Capitolul 1
Jos, în vizuina Iepurașului
Alice se plictisea, lângă sora ei care citea, pentru că nu înțelegea rostul unei cărți care nu are poze sau dialoguri. Încerca să se hotărască dacă a face o coroniță de margarete merita efortul de a se ridica și a înfrunta căldura înăbușitoare. Firul gândurilor i-a fost întrerupt de un Iepuraș Alb, cu ochii roz, care a trecut prin fața ei. În mod ciudat, Alice nu a fost mirată de faptul că Iepurașul vorbea, văietându-se că a întârziat, ci de faptul că acesta era foarte elegant îmbrăcat și avea un ceas de buzunar.
Împinsă de curiozitate, Alice l-a urmărit pe Iepuraș pe câmp și în vizuină lui, fără a se gândi la pericole, sau la cum va mai ieși de acolo. La început, vizuina a semănat cu un tunel, pentru ca mai apoi să ia forma unui puț foarte abrupt. În timpul coborârii, Alice nu a putut privi în jos, pentru că era întuneric, dar cobora suficient de încet pentru a observa în jur rafturi cu cărți, hărți, tablouri, sau diverse obiecte. De pe un raft a luat un borcan pe care scria „Marmeladă de portocale”, dar a constatat că acesta era gol. Apoi Alice s-a gândit cu amuzament că, după o coborâre ca aceasta, nu se va mai panica niciodată când va cădea pe scări, sau poate chiar de pe acoperișul casei. Apoi și-a pus întrebarea dacă va ajunge pe cealaltă parte a pământului, încercând să își aducă aminte cunoștințele de geografie învățate la școală. S-a gândit cu nostalgie la pisica ei, Dinah, și la cât de mult și-ar dori să fie lângă ea. Și-a dat seama că Dinah nu ar avea acolo șoareci pe care să-i fugărească, dar cu siguranță ar putea prinde câțiva lilieci.
Dintr-o dată coborârea s-a oprit, iar Alice s-a trezit pe un morman de frunze uscate și de crengi. În fața ei se întindea un coridor lung, pe care Iepurașul a pășit grăbit, văietându-se din nou că a întârziat. A cotit, după care s-a făcut nevăzut, iar Alice se afla pe un hol lung, luminat de lămpi care coborau din tavan. De o parte și de alta a holului erau uși, dar niciuna nu se deschidea, iar Alice a început să se gândească că nu va mai avea cum să iasă de acolo. A găsit apoi o măsuță de sticlă cu trei picioare, pe care se afla o cheie mică de aur. La cel de-al doilea tur al încăperii, a găsit o perdea, în spatele căreia se afla o ușă mică de aproximativ 40 de centimetri. Cheia s-a potrivit în broască, iar ușița s-a deschis. În spatele ei se afla un coridor atât de mic încât doar un șoarece îl putea traversa, iar la capătul acestuia era cea mai frumoasă grădină pe care a văzut-o vreodată. Florile viu colorate au făcut-o să își dorească să se poată micșora, gândindu-se că acest lucru nu ar fi imposibil după toate întâmplările unice la care a asistat în ultimele minute. Pe măsuță a mai găsit o sticlă pe care scria „Bea-mă!”. Alice s-a gândit la toate regulile pe care le-a învățat de-a lungul timpului și și-a dat seama că ar putea exista pericole, dar pentru că pe sticlă nu scria „otravă”, s-a încumetat să o bea. Lichidul avea gustul celor mai bune mâncăruri gustate vreodată.
Dintr-o dată, Alice a început să se micșoreze până când a ajuns la înălțimea de 30 de centimetri. I-a adus o mare bucurie gândul că acum va putea să traverseze holul și să intre în grădina minunată. Dar a uitat cheița de aur, iar acum era prea mică să mai ajungă pe masă, oricât ar fi încercat. S-a întristat pentru moment, după care s-a îmbărbătat singură. Într-o cutiuță de sticlă, care se afla sub masă, a găsit o prăjitură cu stafide pe care scria „Mănâncă-mă!”. A mâncat-o pe toată, în speranța că va crește la loc, dar nu s-a întâmplat așa.
