„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”
și
„Sfredelin propune o închinare”
- rezumat -
Sfredelin, diavolul bătrân și expeditorul scrisorilor, este un personaj dominat de luciditate și spirit manipulativ. El înțelege mecanismele psihologice ale omului și le folosește pentru a asigura succesul misiunii sale. Are capacitatea de a deforma percepția realității prin inducerea confuziei, încurajarea autoamăgirii și slăbirea treptată a discernământului.
Amărel, diavolul tânăr din poveste și destinatarul scrisorilor, nu are o perspectivă proprie foarte dezvoltată asupra lucrurilor, pentru că el este încă în formare ca ucenic al răului. El reprezintă lipsa de experiență, ce implică nevoia constantă de instrucțiuni, dar și tendința de a greși prin exces de zel sau neîndemânare. De aici reiese că perspectiva sa asupra misiunii pe care o are este mai mult instinctivă decât strategică, fiind mai puțin conștient de psihologia umană. Amărel nu are voce pentru că el reprezintă doar un pretext pentru explicații, sau elevul care permite expunerea metodelor aplicate. El reprezintă simbolul răului în formare, care nu are o consistență proprie, ci învață și se perfecționează în timp. În logica autorului, Amărel pare că reprezintă și simbolul incapacității de a vedea gravitatea banalului, deoarece viața morală nu se corupe prin decizii dramatice, ci prin acumulări minore. El nu este construit ca un personaj autonom, realist, ci ca o figură analogică care ajută la înțelegerea unor realități spirituale în termeni accesibili experienței umane.
Romanul este scris cu umor, dar care nu este utilizat în sensul său obișnuit, bazat pe comic și pe reacții afective imediate, ci este mai degrabă un efect de natură intelectuală, rezultat din utilizarea ironiei. Textul construiește o perspectivă inversată asupra realității, iar situațiile sunt prezentate într-o logică absurdă, dar sunt tratate cu seriozitate de către personaje. Această discrepanță generează o distanță critică față de realitate, care poate fi percepută ca un umor intelectual, dar care are, în esență, o funcție de reflecție și înțelegere critică a comportamentului uman.
Prefața fictivă (este prefață ca formă, dar ideile prezentate nu sunt în întregime reale), adică ideea că scrisorile i-ar fi parvenit autorului dintr-o sursă necunoscută pe care refuză să o dezvăluie, ține de o strategie literară foarte precisă. În primul rând creează o iluzie de autenticitate, iar autorul se retrage din prim-plan și lasă impresia că textul are o existență proprie. Această strategie amplifică efectul de mister, iar autorul o folosește ca pe o formă de distanțare ironică. În acest fel, analiza asupra strategiilor de ispitire nu vine de la el, ci din gura unui diavol, și totodată evită tonul moralizator direct. Cititorul descoperă singur adevărul prin inversiune, pentru că ceea ce recomandă diavolul este de fapt ceea ce trebuie evitat. C.S. Lewis avertizează cititorul încă de la început asupra a două greșeli de fond pe care le-ar putea comite. Acestea au o importanță echivalentă, dar se disting printr-o opoziție profundă de sens. Prima greșeală ar fi ca omul să nu creadă în diavoli, iar cea de-a doua ar fi să le dea o importanță prea mare, ceea ce ar fi la fel de dăunător. Cititorul mai este sfătuit să nu uite că vorbele lui Sfredelin pot fi mincinoase, chiar și din punctul său de vedere, acesta fiind capabil de autoamăgire sau chiar de ipocrizie inconștientă. El nu doar că îi minte pe alții, ci trăiește într-o neconcordanță între ceea ce spune, ceea ce gândește și ceea ce simte.
Prin identificarea subiectului scrisorilor cu termenul universal de „pacient”, diavolii transformă omul din subiect liber în obiect de intervenție. Ei nu îi neagă libertatea, ci se străduiesc să o minimalizeze pentru a-și putea atinge scopul și îl tratează reductiv, ca pe un pacient, pentru ca manipularea să devină mai ușoară. Denumind omul „pacient” se creează un cadru de interpretare, iar omul devine parte dintr-un sistem în care analiza este organizată, metodică și aproape științifică. Denumirea în cauză implică existența unui tratament, care, în logica distorsionată a diavolilor, ia forma ispitei. Astfel, tratamentul nu acționează prin constrângere, ci prin orientarea subtilă a libertății în vederea instalării treptate a bolii morale. Strategia medicală a diavolilor nu constă în identificarea bolii cu tratamentul, ci în folosirea tratamentului ca mijloc de a o produce și a o întreține.
Anonimitatea „pacientului” are un rol foarte important, atât literar cât și moral. În primul rând, anonimitatea îl transformă pe „pacient” într-un personaj universal, fiecare cititor putându-se regăsi în slăbiciunile, tentațiile și ezitările acestuia. Anonimitatea mută accentul de pe individ pe mecanismele răului, opera lui Lewis fiind în principiu despre strategiile subtile prin care răul acționează, pe când dezvăluirea identității „pacientului” ar fi mutat atenția pe povestea lui personală. Diavolii îl tratează pe „pacient” ca pe un obiect de studiu, fără a conta cine este el, ci modalitățile prin care poate fi influențat.
