Ziua 5
Vizită la Mânăstirea Bistrița Vâlcii
Dimineața devreme, pisica s-a urcat în pat și s-a apropiat ușor de mine. M-a adulmecat, și-a lipit boticul roz de obrazul și de fruntea mea, după care s-a făcut covrigel pe umărul meu și a început să toarcă. Văd deseori, pe rețelele de socializare, pisicuțe care își iubesc stăpânii și îi consolează când sunt supărați. A mea, dacă plâng sau dacă sunt supărată, mă troznește peste față, cu mișcări abile de kung-fu, sau mă atacă cu salturi de mangustă. După câteva minute de dragoste la superlativ, m-am trezit și am mers la bucătărie, unde mi-am făcut o cafea cu lapte și, la lumina lumânării, mi-am spus rugăciunile de dimineață. Am căutat și “Acatistul îngerului păzitor”, dar nu am găsit cartea, așa că m-am reorientat și am citit o rugăciune către Domnul, la vreme de călătorie.
Am încuiat poarta, cu ochii la cățelușele mele, care m-au petrecut. Am pornit la drum, la adăpostul luminilor stradale, cu o ploaie măruntă care îmi înțepa fața. Nimeni pe drum, și nicio lumină aprinsă la ferestre. Am trecut Oltul, și abia când am ieșit la dumul național, lucrurile au început să se dezmorțească. În autocar, muzica în surdină, căldura și legănatul ușor, m-au făcut să ațipesc. Când m-am trezit, în apropiere de Râmnicu Vâlcea, începuse să se lumineze. Până am luat următorul autocar, am avut timp să mai beau câteva guri de cafea aburindă din termos, în timp ce mă străduiam să răspund amabil oamenilor care preferau să îi întrebe pe ceilalți călători, decât să întrebe la Informații, care era ora de plecare a următorului autocar.
Următorul autocar m-a dus până în Costești, unde, la indicațiile șoferului, am pornit pe drumul spre Mânăstirea Bistrița Vâlcii. Am traversat intersecția și am pășit pe Strada Principală, care duce la Mânăstire. A fost un drum lung, cu ploaie măruntă, dar frumos. Mare parte din drum nu am văzut pe nimeni, deși era trecut de ora 10. Un sat frumos, cu oameni gospodari, cu căsuțe cochete și de bun simț. În majoritatea gospodăriilor am văzut animale și păsări multe. Rațele făceau gălăgie, iar curcanii, albi și mândri, patrulau continuu. Am văzut câini voinici, din rase deosebite, dar și câini obișnuiți care își apărau turmele de oi. Mieii, cu urechile lor clăpăuge, când mă vedeau trecând, fugeau fără o direcție anume, stropind veseli cu noroi pretutindeni. Absolut toate casele aveau verdeață din abundență, iar pe alocuri solare robuste, de mari dimensiuni. Florile păreau în satul ăsta că sunt la ele acasă. Mușcatele, de cele mai multe ori roșii și curgătoare, împodobeau ferestrele, iar nenumărate ghivece cu flori de toate soiurile stăteau cumințele și așezate soldățește pe marginile pridvoarelor, pe scări, sau pe lângă case. Am trecut pe lângă multe pășuni și chiar pe lângă un islaz comunal.
La un moment dat eram ușor descurajată din cauza drumului lung și a ploii, care părea că se întețește, așa că m-am oprit pe un capăt de pod, mi-am scos o felie de cozonac din rucsac, și am pornit voioasă mai departe. Mâncarea întotdeauna m-a binedispus! Am crezut că mă apropii de Mânăstire, când am văzut șiruri nesfârșite de mașini parcate, și o mulțime de polițiști și jandarmi care dirijau circulația, dar mai era totuși aproximativ un kilometru. Faptul că nu mai puteau înainta cu mașina până la Mânăstire, a stârnit nemulțumire în rândul pelerinilor. La intrarea în curtea lăcașului era un mic târg cu tarabe care vindeau gogoși de post, diverse obiecte religioase, halviță, nuga și ciocolată de casă, dar și porumb aburind. Era chiar și un stand care vindea ciorapi și veste din lână de oaie. În dreapta intrării, pornea un drum care înainta 6 kilometri până la Mânăstirea Arnota.
Mânăstirea Bistrița Vâlcii este, din punctul meu de vedere, o oază de liniște, credință și reculegere. Asta chiar și în ziua în care sute, sau poate chiar mii de oameni, îi treceau pragul pentru a se închina la moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și pentru a-l sărbători în ziua trecerii sale la Domnul. Moaștele au fost cumpărate de banul Barbu Craiovescu în anul 1498 și așezate în sfânta Mânăstire spre cinstire și închinare. Peste tot domnea o atmosferă de pace: oamenii legii erau respectuoși, pelerinii așezați la rând pentru închinarea la moaște erau răbdători, iar măicuțele aveau o față senină, chiar și când oamenii trăgeau de ele din toate părțile. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită am fost după închinarea la sfintele moaște!.. Îmi doresc să mă întorc iar … și iar în acest loc care pare o bucățică desprinsă din Rai. Și menționez că nu sunt o persoană ușor de mulțumit! Acum sunt convinsă că sunt și locuri bune și oameni care ne pot mângâia și aduce liniște. Doar că trebuie să nu încetăm să le căutăm!
***
