Împăratul care n-a avut niciun copil
- rezumat -
Basmul debutează prin conturarea contextului în care se desfășoară acțiunea fantastică a unor personaje care, deși aparțin aristocrației, au un limbaj și un comportament specifice oamenilor din popor. Este relatată povestea unui împărat care, deși stăpânește un regat aflat la apogeul prosperității, trăiește o profundă tristețe din cauza lipsei unui moștenitor. La îndemnul împărătesei, împăratul pornește într-o călătorie cu scopul de a-L căuta pe Dumnezeu și de a-I cere să îi binecuvânteze cu un copil. Pe parcursul drumului Îl întâlnește pe Domnul, deghizat în chipul unui bătrân, care îi dăruiește un măr cu valoare simbolică.
Ajuns acasă, împăratul îi dă slujnicei mărul, și îi poruncește să-l spele și să-l curețe de coajă, iar miezul să îl ofere împărătesei. Slujnica îndeplinește porunca, dar nu aruncă coaja, ci o mănâncă. Astfel, slujnica rămâne însărcinată, momentul înghițirii cojilor reprezentând momentul concepției. Ea este urmată îndeaproape de împărăteasă, amândouă născând în același timp. Copilul slujnicei este numit Cojan, pentru că s-a născut “din coji”, iar al împărătesei este numit Miezan, pentru că s-a născut “din miez”.
Cei doi copii cresc împreună și devin prieteni apropiați. Își petrec tot timpul în afara palatului, străbătând pădurile și domeniile împărăției. Întorși acasă, îl găsesc pe împărat cu un ochi plângând și cu celălalt râzând. Întrebat de băieți care este motivul tristeții sale, împăratul le destăinuie că a încercat în repetate rânduri să construiască o biserică, însă tot ceea ce era clădit ziua, se dărâma în timpul nopții. După un timp, împăratul le povestește un vis al său, potrivit căruia, ascultând cântecul păsării Cimbrila, care se află “du piste nouă mări și du piste nouă țări”, el va întineri iar biserica se va ridica de la sine. Miezan pornește în căutarea lui Dumnezeu pentru a-I cere ajutorul în privința tristeții tatălui său. Pe drum, întâlnește doi moșnegi care se dovedesc a fi de fapt Dumnezeu și Sfântul Petru. Aceștia îi cer puțină apă, dar Miezan îi refuză.
Drept pedeapsă pentru lipsa sa de dărnicie, Dumnezeu îl transformă pe Miezan într-o stană de piatră, alături de cal, câini și toate bunurile sale. Văzând că Miezan nu se mai întoarce, Cojan pornește, la rândul său, în căutarea lui Dumnezeu. Îi întâlnește și el pe cei doi moșnegi, cărora le destăinuie scopul călătoriei sale. Continuându-și drumul, adoarme la umbra unui păr bătrân. Când se trezește, părul îl roagă să-L întrebe pe Dumnezeu de ce nu poate da roade și se usucă, deși înflorește. Cojan își notează rugămintea părului, apoi își continuă drumul. Pe drum întâlnește trei fete mari, care îl roagă să-L întrebe pe Dumnezeu de ce nu își pot găsi ursitul. Cojan notează și această rugăminte, după care întâlnește o gârlă care îl roagă să-L întrebe pe Dumnezeu de ce apele sale nu dau pește, și o fată care, deși cocea o turtă foarte mare, nu se sătura niciodată.
Ajuns la porțile Raiului, Domnul îi spune că împăratul nu-și va vedea biserica ridicată până când nu va auzi cântecul păsării Cimbrila. În ceea ce privește rugămințile notate, îi dezvăluie că fata cu turta nu se va sătura niciodată până când nu îi va oferi și cățelușei sale hrană pentru o săptâmână. Despre păr, Domnul îi spune că rădăcinile copacului sunt afectate de o comoară îngropată, și de aceea nu rodește. Cele trei fete mari nu se căsătoresc pentru că sunt leneșe, și lipsite de preocupare pentru rostul casei, iar atunci când mătură, în loc să ducă gunoiul la apus, îl duc la răsărit, umbrind astfel lumina soarelui. Când ajunge la rugămintea gârlei, Dumnezeu îi spune lui Cojan că trebuie mai întâi să treacă peste apele sale și să se afle în siguranță, și numai apoi să-i spună că nu va avea pește până ce un om nu își va pierde viața în apele sale. Cojan procedează întocmai, după care se întoarce acasă și îi spune împăratului că va pleca în căutarea păsării Cimbrila.