În acest context, încă din prima scrisoare se conturează cadrul care explică titlul. Sfredelin este diavolul experimentat, aflat într-o poziție de superioritate și de mentor pentru nepotul Amărel, care este diavolul „mai tânăr”, aflat în formare. Din relația celor doi rezultă că textul este conceput ca un set de scrisori prin care diavolul mai bătrân îl inițiază pe cel mai tânăr în arta ispitirii oamenilor. Această artă este un fenomen complex, iar Amărel începe prin a-și îndruma „pacientul” chiar și în ceea ce privește lecturile și cultivarea relației cu un prieten materialist. Diavolii au un aliat de nădejde în presa scrisă în ceea ce privește inducerea în eroare a oamenilor. Mentalul oamenilor este stimulat cu un set de filosofii incompatibile, descrise prin două moduri de a înțelege lumea care nu pot coexista în mod coerent. Omul modern are tendința de a oscila între viziunea intelectuală, sau bazată pe rațiune, asupra lumii, în care lucrurile sunt explicate prin concepte abstracte și teorii generale, iar pe de altă parte, o viziune imediată, concretă, în care omul reacționează la experiențele de zi cu zi, fără să le mai integreze într-un sens mai profund. Este foarte util pentru diavoli ca omul să rămână prins între aceste două filosofii care nu se armonizează, deoarece, dacă el nu vede realitatea într-un sens coerent, devine ușor de destabilizat.
Tot din textul primei scrisori aflăm că Iadul are un sistem ierarhic foarte bine stabilit, în fruntea căruia se află același Satana, Lucifer sau „Tatăl Nostru din Adânc”. În paralel, Domnul este numit „Dușmanul”, și este invidiat pentru că S-a întrupat și a luat fire omenească, iar din puctul de vedere al diavolilor, aceasta constituie o nedreptate din punct de vedere strategic. Prin Întrupare, Domnul este accesibil oamenilor, care devin mai greu de corupt pentru că sunt ridicați la o demnitate spirituală superioară. Întruparea Domnului transformă natura umană dintr-o vulnerabilitate într-un mijloc de mântuire și de restaurare a libertății. Tot din textul primei scrisori, reiese în mod categoric că diavolii nu au acces la comunicarea divino-umană, la modul prin care Dumnezeu se adresează sufletului uman și îl influențează tainic, fără a-l constrânge.
După conturarea perspectivei generale, cea de-a doua scrisoare marchează un punct de cotitură prin convertirea „pacientului” lui Amărel la creștinism, eveniment care complică misiunea diavolilor și schimbă direcția strategiilor acestora. Deși Sfredelin menționează că vor fi consecințe pentru greșeala comisă, îl îndeamnă pe Amărel la calm, amintindu-i că „obișnuințele mentale și fizice” ale „pacientului” sunt încă în favoarea lor și persistă chiar și după convertire. Sfredelin se bazează pe faptul că omul este obișnuit să judece superficial și are tendința de a reduce experiența religioasă la ceva banal. De asemenea, după vechile tipare funcționează și vechile reflexe de îndoială sau distragere, precum și reacțiile emoționale automate, cum ar fi plictiseala, jena sau iritarea. Aici poate fi inclus și modul obișnuit în care „pacientul”, recent convertit, reacționează la mediul concret din jurul său. Când participă la slujbele religioase, el observă detalii neplăcute sau ridicole, cum ar fi oameni caraghioși, vocea preotului sau hainele altora, și reduce experiența religioasă la aceste detalii exterioare. „Pacientul” nu este conștient de acest mecanism și are impresia că doar el vede lucrurile clar.
Sfredelin îi numește pe oameni „creaturi scârbavnice”, considerând un capriciu dorința lui Dumnezeu de a-i face liberi. Pentru el este absurdă și irațională ideea creării unor ființe capabile să-și refuze Creatorul, din perspectiva sa demonică fiind inutilă o creație asupra căreia nu se poate deține controlul total. Sfredelin nu poate accepta că iubirea adevărată implică libertate, care, la rândul ei, implică posibilitatea de a alege greșit. I se pare ridicolă ambiția Domnului de a-i numi pe oameni „fii”, ridicându-i astfel la un statut de ființe superioare, cu promisiunea participării la viața divină. O astfel de logică este pentru Sfredelin arbitrară și pare să nu accepte că o ființă inferioară poate fi tratată ca un fiu, în timp ce el nu este tratat astfel.
Mai departe, relațiile familiale ale „pacientului” intră în prim-plan. În cea de-a treia scrisoare, Sfredelin este mulțumit de relațiile dificile dintre „pacient” și mama sa, și îl îndeamnă pe Amărel să lucreze în colaborare cu Ghiborț, ispititorul mamei. Îl atenționează categoric să rămână el cel care dă tonul în acea relație, întrucât, dacă Dumnezeu lucrează din interior spre exterior, poate oricând ajunge la relația „pacientului” cu mama sa. În interiorul omului se află conștiința, intențiile și chiar relația personală cu Dumnezeu, iar din schimbarea interioară apar faptele bune și relațiile îmbunătățite, inclusiv cu mama. După convertire, „pacientul” tinde să atingă un nou standard moral și spiritual, reprezentat de asemănarea cu Hristos și idealul de viață creștină. Pentru Sfredelin, tot acest nou context este periculos pentru că nu poate fi controlat din exterior și nu depinde de dispoziția „pacientului”, de societate sau de obiceiuri. El se bazează pe alterarea relației „pacientului” cu mama sa, pentru că în urma convertirii acesta ajunge să trăiască după două măsuri diferite. Astfel, pe sine se evaluează după intenții și explicații, iar pe mama sa după comportamentul concret. Aici apare iluzia că el este bun și răbdător, în timp ce mama sa este dificilă și iritantă, cu tonuri ale vocii și expresii ale feței care deranjează.
