O făclie de Paște
- rezumat -
În sâmbăta dinaintea sărbătorii de Paști, Leiba Zibal, hangiul evreu de la Podeni, o mică localitate din Moldova, rememoreaza o serie de evenimente din viața sa de până atunci. Suferind de ”friguri de baltă” (malarie), amintirile îi sunt încețoșate și se amestecă cu evenimente mai recente, precum și cu propriile spaime și frustrări, legate de discriminarea zilnică resimțită din partea românilor. Drept răspuns la disprețul lor, aceștia din urmă, ca dealtfel toți străinii, sunt numiți de către evrei ”goi” (în ebraică, plural ”goyim”, cuvânt care are sensul peiorativ de non-evreu).
Nevoit de mic să părăsească slujba bună de băiat de prăvălie, datorită unui incident violent între doi muncitori, la care a fost martor, Zibal și-a câștigat cu greu existența, având mai multe ocupații. Căsătoria cu Sura și decesul fratelui acesteia i-au adus însă o șansa nesperată, preluând hanul de la Podeni, localitate izolată, între dealuri, într-un loc mlăștinos. Incidentul din copilarie îl marchează, astfel că și acum, mulți ani mai târziu, Zibal este foarte temător, neputând suporta amenințările sau violența fizică. Hangiul își amintește de Gheorghe, un om brutal, leneș și obraznic, pe care îl luase, nu demult, în slujba sa. Dovedindu-se hoț și slugă rea, Zibal l-a concediat repede, prilej pentru Gheorghe să îl amenințe. Gheorghe și-a cerut socoteala pe un an întreg, conform învoielii inițiale, deși nu lucrase decât foarte puțin timp. Neprimind plata pretinsă, Gheorghe l-a amenințat pe Zibal că se vor întâlni în noaptea de Înviere, să ”încheie socotelile”.
Temator, Zibal s-a adresat autorităților, cerând protecție, însă a fost catalogat drept fricos și batjocorit de subprefect.
Sub impresia acestor amintiri, obosit și febril din cauza bolii, Zibal are un vis ciudat, în care, în fața prăvăliei sale (o veche dorință a hangiului era să aibă un magazin în Iași) e adus un nebun furios, abia capturat. În vis, în mod neverosimil, nebunul este eliberat de jandarmi, și se repede la soția și fiul său, prezenți și ei, cărora le sfărâmă capetele cu usurință. Mulțimea care îi însoțește pe jandarmi, asistă pasivă, ba chiar pare ca încurajează gestul.
Zibal e trezit violent din somn de sosirea diligenței. Aceasta aduce și doi călători, studenți la filosofie, respectiv medicină. Din discuția elevată și aproape de neînteles pentru asistență, Zibal află că nu foarte departe, un hangiu, evreu ca și el, a fost prădat și omorât, împreună cu alți patru membri ai familiei. În ciuda termenilor academici folosiți de către cei doi studenți, Zibal recunoaște în portretul de tip ”lombrosian” al ipoteticului criminal, imaginea fostei sale slugi, Gheorghe.
După plecarea clienților, Zibal, înfricoșat de cele auzite, închide mai devreme decât de obicei. Tulburat și sub impresia știrilor auzite, Zibal nu poate dormi și verifică încă o dată încuietorile. În spatele porții bine închise a hanului el aude, în noapte, tropot de cai și șoapte, în care i se pare că îi recunoaște glasul lui Gheorghe.
După miezul noptii, marcat de clopotele îndepărtate care celebrau Paștele, Zibal, aflat la pândă în prag, aude din nou aceleași voci. Convinși că cei din casă dorm duși, și cunoscând felul de închidere al porții masive, atacatorii încep să dea găuri în lemnul acesteia, pentru a ridica zăvorul. Lucrarea, făcută în liniște, necesită timp îndelungat, suficient pentru ca Zibal să treacă printr-o mulțime de stări și să își facă cele mai negre gânduri. Cele patru găuri sunt unite cu ajutorul unui fierăstrău mic, astfel că se crează o deschidere suficientă pentru ca unul dintre hoți să își strecoare mâna și să ridice zăvorul. Zibal își depășește spaima paralizantă și, în disperare, ticluiește planul de a prinde într-un laț mâna atacatorului.
În timpul nopții Surei i se pare că aude zgomote ce păreau a fi răgete. La sosirea dimineții, coborând în curte, îl găsește pe soțul său lângă poarta încuiată, stând pe un scaunel, și urmărind cu interes ceva ce părea a fi o mână scoasă prin deschizatură. Sub ea, pe un alt scaunel, și la înălțime potrivită, se afla o făclie mare aprinsă. După deschiderea porții, în spatele ei, găsesc zăcând trupul mort în chinuri al lui Gheorghe. Acesta fusese părăsit de complicii săi iar mâna introdusă în deschizătură îi era arsă în întregime.
Între timp, o mulțime de oameni întorși de la slujba de Înviere, cu lumânări aprinse, se oprește curioasă. Leiba Zibal pășește în fața oamenilor și, cu un ton grav, li se adresează. Le spune că vrea să se confeseze rabinului pentru că el nu mai este evreu, ci a devenit ”goi” ca și ei, întrucât, în noaptea de Paște, a aprins și el o făclie.
Nuvela se îincheie cu imaginea lui Zibal, care se îndepărtează, fără grabă, spre Iași, pregătit pentru un drum lung.
***