Capitolul 2
Lacul de lacrimi
Lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate, iar Alice a constatat că nu putea pronunța corect cuvintele, iar unora dintre ele nu le mai știa forma sau sensul. În acel moment, fetița a observat că picioarele sale se îndepărtau unul de altul atât de mult încât nici nu le mai putea vedea. Se gândea cu amuzament că nu va mai avea cine să le tragă ciorapii sau să le încalțe, iar de Crăciun va trebui să găsească pe cineva care să le ducă în dar o pereche de ghete noi. Când capul ei a atins tavanul, și-a dat seama că a ajuns la înălțimea de cel puțin trei metri. A cuprins-o atunci o stare de disperare și tristețe, și a început să plângă. Fiind foarte mare, lacrimile ei au format un lac adânc de aproximativ 10 centimetri.
Lângă ea a apărut Iepurașul Alb care, ca întotdeauna când l-a văzut, se grăbea să nu o lase pe Ducesă să aștepte. Deznădăjduită, Alice i-a cerut ajutorul Iepurașului, dar acesta s-a speriat de ea atât de tare încât a scăpat din mâini o pereche de mănuși albe de antilopă și un evantai. Se petreceau atât de multe lucruri neobișnuite, încât Alice a vrut să verifice dacă nu a fost schimbată cu o altă persoană în timpul somnului, așa că a încercat să-și aducă aminte câte ceva din lucrurile învățate la școală, dar nu nimerea nimic corect. A avut un nou acces de plâns, moment în care și-a dat seama că se micșora tot mai mult din cauza evantaiului pe care îl ținea în mână, așa că l-a aruncat pentru a nu dispărea cu totul. A vrut să pornească cu viteză spre grădina minunată, dar a constatat că a uitat, ca și data trecută, cheița de aur pe masă. A alunecat apoi în lacul de lacrimi și era pe punctul de a se îneca, dar și-a revenit și a început să înoate. În lac a aterizat și un Șoarece care vorbea, dar care se temea teribil de pisici și de câini. Alice l-a rugat să mai rămână lângă ea, cu promisiunea că nu îi va mai vorbi nici despre Dinah, nici despre cățelul din vecini. Șoarecele i-a propus să înoate împreună la mal, unde urma să îi spună povestea vieții lui, dar și pentru a scăpa de aglomerația de animale ciudate care se crease în lac.
Capitolul 3
O cursă politică și o poveste lungă
Grupul bizar, format din păsările și animalele care au căzut în lac, la care s-a adăugat și Alice, au ținut o consfătuire despre cum ar putea să își usuce penele sau blănile, iar Alice hainele ude. Alice a avut o discuție în contradictoriu cu papagalul Lory, care nu se sfia să îi spună că el cunoștea mai multe lucruri decât ea, având în vedere că era mai bătrân. Șoarecele, care se bucura de o oarecare autoritate în fața celorlalți, a spus că îi va usca pe toți, dar a început să țină un discurs cu temă istorică, încât toți s-au plictisit și se simțeau mai uzi decât oricând.
Pasărea Dodo a propus ca soluție de uscat o cursă politică. Fiecare a alergat în ce direcție a vrut și s-au oprit când a vrut fiecare, așa că a fost dificil să-și dea seama cine a câștigat cursa. După ce au alergat o jumătate de oră și toți erau uscați, pasărea Dodo a declarat încheiată cursa și pe toți câștigători, dar în privința premiilor a spus că Alice le va împărți. Neștiind ce să facă, fetița a scos din buzunar o cutie cu fructe confiate, care nu au fost afectate de apa sărată, și a împărțit fiecăruia câte o bucățică. Dar întregul grup s-a gândit că și ea merita un premiu, așa că pasărea Dodo a întrebat-o ce mai avea în buzunar. Alice i-a dat acesteia un degetar, pe care pasărea i l-a înapoiat în mod solemn, sub formă de premiu. Au avut dificultăți în consumarea premiilor, pentru că păsările mari nu le simțeau gustul fructelor confiate, iar cele mici se înecau cu ele.
