pregăteau să asculte o altă povestire a comisului, în timp ce părintele Gherman a fost din nou cuprins de întristare. Deși povestea comisului se anunța înfricoșătoare, moș Leonte, ”zodierul”, a fost sceptic, spunând că el o singură dată în viață a fost îngrozit, atunci când a văzut balaurul. Stârnind curiozitatea celorlalți, moș Leonte a început să povestească o întâmplare din Tupilați, de când era flăcău iar tatăl său îl învăța secretele meseriilor de vraci și ”zodier”.
La ei în sat trăia un boier aspru și mânios, care era înalt și avea o barbă mare, pe nume Nastasă Bolomir. Acesta a fost însurat de două ori. Prima soție nu a putut tolera firea boierului și s-a întors la părinții ei, iar cea de-a doua, văduva bogată și frumoasă a unui grec, s-a îmbolnăvit și a murit. I s-a dus vestea boierului că îi mor soțiile, iar tatăl lui moș Leonte a prezis că acesta va muri văduv. Numai că, la scurt timp, s-a aflat ca boierul s-a cununat la Mitropolia Iașilor, de data aceasta cu o fată de numai 17 ani, fără avere, fiind o nepoată a Mitropolitului. Boierul o trata pe soția sa cu mare delicatețe, așezând chiar, la întoarcerea în Tupilați, un covor pe treptele de la intrarea în casă. Noua jupâneasă s-a întors spre boier râzând, și a mișcat din cap dând impresia că voia să îl împingă cu niște cornițe. Boierul a devenit, cu timpul, tot mai tăcut și făcea tot posibilul să îi facă soției sale pe plac.
Într-o vară, în preajma sărbătorii Sfântului Ilie, moș Leonte se afla la stână, cu tatăl său, Ifrim. Acolo a apărut boierul Nastasă Bolomir, tulburat și neliniștit, care i-a spus lui Ifrim că a aflat de la una dintre slujitoarele sale că jupâneasa se afla în brațele lui Alixăndrel Vuza, fiul cel mare al lui Vuza vornicul. Pentru că nu dorea să greșească, a venit să îi ceară să ”deschidă zodiacul”, pentru a ști ce să facă în continuare. Ifrim a deschis cartea, după ce i-a cerut boierului câteva date personale, și i-a spus acestuia că avea casa norocului în Cumpănă, ceea ce era semnul unei mari tulburări și al mărturiilor mincinoase. Ifrim a încercat să îl liniștească pe boier, spunându-i că „vorbele auzite sunt netrebnice”.
După ce boierul a plecat de la colibă, Ifrim, însoțit de Leonte, a plecat în grabă către Hanul Ancuței, unde a întrebat-o pe hangiță dacă a văzut-o pe jupâneasă întorcându-se de la Roman. I-a spus acesteia că cineva l-a avertizat pe boier că nevasta îl înșală și că acesta dorea să „verse sânge”. Cei doi s-au pus de acord să o avertizeze pe jupâneasa Irinuța.
La căderea serii, trăsura cu patru cai a jupânesei se vedea venind, însoțită de Alixăndrel Vuza, călare. Ifrim și ”cealaltă” Ancuță nu au apucat să o lămurească pe jupâneasă, pentru că atunci a apărut boierul, împreună cu slujitorii săi. Furios că a fost mințit, boierul a poruncit slujitorilor să îl jupoaie pe Ifrim, iar pe Irinuța și Alixăndrel voia să îi facă de rușine ducându-i în curtea Mitropoliei. Irinuța l-a înfruntat pe boier, moment în care a tunat și a fulgerat, iar sunet de fiare a umplut văile. Toți cei prezenți s-au înfricoșat când au văzut venind spre ei un balaur cu gura deschisă ”până la nori”. Balaurul l-a ucis pe boier și i-a abandonat trupul într-o râpă, trăsura l-a dus pe Alixăndrel spre Roman, iar de Irinuța nu s-a mai auzit nimic.
