KPodoperescu

   De foarte mult timp nu a mai plouat... Au mai căzut câțiva picuri, ici-colo, dar nu îți puteai da seama dacă era ploaie sau lapoviță. Acum, în mod sigur, primăvara se simte în aer, mai ales că în dimineața asta nu a mai fost nevoie să fac focul imediat ce m-am trezit.

   Prima trezire are loc undeva în jurul orei 5 dimineață, nu pentru că aș vrea, ci pentru că este ora la care pisica își schimbă locul și își croiește drum către mine. Se face covrigel pe umărul meu, cu capul lipit de obrazul meu. Este ora la care se aplică legea nescrisă a celor care au fost binecuvântați în viața lor cu o pisică: dacă doarme pe tine, nu îți miști corpul decât foarte ușor, cât să poți respira. Am adormit rapid înapoi, în sunetul liniștitor al ploii care cădea pe acoperiș. M-am trezit apoi la ora 7. Am privit de pe pridvor, de unde am cea mai frumoasă priveliște, spre munți. Când plouă, din pădure par să se ridice fuioare de fum, dar nu sunt altceva decât aburul care se ridică în atmosferă.

   E frumos aici. Foarte frumos. Dar traiul este greu, dur, te modifică și te face mai simplu. Însă nevoile din vârful piramidei rămân aceleași. Este vorba despre dorul de cunoaștere, cultură, accesul la muzică de calitate, la cărți... Am aprins o lumânare, un tăciune cu tămâie, după care am mers în bucătărie și mi-am făcut o cafea cu lapte. Îmi place gustul cafelei, îmi aduce bucurie. În dimineața asta m-am bucurat de o cafea de origine, din Guatemala, achizitionată recent. În cameră miroase a tămâie, cafea, pisica și cățelușa încă sforăie, afară plouă… o atmosferă aproape creativă. M-am pus la biroul din fața ferestrei și am privit spre brazii care mărginesc curtea... au crescut mult în ultimii ani, dar încă pot să mai zăresc printre ei gardul și strada, pe care văd că au început să treacă mașinile credincioșilor sau ale pelerinilor care urcă spre Mânăstire. Nu am de unde să știu dacă e așa, dar parcă îmi dau senzația că au plecat târziu de-acasă iar acum doamnele îi înghiontesc pe domni să se grăbească pentru a ajunge mai repede la slujbă. Trec și cei de la Jandarmeria montană în rondurile lor obișnuite. Trec des în perioada rece, pentru a împiedica furtul de lemne din Parcul Național. Deși sunt o justițiară convinsă, nu pot să nu îmi dau seama cât de greu le este oamenilor, veniturile lor fiind mici, iar lemnele tot mai scumpe. Ca să ajungi la noi în sat, trebuie să treci Oltul, care este străjuit de o pădurice. Și nu de puține ori am văzut doamne în vârstă, rujate, parfumate, cărând, în drumul, lor câte un lemn târâș. Mai mare, sau mai mic, fiecare după putință.

   Deschid laptop-ul și îmi iau cartea la care lucrez acum. Este “Vânătorul de zmeie” de Khaled Hosseini, o carte… interesantă aș putea spune, din care îmi fac însemnări pentru recenzie. Rup, nu prea convinsă, o bucată dintr-o felie de pizza uscată de ieri și mă gândesc la sentimentele complexe pe care mi le trezește această carte…