În continuarea acestei idei, în cea de-a patra scrisoare, Sfredelin îl acuză de amatorism pe Amărel în ceea ce privește rugăciunile „pacientului” său și îl îndeamnă să-și asume propriile greșeli. Îl sfătuiește pe Amărel să-l facă pe om să creadă că poziția corpului nu contează în rugăciune, deși este evident că omul este o ființă trupească, iar corpul îi influențează direct sufletul. Negarea importanței corpului este o capcană iar Sfredelin știe că, în realitate, poziția corpului influențează dispoziția interioară. O postură atentă, smerită, poate favoriza autenticitatea rugăciunii. Amărel este sfătuit să nu uite că oamenii sunt animale, și nu spirit pur cum sunt diavolii, și, în consecință, orice gest exterior modelează starea lăuntrică. Pacientul trebuie îndrumat subtil să creadă că este suficientă intenția de a se ruga, restul procesului reprezentând simple amănunte. Pe Sfredelin îl îngrijorează și îi produce o stare de nervozitate momentul în care omul recunoaște că e păcătos și își vede păcatul ca fiind al lui, concret și real. Nu este doar o simplă introspecție psihologică, deoarece omul renunță la justificări și își asumă personal răul făcut, dar acceptă și adevărul despre propria stare spirituală.
Se observă că, spre deosebire de așteptări, în cea de-a cincea scrisoare, Sfredelin reacționează la încântarea lui Amărel referitoare la începerea „marelui război european”. Deși Sfredelin înțelege bucuria demonică în fața spectacolului suferinței, al cruzimii și al anxietății, îl îndeamnă pe Amărel să se concentreze pe adevărata sa misiune și anume cea de a împiedica formarea definitivă a virtuților, pentru a putea trimite „Tatălui din Adânc” cât mai multe suflete, odată cu începerea noului conflict armat. De asemenea, atrage atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă prezența reală a morții în mintea unui om, deoarece această idee produce o trezire, omul începe să distingă esențialul de neesențial și devine mai deschis către Dumnezeu și către adevăr. Astfel, omul este cel mai vulnerabil nu când suferă sau se teme, ci când este comod, liniștit și ocupat, fără a-și pune întrebări esențiale. Autosuficiența este ideală pentru diavoli pentru că nu provoacă reacții, pacientul fiind așezat într-o stare de echilibru fals. Diavolii nu trebuie să îl împingă spre rău, ci este suficient să îl țină pe loc, stagnarea fiind mai sigură decât căderea în păcat. Concluzia lui Sfredelin este că războiul nu este în mod automat un avantaj pentru diavoli, acesta putând deveni chiar periculos. Dacă în momentul decisiv în care rațiunea omului se suspendă, prin frica de durere, iar el se întoarce către Dumnezeu, atunci planul diavolilor se prăbușește pentru că nu mai poate fi vorba despre un act de conveniență, ci despre unul autentic. Astfel, locul desfășurării unui război poate deveni locul întâlnirii reale cu Dumnezeu, pentru că nu suferința în sine pierde omul, ci direcția în care se întoarce în suferință.
Pe acest fundal, efectele războiului încep să se reflecte concret în viața „pacientului”. În cea de-a șasea scrisoare, Sfredelin este încântat, întrucât pe baza informațiilor furnizate de Amărel, a constatat că „pacientul” nepotului său este apt pentru serviciul militar. Încântarea sa provine din faptul că incertitudinea asupra viitorului și neliniștea nu doar tulbură omul, ci îi deformează și modul de a percepe realitatea. Neliniștea continuă îl determină pe om să trăiască într-un viitor imaginar, format doar din scenarii. Omul devine suspicios, se simte singur și nu mai are încredere, iar această stare se reflectă și în relația cu Dumnezeu. Apare „învârtoșarea” morală, care nu este una brutală, ci una produsă de tensiune și incertitudine.
Sfredelin îl sfătuiește pe Amărel să urmărească mutarea tuturor virtuților „pacientului” dinspre interior spre exterior, până la concentrarea acestora pe „cercul fanteziei”, aici nefiind vorba despre o slăbire a virtuții, ci de o falsificare a ei. Diavolul dorește să scoată virtutea din zona în care produce efecte reale asupra voinței și a caracterului, și să o mute în zona fanteziei. Astfel, omul ajunge să se imagineze virtuos și să trăiască într-un fel de autocontemplare morală, tot acest complex de slăbiciuni fiind mai dăunător sufletului uman decât păcatul, deoarece acesta poate duce la pocăință, în timp ce iluzia de virtute nu prezintă acest pericol. Aceste iluzii doar îl fac pe om „mai amuzant”, odată ajuns în Iad.
Problema raportării „pacientului” la existența diavolilor devine relevantă, iar discuția se mută asupra pericolului conștientizării acestuia. În cea de-a șaptea scrisoare, Sfredelin este revoltat de întrebarea lui Amărel, dacă este nevoie neapărat ca „pacientul” său să nu afle despre existența diavolilor. Sfredelin acceptă că atunci când oamenii nu cred în existența lor, nu mai pot controla omul prin frică vizibilă sau panică, însă astfel răul devine invizibil și diavolii pot lucra nestingheriți. În caz contrar, dacă oamenii cred în existența diavolilor, Iadul îi pierde pe cei ușor de controlat prin lipsa credinței, dar poate câștiga împingând omul spre superstiție și frică obsesivă de demoni. Sfredelin nu urmărește ideologic adevărul, ci instalarea dezechilibrului. El susține că nu contează dacă omul crede sau nu în diavoli, atâta timp cât poate fi vulnerabil prin distorsionarea realității și a adevărului.