Lumea credea că Ifrim a chemat balaurul în sprijin, însă moș Leonte, cel din prezent, era sigur că jupâneasa a fost cauza grozăviei.
„Fântâna dintre plopi”
La Hanul Ancuței a sosit un nou oaspete, căpitanul de „mazâli”, Neculai Isac, prieten din tinerețe al comisului Ioniță. După ce și-a pus calul la adăpost, „mazâlul” le-a destăinuit tuturor o întâmplare prin care a trecut în urmă cu 25 de ani, în apropiere de Hanul Ancuței. În tinerețea sa se ocupa cu comerțul cu animale și vin, și era iubitor de femei, având numeroase ibovnice. Plimbându-se pe malul râului Moldova, a întâlnit un grup de țigani care cercetau apa, în căutare de pește. Hasanache, un țigan bătrân, alerga după Marga, o fată de aproximativ 18 ani, oacheșă și îmbrăcată în fustă roșie.
Căpitanul le-a dat câte un bănuț de argint celor doi, după care fiecare a plecat mai departe, căpitanul suspinând însă după Marga. Calul său l-a dus în pas domol lângă o fântâniță ”cu colac de piatră”, așezată între patru plopi. După un timp, căpitanul a dat să se întoarcă la han, privind încă o dată spre fântână. În mod straniu, i s-a părut că, în umbră, o vede pe Marga.
A doua zi de dimineață, cărăușii se pregăteau de drum iar căpitanul s-a trezit cu Marga lângă el. Fata era îmbrăcată în aceeași fustă roșie, însă avea ciuboțele noi, cumpărate cu bănuțul de argint primit de la căpitan. Bărbatul i-a promis Margăi că, după ce va duce vinul boierului din Pașcani, se va întoarce pentru a o vedea la fântâna cu plopi, la două ore după apusul soarelui.
După ce au ajuns la Pașcani și s-au înțeles cu boierul, moș Irimia, tovarășul de drum al capitanului, i-a scos acestuia calul din grajd. Exact la două ore după căderea serii, când a promis că va veni, căpitanul a reîntâlnit-o pe Marga. După ce au petrecut momente frumoase de intimitate, căpitanul a lăsat-o pe Marga plângând, însă i-a promis că se vor revedea atunci când se va întoarce de la Pașcani.
Luându-și banii pe marfă, căpitanul a cumpărat o hăinuță din blană de vulpe și s-a întors împreună cu moș Ifrim către hanul Ancuței. Căpitanul a reîntâlnit-o pe Marga, care-l strângea cu drag și neliniște în brațe. După un timp i-a spus că întâlnirea dintre ei nu a fost întâmplătoare, ci plănuită de Hasanache, care a amenințat-o cu moartea dacă nu îl ascultă. Plănuiau să-l atace și să îi ia banii și calul.
Atunci căpitanul a auzit zgomot în întuneric și i-a recunoscut glasul lui Hasanache. Căpitanul a fost doborât de pe cal și lovit cu un fier ascuțit în ochiul drept, care a început să-i sângereze, însă a reușit să-l împuște pe cel care l-a rănit. Câinele său, Lupei, l-a doborât pe cel de-al doilea atacator, iar ultimii doi au reușit să fugă. Atunci au sosit și ajutoare de la han, care au verificat calul și au constatat că avea picioarele din față rupte. Au pornit cu toții, cu făclii, către plopi, iar căpitanul i-a găsit pe toți privind către luciul apei. Atunci a înțeles ca Hasanache a ucis-o pe Marga și a aruncat-o în fântână, pentru că aceasta l-a avertizat pe el asupra atacului.
După ce căpitanul Neculai și-a terminat povestea, toți gospodarii și cărăușii erau mâhniți. În vremea povestirii, fântâna cu plopi nu mai exista, însă căpitanul continua să o vadă, privind în gol.