   După cum spuneam mai înainte, accesul limitat la cunoaștere, sau dorul de a mă afla printre cărți multe și frumoase, m-au făcut să plec într-o mică călătorie de răsfăț cultural, dar și culinar, eu fiind o gurmandă convinsă. Înainte de a mă opri în stație, am trecut pe la magazin și mi-am luat o ciocolată “de casă” și o sticlă de suc, nu cumva să mor de foame sau de sete pe drumul spre Sibiu, ce avea să dureze nu mai mult o oră. Ziua plecării a fost însorită, iar în stație m-am bucurat de o baie de soare, mai ales că la noi, peste Olt, este întotdeauna mai frig, fiind mai aproape de munte și de pădure. Ajunsă pe scaunul meu din autocar, mi-am pus căștile pe urechi și am ascultat muzică până aproape de intrarea în oraș. Din autogară am luat un taxi până în Centrul Vechi, care m-a lăsat aproape de Piața Mare, unde urma să mă cazez. Taximetristul, întotdeauna un personaj pitoresc, m-a întrebat de unde vin, fiind clar că felul meu de a vorbi nu era specific zonei. Hotelul a fost deosebit, amenajat într-o clădire istorică, cu cameră înaltă, traversată de grinzi mari de lemn vopsit, tablouri pictate în ulei, cu rame somptuoase, ce aduc aminte de strălucirea vremurilor de altădată. Absorbită de toată frumusețea din jur, dar și după o perioadă de trai într-o zonă aproximativ izolată, m-am trezit răspunzând vocii din lift care anunța etajul la care am ajuns, gen: “Hey! Vorbește și tu mai încet, totuși!”.

   Mi-am lăsat lucrurile în cameră și am mers să explorez împrejurimile. Dar începuse să mă roadă stomacul, așa că, de-ajuns cu exploratul, am căutat unul dintre restaurantele care avea cele mai bune recenzii pe TripAdvisor și pe TikTok. Am băut o delicioasă limonadă cu căpșune și miere și o cafea, până au venit coastele gătite lent la cuptor, într-un sos dulceag și catifelat, cartofii cu rozmarin și castraveții murați, care au dat zvâcul necesar întregii mese. Am mai servit și un ștrudel cu mere, scăldat într-un delicios sos de vanilie, fiind în felul acesta blindată cu energie pentru străbaterea orașului în lung și-n lat. Până seara, când aveam planificat un nou răsfăț culinar, am străbătut toate străduțele cu obiective turistice pe care le puteam străbate într-un timp atât de scurt, păstrând pentru sfârșitul serii ce era mai bun: librăria. Am intrat emoționată ca un copil mic într-un magazin cu jucării, neștiind încotro să mă îndrept. Mi-am luat Divina Comedie, cu cele trei volume ale sale, de Dante Aligheri, câteva cărți recomandate de librar, dar si o carte cu cele mai frumoase comentarii ale părintelui Dumitru Stăniloae la textele Filocaliei, în anul canonizării sale de către Sfântul Sinod (sub numele de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae). Mi-am zis că depășirea bugetului o pot continua și în ziua următoare, așa că am plecat spre restaurantul unde am mâncat de data aceasta un burger cu vită Angus, pastramă, varză murată și sos rusesc, dar și absolut încântătoarele chipsuri de casă.

   M-am mai plimbat puțin după cină, după care am băut un ceai la o cafenea din apropierea hotelului, răsfoind nerăbdătoare cărțile proaspăt achiziționate. Am mers în cameră și am încercat să mă odihnesc după o zi atât de plină. Dar Ceasul din turnul Casei Sfatului îmi amintea, din jumătate în jumătate de oră, că nu sunt acasă. M-am trezit cu ochii bulbucați și m-am pregătit pentru o nouă misiune de explorare. Am mers la un brunch bar unde am servit turkish eggs, cu cremă de iaurt cu mentă și sos aleppo, o cafea demnă să mă facă să uit trezirile repetate din timpul nopții, dar și pancakes cu cremă de mascarpone și unt de arahide, alune de pădure caramelizate, sirop de arțar și fructe proaspete. Nu am putut să nu observ, prin geamul care dădea spre strada Mitropoliei, domni fistichiu îmbrăcați și doamne atent machiate, în drumul lor către serviciu. Felul în care domnii își purtau bărbile la modă, iar doamnele gentuțele atent alese… o încântare!

   Mi-am cumpărat și cafeaua din Guatemala, după care m-am întors la librărie. Bugetul meu a suferit un nou măcel, dar am plecat mândră cu plasa plină de cărți. Șoferul autocarului de întoarcere cred că traversa o criză existențială, pentru că a făcut cu majoritatea pasagerilor corecție spartană, dar am ajuns până la urmă acasă, de unde mi-am promis să nu mai plec niciodată… până data viitoare.

***