Scopul diavolului nu este de a-l face pe om ateu, fiind mai util să fie religios, dar cu priorități deformate. „Pacientul” lui Amărel trebuie determinat să considere patriotismul sau pacifismul ca părți ale religiei sale pentru că astfel el își va justifica mândria, ura sau disprețul față de dușmani în numele credinței, și nu va mai căuta să facă voia lui Dumnezeu, ci să înfăptuiască dreptatea propriei sale ideologii.
În continuarea acestor observații, apare o nouă dimensiune a strategiei diabolice legată de cunoaștere. În cea de-a opta scrisoare, Sfredelin vorbește despre „legea ondulației”. El susține că omul a fost construit de Dumnezeu ca un amalgam între două direcții, una dintre acestea fiind orientată spre spirit, stabilitate și sens, iar direcția umană este orientată spre materie, schimbare și impuls. Această dualitate face ca omul să nu poată rămâne constant în nicio stare, și atâta timp cât este în viață, perioadele de bogăție și vitalitate emoțională vor alterna cu perioadele de amorțeală sufletească. Sfredelin ține acest discurs pornind de la faptul că Amărel consideră că „pasa religioasă” a „pacientului” său este la sfârșit.
Diavolii consideră oamenii principala lor sursă de hrană, și, în consecință, scopul lor este absorbirea voinței umane și digerarea sinelui pentru a determina augmentarea sinelui demonic. Acestea vin în antiteză cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care nu este „vorbărie de paradă, ci înspăimântătorul adevăr”. Diavolul bătrân vorbește mai departe cu invidie despre faptul că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și are capacitatea reală de a deveni mai bun și mai apropiat de divinitate. Tonul său amar și gelos vine din tragedia că un om mai bun devine mai greu de manipulat, dar și din faptul că omul are acces la ceva ce diavolul a pierdut definitiv. În întregul său discurs diavolesc, Sfredelin vorbește cu dispreț mascat și cu ură, însă nu poți urî sau distorsiona ceva ce nu cunoști.
Pentru diavoli devin relevante fluctuațiile stării interioare a „pacientului” și consecințele acesteia. În cea de-a noua scrisoare, Sfredelin vorbește despre perioadele de declin ale „ondulației” umane care generează cele mai mari ispite sexuale. Sexualitatea „de râpă” este diferită de sexualitatea „de vârf” și este benefică scopului diavolesc, întrucât nu implică afecțiune și determină cele mai mari perversiuni. De asemenea, viciul băuturii își poate atinge mult mai sigur apogeul dacă omul este influențat să creadă că alcoolul îi servește drept calmant pentru tristețe, decât dacă este împins să-și sărbătorească veselia cu prietenii. Plăcerea, în forma ei cea mai sănătoasă, este creația Domnului, cu toate că aceasta a condamnat multe suflete la suferință eternă. Sfredelin își manifestă dezamăgirea pentru faptul că, deși diavolii au milenii de cercetare și încercări, nu au reușit să producă nicio plăcere, ci doar să ispitească omul să se bucure în moduri neplăcute divinității.
Sfredelin recomandă atacul direct la credința omului. În logica lui, atacul direct nu înseamnă neapărat negarea credinței, ci manipularea felului în care omul își interpretează stările interioare. Când omul trece prin perioade de îndoială și lipsă de entuziasm religios, cade în deznădejde și își pierde încrederea în evoluția sa spirituală. El poate trage concluzia că atunci când entuziasmul inițial a trecut, a dispărut și credința.
Atenția diavolilor se îndreaptă asupra anturajului „pacientului”, pentru că influența mediului social devine tot mai evidentă. În cea de-a zecea scrisoare, Sfredelin ia act și se bucură că pacientul lui Amărel a legat prietenii cu oameni materialiști, sceptici și superficiali. Este interesat, de asemenea, de gradul de implicare a pacientului în aceste prietenii. Sfredelin nu are nicio îndoială asupra faptului că „pacientul” va sesiza discrepanța dintre credința sa și premisele pe care se bazează dialogul cu noii prieteni, dar nu se îngrijorează atâta timp cât Amărel îl ferește de conștientizarea lucidă a acestei discrepanțe. Dacă totuși conștientizarea se va produce, poate fi exploatat orgoliul determinat de capacitatea și plăcerea de a oscila între mersul la biserică, cu convingerea că trăirile sale sunt mult mai profunde decât ale celor prezenți, și discuțiile blasfemiatoare cu prietenii, convins și de această dată de superioritatea trăirilor sale.
Mai departe, analiza se concentrează asupra unor instrumente subtile de influențare a comportamentului uman, în cea de-a unsprezecea scrisoare diavolul bătrân făcând distincția între tipurile de umor și formele de râs. Sfredelin identifică formele de umor sănătos, cum ar fi bucuria și veselia împărtășite, dar cea pe care o preferă personal și pe care o consideră folositoare scopurilor diavolești este zeflemeaua, sau batjocura ironică și disprețuitoare. Zeflemeaua este considerată utilă pentru că se bazează pe o formă de superioritate. Ea produce efecte periculoase pentru că virtuțile devin ridicole și sunt ironizate, iar disprețul pare inofensiv, fiind mascat ca glumă. Aplicând procedeul logicii răsturnate, mesajul acestei scrisori este de fapt că umorul nu este rău, ci trebuie privit cu discernământ, existând o diferență majoră între râsul care apropie și cel care degradează.