„Cealaltă Ancuță”
După ce și-a pus o frunză de tutun în lulea, meșterul Ienache coropcarul (negustor ambulant) a început a spune o poveste din vremea în care nu existau târguri, iar meseria lui era la mai mare căutare. În vremea aceea, o mulțime de arnăuți duceau un om înalt și voinic către turnul Goliei, pentru a fi întemnițat. Acesta se numea Todiriță Catană, avea ochi negri, mustață bălaie, privea mândru la cei din jur și se făcea vinovat de a se fi îndrăgostit de duduca Varvara, sora vornicului Bobeică. A fost prins de către jupânul Costea Căruntu, când încercau să fugă împreună. Todiriță Catană urma să-și aștepte sentința la moarte în turn, iar duduca Varvara să fie dusă la Mânăstirea Agapia, pentru a-și plânge păcatele.
În dimineața zilei următoare, Ienache coropcarul a plecat din nou la drum iar când a ajuns pe ulița Goliei a auzit zarvă mare. Agitația se datora faptului că întemnițatul a evadat iar slujitorii domniei nu voiau sa meargă după el, de frică. Până la urmă jupânul Costea i-a convins, amenințându-i, după care s-a plâns în fața meșterului Ienache că slujba și agoniseala lui depindeau de prinderea fugarului.
Meșterul Ienache și-a continuat drumul pe jos până când a fost luat cu căruța de un trecător. Întorcându-se spre el pentru a-i mulțumi, Ienache și-a dat seama că stătea în căruță lângă fugar. Au continuat drumul împreună până la Hanul Ancuței, unde au ajuns în cursul nopții. Hanul era închis, însă la auzul vocii lui Todiriță, ”cealaltă Ancuță” s-a grăbit să deschidă. S-au retras amândoi lângă foc, unde Todiriță și-a spus necazul și a primit sfatul cârciumăresei. Todiriță a plecat, iar Ienache a rămas cu Ancuța și a a fost învățat ce să spună când aveau să sosească autoritățile. La scurt timp a sosit și jupânul Costea Căruntu, însoțit de soldați. Cu ei se afla și duduca Varvara, care trebuia escortată la mânăstire.
Meșterul Ienache a mărturisit că l-a văzut pe fugar, care, după ce ar fi plecat de la han, s-ar fi îndreptat spre vadul de la Timișești. Pentru că apa Moldovei era mărită, hangița l-a sfătuit pe jupânul Costea să treacă apa prin satul Tupilați, pe podul umblător (ponton plutitor). Au pornit cu toții către pod. Mai întâi au trecut apa jupânul Costea, însoțit de duduca Varvara, urmând ca apoi să treacă și slujbașii domniei. În zori, când s-a întors podul, jupânul Costea era legat și bătut atât de tare încât a avut nevoie de sprijin pentru a fi urcat în căruță. Meșterul Ienache a presupus atunci că de cealaltă parte a apei s-a aflat Todiriță Catană, care a răpit-o pe duducă și l-a bătut pe jupân. Se zvonea că cei doi îndrăgostiți au fugit în țara ungurească (Transilvania).
„Județ al sărmanilor”
Următoarea povestire a fost spusă de un cioban care, până atunci, nu a fusese observat de niciunul dintre oaspeții hanului. A spus că se numea Constandin Moțoc și mergea să-și întâlnească o soră, despre care știa că stătea într-un sat de lângă apa Siretului. Povestea sa începea în satul Fierbinți, de lângă Siret, unde trăia un boier pe nume Răducanu Chioru, văduv și ”iubitor al nevestelor” din sat.
Într-o zi i-a venit rândul de a păți rușinea și unui prieten de-al ciobanului Moțoc. Acesta a aflat de la femeile „binevoitoare” din sat că nevasta lui se afla la curtea boierului, de la care a primit în dar o basma nouă. El a abandonat sania cu saci și a dat buzna în propria casă, cerându-i socoteală nevestei sale. Deși a bătut-o, nevasta a negat cu vehemență orice legătură cu boierul. După ce bărbatul ei a plecat de acasă, femeia s-a gătit cu basmaua cea nouă și s-a îndreptat spre curtea boierească.