Alice i-a adus aminte Șoarecelui că a promis să îi spună povestea vieții lui. Atunci, Șoarecele i-a spus că, în casă unde locuia, era o pisică care într-o bună zi l-a prins. A relatat apoi o discuție petrecută între el și pisică, în care pisica i-a spus că îl va da în judecată. Nesupus din fire, Șoarecele i-a răspuns că, fără judecător și juriu, procesul nu era legal. Pisica a adăugat că ea va fi judecător și că îl va condamna la moarte. Dar Șoarecele a întrerupt, jignit, firul poveștii pentru că a observat că Alice nu era atentă. Deși întregul grup l-a rugat să continue povestea, Șoarecele a întors spatele și a plecat. Alice a gândit cu voce tare, spunând că și-ar dori ca Dinah, pisica ei, să fie acolo ca să-l aducă pe Șoarece înapoi. Când au auzit de Dinah, toate păsările au inventat diferite pretexte și au plecat, încât Alice a rămas singură.
Capitolul 4
Iepurașul trimite un „Billețel”
Când a rămas singură, după cursa politică, Alice a văzut că în încăpere a apărut Iepurașul Alb, care se văieta, de data aceasta, că va fi executat dacă nu va găsi mănușile și evantaiul. Alice a dorit să plece în căutarea lor, dar holul cel mare, cu măsuța de sticlă și ușița spre grădină, au dispărut. Atunci Iepurașul a observat-o pe Alice căutându-le și, numind-o Mary Ann, i-a poruncit să meargă acasă și să îi aducă o pereche de mănuși și un evantai. Deși și-a dat seama că a confundat-o cu camerista lui, Alice fiind foarte speriată, a fugit în direcția indicată de Iepuraș, fără a ști unde se ducea. Dintr-o dată, s-a trezit în fața unei căsuțe pe care scria „W. Iepure”. Fără a bate la ușă, Alice a urcat scările cu repeziciune, pentru a nu se întâlni cu adevărata Mary Ann.
A intrat într-o cameră, iar în fața ferestrei se afla o masă pe care se găseau un evantai și câteva perechi de mănuși albe minuscule. A luat evantaiul și o pereche de mănuși, și era pe punctul de a pleca când a văzut o sticluță. Deși pe aceasta nu scria „Bea-mă!”, Alice a băut jumătate din licoarea din sticlă și a început să se mărească atât de mult încât s-a văzut nevoită să scoată un braț pe geam și un picior pe coșul casei. Deși s-a oprit din crescut, Alice era foarte nefericită, gândindu-se cât de bine era la ea acasă, unde nimic rău nu i se întâmpla. S-a gândit totuși că, dacă acolo nu mai avea loc să crească, probabil nu va mai crește nici în vârstă, ceea ce ar fi un lucru rău, pentru că, deși nu ar fi ajuns niciodată bătrână, acest lucru însemna că va trebui toată viața să facă lecții. În acel moment, l-a auzit pe Iepuraș care o striga, și care a încercat să intre în casă, dar cotul lui Alice fiind proptit în ușă, nu a putut deschide.