Mai departe, sunt evidențiate mecanismele interioare de evitare a conștientizării. În cea de-a doisprezecea scrisoare, diavolul bătrân vorbește despre disconfort ca formă de evitare pentru asumarea păcatelor. Diavolul nu se bucură numai pentru păcatele mari săvârșite de om, ci și de momentele în care acesta trăiește într-o stare de nemulțumire sau iritare deoarece atunci începe să devină preocupat de sine. Atenția lui nu mai este îndreptată spre Dumnezeu, ci spre propriul său tumult interior. În felul acesta, omul evită să devină conștient de vina păcatelor și să recunoască diferența dintre cum este el și cum ar trebui să fie. Această evitare continuă va genera și falsul în rugăciune, pentru că atunci când omul evită să-și vadă păcatele, evită implicit și adevărul despre sine și se îndepărtează de însăși esența rugăciunii, care este întâlnirea în adevăr cu Dumnezeu. Denaturarea rugăciunii menține doar aparența relației cu Dumnezeu, și evită transformarea voinței, precum și a imaginii de sine.
Cea de-a treisprezecea scrisoare consemnează faptul că pentru diavoli plăcerile reale sunt periculoase din simplul motiv că sunt autentice și simple, și în felul acesta îl reconectează pe om cu binele. Lectura unei cărți bune, o plimbare în natură și savurarea unui ceai sunt o formă de participare la realitate. Pentru Sfredelin, aceste lucruri sunt o reală catastrofă pentru că „pacientul” se apropie astfel de originea binelui fără să-și dea seama. El nu este agitat și consumat de anxietate, ci devine prezent și împăcat, în totală antiteză cu scopul diavolilor reprezentat de zgomot, grabă și confuzie. Sfredelin a anticipat corect pentru că aceste detalii au determinat „pacientul” la introspecție și pocăință, cauzând astfel o „reîncărcare spectaculoasă” cu har divin. În acest context, Sfredelin punctează cu dezgust că lui Dumnezeu îi sunt pe plac „târâtoarele”, adică oamenii, și că, într-un mod incredibil și absurd, prețuiește statutul lor de indivizi. De asemenea, mai menționează că, prin lepădarea de sine, Dumnezeu înțelege „renunțarea la stridențele unei voințe egocentrice”. Sfredelin mai vorbește despre un nor care l-a învelit pe „pacient” la întoarcerea dintr-o plimbare și care l-a împiedicat pe Amărel să îl atace. Pentru diavoli este de neînțeles modul de manifestare al acestui nor și este imposibil de controlat pentru că nu provine din mecanismele psihologice ale omului, ci din apropierea și protecția lui Dumnezeu, acesta fiind semnul harului divin.
Deși consideră că momentul de pocăință a „pacientului” este o mare gafă a ucenicului său, Sfredelin îl îndeamnă pe acesta să găsească mijloace prin care să îl îndepărteze pe „pacient” de persoanele, mâncărurile sau cărțile care îi plac cu adevărat.
În acest punct al corespondenței, reprezentat de cea de-a paisprezecea scrisoare, Sfredelin vorbește despre virtuțile care își pierd din strălucire în momentul în care oamenii devin conștienți de ele. Diavolul bătrân nu se teme de virtutea în sine, ci de stabilitatea ei, iar conștientizarea determină mutarea atenției de la Dumnezeu spre sine. Cel mai bun exemplu este considerat smerenia, care, odată conștientizată, se transformă în orgoliu mascat iar calitatea sa de virtute se alterează.
Un alt aspect important, punctat în această scrisoare, este că Dumnezeu vrea ca omul să conștientizeze că este creat, pentru că astfel poate înțelege că nu este autosuficient și că nu el este sursa binelui din viața sa. Această conștientizare este și un precursor al smereniei, pentru că în acest fel omul se poziționează în mod corect față de Dumnezeu. Diavolii o consideră un pericol pentru că îl face pe om mai puțin vulnerabil la mândrie și iluzie.
Cea de-a cincisprezecea scrisoare se desfășoară în contextul „marelui război european”. Ideea principală a lui Sfredelin este deplasarea, în interes diavolesc, a prezentului real în viitorul imaginar. Războiul creează incertitudine, iar aceasta determină și hrănește frica obsedantă a omului pentru situații ipotetice, sau temerea constantă pentru viitor. Strategia diavolilor se bazează pe faptul că pe om îl consumă emoțiile, care îl rup de relația cu divinitatea, care se trăiește în prezent. Pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca omul să trăiască în prezent, având ca țintă eternitatea pentru că ea dă sens alegerilor din prezent.
Diavolii analizează influența comunității religioase asupra „pacientului”, fiind important cadrul în care acesta își trăiește experiența spirituală. Astfel, în cea de-a șaisprezecea scrisoare, diavolul bătrân vede un pericol în biserica parohială pe care o poate frecventa „pacientul”, deoarece aceasta este o structură neuniformă, formată din oameni diferiți, cu niveluri diferite de cultură și comportament. Acest aspect este plăcut de Dumnezeu deoarece îl determină pe om să iasă din zona sa de confort, dominată de preferințele sale, și îl pune în contact cu realitatea smereniei și a răbdării. Astfel, diversitatea îl formează pe om din punct de vedere spiritual. Amărel este sfătuit să fie atent și implicat în procesul de selecție a bisericii pe care o va frecventa „pacientul” său, și să transforme această diversitate într-un motiv de respingere și critică. Căutarea unei biserici devine, în logica diavolului, o capcană deoarece omul poate fi îndrumat să nu mai caute adevărul, ci confortul său și confirmarea propriilor sale supoziții.