Între timp, a ajuns și bărbatul la curte, cu sacii. Mergând la grămătic, ca să-i ia în evidență sacii aduși, el a fost întâmpinat de boier, care i-a reproșat că și-a bătut nevasta. Boierul l-a lovit cu palma peste gură, moment în care omul a văzut-o pe nevasta sa la una dintre ferestrele casei boierești. Omul nu a avut timp să își revină, pentru că boierul l-a lovit cu un bici peste gât și față. Când a încercat să scape, l-au prins oamenii boierului și l-au bătut. După o suferință de trei zile, omul și-a revenit și și-a pândit nevasta lângă odăile slugilor. Când a prins-o, a atacat-o, însă boierul a auzit și le-a poruncit oamenilor săi să-l lege cu mâinile la spate, să-i pună căluș în gură și să-l fixeze cu gâtul în gard. Deși era ger iar câinii l-au mușcat, omul a supraviețuit până dimineață. Atunci, boierul a poruncit ca învinuitul să fie dus la moară, unde a fost legat cu lacăte în jgheabul prin care trecea apa morii. Apoi a fost imobilizat într-un bordei unde au fost puși ardei iuți peste cărbuni. Fumul iute i-a afectat plămânii și a început să scuipe sânge.
Cu toate acestea, omul a supraviețuit și, după ce a pribegit o vreme, s-a îndreptat către munții Rarăului, unde a rămas la o stână. În primăvară, el a primit vizita unui hoț vestit, cunoscut sub numele de Vasile cel Mare, pe care l-a adăpostit și i-a dat să mănânce, timp în care omul și-a spus povestea.
Vasile cel Mare l-a învățat să lase oile în grija celorlalți ciobani, să ia mâncare pentru drum și să plece împreună către curtea boierească. De sărbătoarea Înălțării au ajuns la biserica din Fierbinți, tocmai când oamenii ieșeau de la slujbă. Printre ei se afla și boierul. Atunci hoțul a strigat tare că ei se aflau acolo pentru a face un „județ” (judecată) pentru că, până atunci, nu au găsit dreptate. Boierul și-a dat seama ce se întâmplă și a încercat să-și cheme oamenii în ajutor, însă cei doi l-au doborât cu caii, după care l-au înjunghiat. Lângă trupul mort al boierului au lăsat, pentru biserică, o pungă cu opt galbeni, după care au pornit din nou către munți.
„Negustor Lipscan”
În lumina felinarului, Ancuța părea că este și mai frumoasă, iar ochii că sunt și mai „mari și mai negri”. Atunci au sosit la han, în mare zgomot, negustorul Dămian Cristișor și cărăușii săi, care duceau marfă de preț în trei care trase de boi. Hangița l-a poftit să mănânce pui fript cu pâine proaspătă și să bea vin ”nou”. După ce și-a pus marfa în siguranță și a dat oamenilor și vitelor să mănânce, jupânul Dămian s-a așezat la masă și a început a povești lucruri nemaiauzite, de prin locurile străine prin care a umblat. După ce o vreme a umblat prin târguri și iarmaroace, a mers spre Liov, pentru a aduce marfă. La Tighina au cumpărat batali (berbeci) pe care i-au transportat pe Nistru, au trecut granița la Cernăuți, după care au ajuns la Liov. Acolo au vândut batalii unor negustori, care i-au dus într-un târg numit „Pariz”, cu trenul. Ciobanul de la Rarău a întrebat ce mașinărie era aceea. Cu excepția comisului și a căpitanului Neculai, toți ceilalți erau curioși să audă explicația. Negustorul le-a spus că trenul era o „căsuță pe roate” care „umblă singură cu foc”. Ciobanul a refuzat să creadă că exista așa ceva, mai ales că nu era trasă de cai. Negustorul le-a mai povestit că în țara nemțească a văzut „uliți dintr-o singură bucată de piatră”, iar pe marginea acestor uliți se plimbau boieri și cucoane cu pălării. Moș Leonte a ținut să își exprime lipsa de admirație pentru femeile cu pălării.