Pe drum se întâlnește cu cei doi bătrâni, Dumnezeu și Sfântul Petru, întâlniți și de Miezan, cărora le destăinuie încotro se îndreaptă. Bătrânii îi mărturisesc că îl vor însoți în călătoria sa, cu condiția ca tot ceea ce vor dobândi pe parcurs să fie împărțit în mod egal între ei. După ce le oferă pâine și apă să bea, Cojan acceptă propunerea, și îi roagă pe cei doi bătrâni să urce pe calul său, motivând, cu modestie, că el este tânăr și în putere, și poate să parcurgă drumul pe jos. Dumnezeu și Sfântul Petru sunt impresionați de bunătatea tânărului, iar după o călătorie îndelungată, poposesc la marginea unei împărății. Cei doi bătrâni îi destăinuie lui Cojan că împăratul acelor ținuturi deține un cal și o șa din aur, de o valoare inestimabilă. Îl îndeamnă să încerce să fure fie calul, fie șaua, în orice caz calul își va urma șaua. Cu toate acestea, Cojan nu le dă ascultare, iar calul începe să necheze puternic, alertând astfel armata împărătească de care era păzit cu strășnicie. Cojan este luat prizonier, iar împăratul se înduplecă să-i redea libertatea și chiar să-i dăruiască calul la întoarcere, cu condiția să-i aducă pasărea Cimbrila. Întors la Dumnezeu și Sfântul Petru, Cojan le povestește cele întâmplate, după care pornesc cu toții mai departe. Ajung în ținutul unde trăia pasărea, iar cei doi bătrâni îl povățuiesc să fure fie pasărea, fie cuibul acesteia, nicidecum pe amândouă, pentru a evita orice primejdie. Însă Cojan le nesocotește din nou sfatul, fiind prins de armata care păzea cu mare atenție pasărea. Împăratul acelui ținut îi propune o înțelegere, susținând că îi va da pasărea și cuibul ei numai dacă i-o va aduce pe Ileana Cosânzeana. Sfătuit de bătrâni, Cojan îi cere împăratului să-i construiască o corabie “dă nouă chilometri”, poleită cu aur, și să o încarce cu cele mai felurite mărfuri, pregătind astfel un context favorabil pentru îndeplinirea misiunii sale.
Ajuns în împărăția Ilenei Cosânzene, el întâlnește una dintre slujnicele acesteia și o trimite la stăpâna sa pentru a-i da de veste că pe corabie se află mărfuri deosebite de vânzare. Slujnica revine la corabie interesată de marfă și cumpără pentru stăpâna sa o pereche de papuci, însă Cojan îi trimite doi papuci pentru piciorul drept, astfel încât Ileana Cosânzeana se vede nevoită să vină ea însăși să probeze papucii. Răpită de Cojan, Ileana Cosânzeana își dă seama de întâmplare abia când sunt în larg, și, cu puterile ei magice, îngheață apele pentru a împiedica fuga. Dar calul lui Cojan, înzestrat cu putere dumnezeiască, pe una dintre nări scoate foc, astfel încât topește gheața iar călătoria poate continua. Ajunși la mal, tinerii îi reîntâlnesc pe Dumnezeu și pe Sfântul Petru, care înaintează pe cal, iar Cojan și Ileana Cosânzeana îi urmează îndeaproape.
Impresionați de dragostea înfiripată între cei doi tineri, Dumnezeu și Sfântul Petru hotărăsc să-i dea împăratului care deținea pasărea Cimbrila o altă fată, în locul Ilenei Cosânzeana. Ajunși la împăratul care stăpânea calul de aur, Dumnezeu îi poruncește Sfântului Petru să făurească o altă pasăre, menită să o înlocuiască pe Cimbrila, pentru ca împăratul lui Cojan să poată ridica biserica pentru care îi plângea un ochi, iar celălalt îi râdea. Dumnezeu încalecă pe calul de aur, iar Sfântul Petru pe celălalt cal, în timp ce tinerii își continuă drumul pe jos. Ajunși la locul unde Miezan a fost transformat în stană de piatră, grupul de călători poposește și așează masa, împărțind cele dobândite pe parcursul călătoriei, potrivit înțelegerii de la început. Dumnezeu ia pasărea, Sfântul Petru ia cuibul acesteia, iar Cojan ia calul. Pe Ileana hotărăsc să o împartă în trei, încercând să o lovească cu paloșul în cap. Cojan încearcă de trei ori să o lovească pe Ileana, însă nu reușește. Atunci Dumnezeu se înduplecă și îi dăruiește lui Cojan toate bunurile, după care îi spune că fratele său va lua din nou chip omenesc dacă vor fi picurate asupra lui trei picături de sânge de la primul său născut și al Ilenei Cosânzeana. În continuare, cei doi bătrâni își dezvăluie adevărata identitate, iar Cojan cade la picioarele lor, cuprins de uimire și recunoștință.
De îndată ce pasărea Cimbrila ajunge în locurile natale ale lui Cojan, iar Ileana Cosânzeana începe să cânte, biserica care se dărâma noaptea, se înalță de la sine, ca prin minune.
Finalul acestei opere populare aduce nu doar împlinirea dorinței împăratului, restabilind pacea sufletească a acestuia și ordinea naturală a lucrurilor, ci și confirmarea faptului că binele și credința în Dumnezeu sunt două principii fundamentale adânc înrădăcinate în conștiința colectivă a poporului român.
***