În cea de-a șaptesprezecea scrisoare, diavolul bătrân vorbește despre păcatul lăcomiei, una dintre cele mai importante arme ale diavolilor, dar consideră o problemă reală doar lăcomia mascată sub obiceiuri mici, aparent infofensive. Aici apare ideea de „lăcomia moftului”, când omul devine dependent de propriile preferințe. De-a lungul timpului, diavolii au luptat pentru a scoate acest păcat din atenția oamenilor, despre el vorbindu-se doar în predicile bisericești, dar și în acest caz destul de rar. Scopul a fost atins deoarece, dacă se vorbește rar despre lăcomie, oamenii nici nu o mai conștientizează. Ei ajung să creadă că sunt cumpătați, mulțumindu-se doar cu lucruri fără importanță prea mare, dar în realitate sunt dependenți de mici dorințe constante. Acesta este și cazul mamei „pacientului”, ispitită eficient și continuu de Ghiborț, căreia plăcerile mărunte ale stomacului au ajuns să-i domine întreaga existență. Așadar, Sfredelin concluzionează că excesul culinar este mult mai puțin valoros decât moftul.
Cea de-a optsprezecea scrisoare debutează cu contrastul dintre felul în care diavolii ar vrea să fie realitatea și felul în care ea a fost creată de Dumnezeu. Diavolul reduce sexualitatea la dominare și consum, în timp ce Dumnezeu a legat-o de iubire și creație. Sfredelin spune chiar că ar fi fost mai simplu ca intimitatea să fi fost redusă la un act în care un sine puternic se hrănește dintr-un sine mai slab, pentru că astfel nu ar mai exista reciprocitate, responsabilitate sau consecințe. El subliniază că Dumnezeu a complicat lucrurile intenționat, legând actul intim de sentimente și de concepția de viață.
În cea de-a nouăsprezecea scrisoare este reluată tema geloziei și a invidiei diavolilor pentru dragostea pe care Dumnezeu o are pentru oameni. Sfredelin socotește această iubire drept un paravan pentru un scop mai mare, pentru că numai astfel s-ar explica pentru el geneza și grija pe care Dumnezeu o poartă oamenilor. Cu această ocazie, susține că unul dintre motivele căderii lui Lucifer ar fi fost nemulțumirea față de planul lui Dumnezeu pentru creație, dar și iubirea Sa pentru oameni.
Diavolul bătrân evidențiază limitele unei abordări prea directe în strategia demonică, iar în cea de-a douăzecea scrisoare, îl mustră pe ucenicul său că a acționat prea direct și prea intens asupra castității pacientului său, fapt care a avut un efect invers decât cel scontat. În consecință, omul a observat că impulsul nu durează iar tentațiile tind să se demonteze singure tocmai prin intensitatea lor. În momentul în care omul și-a dat seama că ispita este temporară, atacul diavolesc și-a pierdut din putere. De asemenea, Sfredelin mai vorbește și despre eforturile depuse de cei mai evoluați maeștri de pe „Scara Infernală”, în ceea ce privește proasta orientare a atracției sexuale de-a lungul timpului. Punctează faptul că, în această privință, țelul lor a fost de a-i dezbina pe oameni pentru a evita unirea lor în scopul căsătoriei, fericirii sau al nașterii de copii. Astfel, au fost manevrate caracteristici neînsemnate ale bărbatului, cum ar fi de exemplu barba, pentru a deveni dezagreabil în concepția femeilor. Mai departe spune că una dintre cele mai neînsemnate, dar eficiente, metode de a împiedica propășirea rasei umane a fost, de-a lungul timpului, modelarea masculinității. Menționează tipul aristocratic de frumusețe, tipul de o feminitate exagerată, „anemic și limfatic”, ajungând, în prezentul scrisorii, la tipul de bărbat a cărui atracție este orientată către tipul de frumusețe juvenilă.
Metodele de influențare capătă o formă mai elaborată în continuare. În scrisoarea cu numărul douăzeci și unu, diavolii pun la cale o strategie de atac în doi pași asupra „pacientului”, foarte eficientă din punct de vedere psihologic și spiritual. Primul pas este lansarea ispitelor sexuale, care au rolul de a tulbura omul, de a crea tensiune, vinovăție și o stare continuă de agitație. Cel de-al doilea pas este irascibilitatea, pentru că energia acumulată prin reprimarea tensiunii sexuale se transformă în iritare și nervozitate. În acest fel, voința omului slăbește și poate fi mult mai ușor de destabilizat. În această scrisoare diavolul bătrân spune că trebuie încurajat simțul proprietății de orice natură, fie asupra timpului, oamenilor, spațiului, fie asupra stării de spirit. Astfel, omul își creează așteptări, iar când realitatea nu se aliniază la acestea, apare frustarea, reacțiile devin disproporționate, iar invadarea spațiului personal nu mai este privită doar ca o neplăcere, ci ca o nedreptate personală. Omul nu se vede pe sine ca fiind egoist, ci ca îndreptățit, pentru că a învățat că totul i se cuvine.
Parcursul „pacientului” este marcat de o influență puternică și neașteptată, care complică strategia diavolilor. În cea de-a douăzeci și doua scrisoare, Sfredelin vorbește despre faptul că „pacientul” lui Amărel s-a îndrăgostit de o creștină înduhovnicită, „de cel mai rău fel”. Aceasta devine periculoasă pentru diavoli pentru că nu este doar castă în cel mai strict mod, ci are credință vie și dă dovadă de naturalețe. Este văzută de diavolul bătrân ca un paradox, pentru că pare fragilă, dar spiritual este indestructibilă, fiind gata să moară sau să înfrunte răul fără frică. Pentru diavoli ea este cel mai rău tip de om pentru că nu poate fi manipulată prin plăceri sau frici. Casa ei poartă între zidurile sale o „duhoare misterioasă”, de nepătruns pentru Iad, pentru că este vorba despre prezența harului divin. Pentru cei care intră în ea, și chiar pentru animalele domestice, este o casă plină de iubire, dar pentru Sfredelin devine un tărâm al obscenității, fiind ofensatoare pentru însăși natura lui. El spune chiar că seamănă cu descrierile umane ale Raiului. În acest punct, manuscrisul lui Sfredelin se întrerupe, iar când este reluat, îl anunță pe Amărel că a fost transformat într-un miriapod. Explicațiile sale în urma acestei transformări oscilează în a o considera fie o pedeapsă de la Dumnezeu, fie o manifestare a forței lui Lucifer. Cea de-a doua ipoteză este adăugată ca formă tipică de autoamăgire, pentru că răul își interpretează propria degradare ca pe o formă de putere sau de evoluție.