Negustorul a continuat, spunând că la Lipsca exista un mare iarmaroc, unde „nemțăria pământului” bea bere, „un fel de leșie amară”, și mânca carne fiartă. Căpitanul Neculai s-a arătat îngrozit de faptul că nemții nu mâncau „miel fript tâlhărește și tăvălit în mojdei”, sau sarmale, borș, ori crap la proțap, ci carne fiartă. Jupânul Dămian a spus că existau totuși și lucruri bune la nemți, cum ar fi faptul că puneau mare preț pe învățătură, toți baieții și fetele mergând la școală. Ciobanul a criticat acest obicei, având în vedere că nu mai avea astfel cine păzi oile, iar comisul a fost de părere că obiceiul acesta de a merge fetele la școală „trebuie să rămâie la dânșii”. De asemenea, în țara nemțească, legea era „într-o cumpănă mai bună decât a noastră”. Cel mai mare cusur al lor era, după părerea negustorului, faptul că erau „iritici”, deși credeau în Iisus Hristos.
Pe drumul de întoarcere, la vama de la Cornul Luncii, la intrarea în țara Moldovei, a dăruit vameșilor două baidere (fulare) roșii. În Boroaia, i-a ținut calea un hoț, care, când a auzit că transporta numai mărgele și lucruri pentru femei, a fost bucuros să primească și el un baider roșu. Cel de-al patrulea baider a fost primit de ispravnicul din Drăgușeni. Cu cele patru baidere, negustorul și-a cumpărat libertatea de mișcare până în târgul Iașilor, unde mai avea de dat un dar Sfintei Parascheva, părintelui Mardare și „nânașului”, aga Bucșan.
În continuare, oaspeții au băut vin și au mâncat plăcinte, iar hangița Ancuța a primit o pereche de mărgele din partea negustorului.
„Orb sărac”
O babă și un moșneag au apărut dinspre carele negustorului lipscan. Bătrânul, moș Constandin, era orb, iar baba îl căra după ea. Femeia, „lița” (diminutiv pentru „lelița”) Salomia, i-a spus negustorului că bătrânul orb se ținea după ea de la Rădăuți, ambii îndreptându-se către târgul Iașilor, pentru a se închina la Sfânta Parascheva. Bătrânul era un cerșetor căruia îi placeau tovărășiile vesele, friptura de pui și vinul nou, iar el cânta oamenilor din cimpoi, recunoscător pentru bunătățile primite.
Comisul Ioniță l-a cinstit pe bătrânul orb cu vin și i-a cerut să-i cânte un cântec. Bătrânul a cântat cântecul mioarei și al celor trei păstori care coborau cu turmele din munte, iar doi dintre ei plănuiau să-l ucidă pe cel mai tânăr.
Ciobanul de la Rarău și monahul care mergea la Sf Haralambie au plâns fără rușine, fiind emoționați de versurile cântecului. După ce a încheiat cântecul, bătrânul a povestit că a rămas fără vedere când era copil, după care a pornit pribeag prin lume. O iarnă a petrecut-o la o stână, pe apa Prutului, unde ciobanii l-au învățat, la lumina focului, cântecul pe care tocmai l-a cântat. Dincolo de Prut s-a întovărășit cu un bătrân, Ierofei, care pretindea că era orb pentru a stârni mila oamenilor. Moș Constandin credea că Domnul îl ierta pe Ierofei pentru că mergea la biserică și se închina la icoane, chiar și atunci când se pregătea să fure o găină sau un miel. Cei doi au petrecut o iarnă în târgul mare al Chiului, unde și-au cheltuit banii agonisiți, petrecând „frumos în breasla noastră a calicilor orbi”.