În cea de-a douăzeci și treia scrisoare, are loc o schimbare de strategie, având în vedere că „pacientul” a intrat, prin intermediul fetei, într-un mediu de oameni inteligenți și cu credință autentică. Pentru că acum este imposibil ca diavolii să-l mai țină departe de viața spirituală, își propun să i-o corupă. Sfredelin pune accentul strategiei pe sintagma „Iisus istoric”, aceasta reprezentând doar o diluare a adevărului, și nu un atac direct asupra credinței. Iisus Hristos trebuie considerat un mare învățător, chiar un model moral și figură istorică importantă, pentru că reducerea Lui la aceste atribute mută atenția oamenilor de pe Jertfa Sa și relația Sa vie cu omul. Astfel, diavolii nu distrug credința, ci o golesc de conținut.
Ideea centrală în cea de-a douăzeci și patra scrisoare este că mândria spirituală poate fi foarte ușor de mascat ca virtute. Din corespondența cu ispititorul iubitei „pacientului”, aflăm că fata are acest defect, dar fiind naivă și sinceră, nu este suficient de conștientă de păcat pentru ca acesta să poată fi folosit împotriva ei. Sfredelin sugerează transferul strategiei de ispitire a iubitei asupra „pacientului”, deoarece, acesta fiind începător, este vulnerabil la a ceda unui sentiment de superioritate. Sfredelin mai recomandă și inducerea gândului că oamenii care formează mediul în care l-a introdus fata sunt genul lui de oameni, iar oricine altcineva trebuie considerat anost. Deși sunt câștiguri minimale, vanitatea socială și mulțumirea de sine sunt considerate de Sfredelin de folos scopurilor diavolești.
Dinamica grupului din care face parte pacientul devine din nou relevantă. În cea de-a douăzeci și cincea scrisoare, diavolul bătrân este nemulțumit că noul grup din care face parte „pacientul” lui Amărel este unit doar pe baza apartenenței la creștinism. El nu este deranjat de creștinism ca etichetă în sine, ci îl îngrijorează că oamenii ar putea ajunge la un creștinism centrat doar pe esență. Un om care trăiește credința fără a adăuga nimic din punct de vedere ideologic este periculos pentru că are o direcție clară și stabilă. Strategia propusă de el nu este să elimine creștinismul, ci să-l dilueze prin adăugiri precum „noua psihologie” sau „noua ordine”. În felul acesta, omul nu mai caută adevărul, ci doar o combinație de idei. De asemenea, Sfredelin vrea să cultive în oameni o aversiune față de stabilitate, pentru ca, în felul acesta, să se plictisească de fidelitate, în religie să apară un număr interminabil de erezii, sau în prietenie să apară inconstanța iar oamenii să fie ușor de înlocuit. El nu se bazează doar pe noutatea în sine, ci dorește să le insufle oamenilor o obsesie pentru tot ce este nou.
În cea de-a douăzeci și șasea scrisoare, Sfredelin își îndreaptă atenția asupra relațiilor conjugale și tensiunilor specifice acestora. Este împăcat cu gândul că „pacientul” lui Amărel se poate căsători și îl îndeamnă pe acesta să mizeze, în strategia sa, pe mici fisuri care cresc în timp între soți. Căsnicia, spune el, nu se rupe dintr-o dată, ci se erodează prin așteptări neîmpărtășite, interpretări negative ale gesturilor celuilalt, sau prin acumularea de frustrări mici, dar repetate. Strategia sugerată lui Amărel este să transforme diferențele normale dintre oameni în motive de iritare constantă. El nu se teme în mod deosebit de căsătorie deoarece această instituție îi oferă material de lucru pe termen lung. Un alt sfat important pe care îl dă ucenicului său este să îi lase pe oameni să se ajute între ei, dar să îi determine să o facă cu motivația de a se simți buni și morali. Combinând cele două concepte, de ură conjugală și altruism fals, rezultă că, dacă omul oferă doar ca să primească validare, apare frustrarea. De asemenea, dacă omul se vede pe sine drept cel care se sacrifică, începe să-i judece pe ceilalți.
Cea de-a douăzeci și șaptea scrisoare este centrată pe rugăciune. Aici miza nu este rugăciunea în sine, ci felul în care omul poate ajunge să o înțeleagă greșit. Problema diavolului bătrân nu este că „pacientul” lui Amărel se roagă, ci cum se roagă. Acesta recunoaște în rugăciunile sale că iubirea pentru fată îi ocupă prea mult gândurile. Scopul diavolului nu este stoparea rugăciunii directe, pentru că ar fi un lucru mult prea evident, ci dorește să o distorsioneze, el preferând o rugăciune formală și mecanică. Sfredelin sugerează să i se inducă „pacientului” ideea că rugăciunea ar trebui să producă rezultate vizibile, pentru că, dacă omul nu observă rezultate clare, ar putea începe să se îndoiască.