Apoi, bătrânul a depănat o amintire din pruncia lui, despre o minune a Sfintei Parascheva. În acea vreme, în țara Moldovei stăpânea Duca-Vodă, care, fiind iubitor de aur și argint, îi asuprea pe oameni cu biruri mari. De frică, oamenii fugeau peste graniță, însă, într-un an, l-au „pârât” Sfintei Parascheva. Atunci, la 14 octombrie, cerul s-a întunecat și a început a bate viforul, iar până în zori s-au format troiene.
În aceeași noapte, de pe vânt a coborât un demon care a mers la Curtea Domnească și i-a bătut lui Vodă în geam, spunându-i că a venit vremea să dea socoteală pentru faptele comise. Vodă și-a trezit oamenii și a fugit cu toată averea pe care a putut-o strânge, dar a fost jefuit de niște mercenari polonezi. Cu ultimii bani pe care îi mai avea, și-a cumpărat o sanie și o iapă albă, după care a ajuns la han, unde a cerut o ulcică de lapte de pomană. După ce a plecat de la han, Vodă Duca a căzut într-o râpă și a trecut în „locul blăstămurilor”.
„Istorisirea Zahariei Fântânarul”
Lița Salomia era nemulțumită de atenția pe care o primea moș Constandin. Femeia spunea ca erau alții în han, precum moș Zaharia fântânarul, care au văzut multe întâmplări în viața lor, care ar fi putut povesti mai bine decât moș Constandin.
La îndemnul liței Salomia, bădica Zaharia a început să povestească o întâmplare din pădurea de la Păstrăveni, mai precis din poiana lui Vlădica Sas. Boierul din Păstrăveni i-a poruncit lui să găsească apă în poiană, deoarece în toamnă sosea Vodă pentru o mare vânătoare domnească, și acolo urmau să facă un popas. Fântânarul și-a folosit cumpăna (instrument pentru găsirea apei) și a identificat locul unde urmau să sape. Boierul Dimachi Mârza i-a adus fântânarului ajutoarele cerute pentru săpat și zidărie, dar și cărăuși pentru piatră. În toamnă fântâna a fost gata, după cum fântânarul i-a promis boierului, care a venit cu un pahar de cleștar să guse apa.
Când a sosit Vodă Calimah, boierul l-a întâmpinat împreună cu soția și fiica sa, Aglăița, care plângea neîncetat după Ilie Ursachi, un fecior din Războieni. Când Vodă a întrebat de ce plângea fata, boierul a spus că „de sfială”.
În dimineața zilei următoare, îndreptându-se către fântână, Zaharia a întâlnit-o pe Aglăița care plângea, spunând că voia să se arunce în fântână. Zaharia a învățat-o pe fată cum să procedeze pentru a-i fi aprobată relația. După ce a sosit și Ilieș, fântânarul i-a închis în coliba în care avea să poposească Vodă. Când a sosit Vodă, împreună cu alaiul său, a cerut ca Aglăița să fie adusă în fața lui. Boierul știind că fiica sa a fugit de acasă, s-a înspăimântat, neștiind ce să îi spună lui Vodă. Atunci, pretinzând că își folosește cumpăna, Zaharia a deschis ușa colibei unde cei doi tineri stăteau îngenunchiați și cu capetele plecate. Mirându-se de puterea cumpenei, Vodă le-a devenit naș de cununie celor doi tineri.
Când Zaharia fântânarul a terminat istorisirea, în han s-a auzit iapa cea slabă a răzeșului care a scos un sunet de groază. Ancuța, care cunoștea „semnele nopții”, a spus că „nu-i ceas curat”. O ușă a hanului s-a izbit de perete după ce demonul a trecut pe acolo „către pustietățile apelor și codrilor”. Toți oaspeții hanului abia se puteau mișca, iar comisul Ioniță a uitat că trebuia să spună o istorie „cum nu s-a mai auzit”.
***