În cea de-a douăzeci și opta scrisoare, Sfredelin nu acordă războiului o valoare de sine stătătoare și îl consideră doar un instrument psihologic util. De aceea numește infantilă bucuria lui Amărel față de numărul mare de victime produse de război. Sfredelin spune că ar fi bine ca rugăciunile rudelor asupra siguranței „pacientului” să fie ascultate, pentru că, în caz contrar, dacă acesta moare, sufletul lui este pierdut definitiv pentru demoni, dar dacă rămâne în viață, există timp pentru o degradare lentă.
În cea de-a douăzeci și noua scrisoare, ne confruntăm în mod explicit cu contextul istoric al războiului, iar pericolul bombardamentelor este iminent și real. Iminența bombardamentelor de către trupele germane determină o nouă reflecție a diavolilor asupra strategiei care trebuie urmată în continuare în ceea ce privește „pacientul” lui Amărel. În fața unei amenințări fizice, frica devine o reacție inevitabilă, însă tocmai această experiență scoate la iveală adevărata natură a individului. Diavolii nu pot crea frică sau curaj, ei putând încerca doar să le deturneze sensul. Lașitatea, deși poate fi aparent favorabilă lor, poate conduce la o conștientizare dureroasă a oamenilor asupra propriei lor fragilități, în timp ce curajul poate fi corupt prin mândrie sau dorință de afirmare. Miza nu este evitarea fricii sau dobândirea curajului, ci orientarea lor, deoarece de modul în care ele sunt asumate depinde direcția morală și spirituală a omului.
În cea de-a treizecea scrisoare, Sfredelin îl acuză pe Amărel de incompetență gravă, nu pentru faptul că „pacientul” său a simțit frică în timpul primului raid de bombardamente, ci pentru că Amărel n-a știut să folosească această frică în interesul său și să o transforme în ceva util pentru diavoli. Problema nu a fost emoția în sine, ci direcția în care a fost dusă. Pacientul a simțit frică, apoi s-a acuzat pe sine de lașitate, ceea ce reprezintă o formă de onestitate interioară. Pentru diavoli, momentul a fost irosit pentru că nu a produs orgoliu, autoamăgire sau revoltă. În acest punct, Amărel mai poate doar să provoace reacții impulsive, ceea ce ar însemna ca „pacientul” să se enerveze pe ceva banal, sau să fie împins spre mici vicii. Sfredelin vede o oportunitate în oboseala pacientului, pentru că în această stare poate reacționa mai ușor cu iritare și va fi mai puțin atent la propriul său comportament. Sfredelin îi sugerează lui Amărel să-l determine pe „pacient” să spere că raidul aerian nu se va repeta și să anticipeze odihna de care va avea parte, iar dacă realitatea nu va confirma această așteptare, vor apărea dezamăgirea și frustrarea.
În ultima scrisoare, aflăm că „pacientul” lui Amărel a murit în urma unui bombardament. Pentru diavoli, moartea este un eșec total pentru că la ei totul depinde de timp. Ei pot lucra asupra sufletului doar cât omul este în viață, cât există incertitudine și slăbiciune. În momentul morții, jocul ispitirii se încheie definitiv, iar în cazul „pacientului”, moartea vine într-un moment favorabil spiritual, ceea ce face ca toată munca lor să fie anulată. Ei preferau o moarte lentă și dureroasă, nu pentru suferința în sine, ci pentru frica intensă și o eventuală revoltă față de Dumnezeu. O moarte rapidă, cum a fost bombardamentul, nu le-a oferit timp pentru aceste distorsiuni. În momentul morții, „pacientul” îl vede pe Amărel, dar și pe îngeri, și simte prezența divină. Pentru diavoli acesta este un deznodământ dezastruos pentru că tot ceea ce au construit prin confuzie a dispărut instantaneu. Pentru Amărel, pierderea nu este doar strategică, ci și personală, pentru că „pacientul” l-a văzut așa cum este el, adică mic și lipsit de putere reală.
Din prefața autorului aflăm că, în mod ideal, „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” ar fi trebuit continuate, sau însoțite, de sfaturile unui arhanghel către îngerul păzitor al „pacientului”, pentru că numai în felul acesta imaginea vieții omenești nu ar mai fi fost trunchiată. Dar autorul recunoaște că nu s-a putut ridica la înălțimea redactării unei asemenea opere, pentru că fiecare propoziție „ar trebui să poarte cu sine iz de Rai”. Dar a dat curs impulsului de a scrie un fel de cuvântare, sau epilog ideologic al cărții, mai direct și mai sistematic, astfel apărând „Sfredelin propune o închinare”. C.S. Lewis a folosit și în acest text tehnica „ventrilocului diabolic”, o tehnică narativă prin care autorul vorbește prin vocea unui personaj negativ, iar cititorul este nevoit să inverseze sensul pentru a ajunge la adevăr. Tocmai această perspectivă face ca răul să devină mult mai vizibil și mai clar.
Contextul este un banchet al diavolilor, iar discursul este rostit în fața unei adunări, într-un cadru aparent festiv și într-un limbaj aproape academic. Printre temele abordate în discurs sunt reinterpretarea noțiunii de democrație, pentru diavoli însemnând egalitate în mediocritate, dar și maniera în care poate fi coruptă o societate fără violență. Dacă „Scrisorile” arată ispitirea la nivel personal, acest discurs reprezintă trecerea la nivelul colectiv. Folosind tehnica narativă a „ventrilocului diabolic”, menționată în prefață, acest discurs devine un avertisment al cărui mesaj este ca omul să nu confunde egalitatea cu uniformizarea, să nu transforme modestia în negarea excelenței, să nu permită ca presiunea grupului să înlocuiască adevărul sau ca ierarhiile naturale să fie contestate.
***