Alice l-a auzit pe Iepuraș sub fereastră și a încercat să îl înhațe, dar a auzit doar un zgomot de sticlă spartă. Era Iepurașul care căzuse în sera cu castraveți, și care strigase furios pe cineva să îl scoată de acolo. Alice a făcut din nou o mișcare din mână, ca și cum ar fi vrut să apuce ceva, și din nou s-au auzit două zgomote de sticlă spartă. Alice era mirată, pentru că nu înțelegea câte sere de castraveți putea să aibă Iepurașul, și a auzit mai multe voci care îi spuneau unui anume Bill sau Billețel să intre în casă prin horn. Alice s-a pregătit, iar când Billețel a vrut să coboare, Alice l-a lovit atât de tare cu piciorul, încât acesta a ajuns în stare de inconștiență la sol. Ceilalți din mulțime au încercat să-l îngrijească, dându-i coniac să-și revină. Și-au propus să dea foc la casă, dar Alice a strigat cât a putut de tare că o va trimite pe Dinah peste ei dacă vor face asta. Grupul buclucaș a hotărât să arunce cu pietricele, care au lovit-o pe Alice în față, dar care s-au transformat în prăjiturele. Alice a mâncat una dintre ele, știind din experiență că tot ce se putea întâmpla atunci era să se micșoreze. După ce s-a micșorat suficient, a fugit pe ușă cu viteză, trecând de Iepuraș și tovarășii săi. L-a putut vedea și pe Șopârla Bill, care era susținut de doi cobai.
În curând, Alice s-a trezit în mijlocul unei păduri, unde și-a propus să ajungă la statura sa normală și să găsească grădina minunată. Dar planul i-a fost întrerupt de un câine care, văzând-o atât de mică, voia să se joace cu ea. Când cățelul a obosit, Alice a profitat și a fugit până când nu l-a mai auzit lătrând. Gândindu-se că trebuia din nou să crească, a căutat în jurul ei să mănânce sau să bea ceva. Cum nu a găsit decât o ciupercă gigantică, în comparație cu ea, s-a străduit să privească deasupra pălăriei acesteia. A reușit să zărească o omidă albastră, care fuma liniștită dintr-o narghilea.
Capitolul 5
Sfaturi de la Domnul Omidă
După ce a privit-o în tăcere, domnul Omidă și-a scos narghileaua din gură și a întrebat-o, plictisit și somnoros, pe Alice cine era. Alice a putut să îi spună doar cine a fost de dimineață, deoarece trecuse prin foarte multe schimbări într-un timp scurt, și îi părea că își pierduse întreaga identitate. Domnul Omidă îi privea răspunsurile contrariat și cu dispreț, iar lui Alice i se părea că niciodată nu a fost contrazisă mai mult de atât. A vrut să plece, dar domnul Omidă a chemat-o înapoi și a sfătuit-o să nu se piardă niciodată cu firea, și i-a spus că dacă mânca dintr-o parte a ciupercii se micșora, iar dacă mânca din cealaltă parte se mărea, după care a dispărut.
Pentru că domnul Omidă nu i-a dat detalii, Alice s-a gândit să verifice singură. Când a mâncat din partea dreaptă s-a micșorat atât de mult încât s-a lovit cu bărbia de laba piciorului. Și-a dat seama că lucrurile erau atât de grave încât nu trebuia să aștepte nicio clipă, și a mușcat din bucata de ciupercă pe care o avea în mâna stângă. Nici măcar nu și-a dat seama din ce moment nu și-a mai putut vedea restul corpului, ci doar un gât uriaș. Deasupra copacilor a întâlnit un porumbel care o considera un șarpe, și era nemulțumit de faptul că nu găsea nicăieri un loc sigur în care să-și facă cuibul. Încercând să îl convingă că era doar o fetiță, Alice și-a amintit că în mâini avea încă bucățile de ciupercă, așa că a mâncat din ele până când a ajuns la o înălțime normală. S-a trezit într-o poiană în care se afla o căsuță cu o înălțime de un metru și jumătate. Și-a spus în sinea ei că nu îi va putea cunoaște pe cei care se aflau în căsuță, atâta timp cât va avea o înălțime normală, așa că a mâncat din bucata de ciupercă din mâna dreaptă până a ajuns la înălțimea de 20 de centimetri.
Capitolul 6
Porc cu piper
După ce Alice a stat o perioadă de timp uitându-se la casa care nu depășea un metru și jumătate, a apărut din pădure un lacheu cu față de pește, care a bătut cu putere în ușa casei, și i-a înmânat unui lacheu cu față de broască o scrisoare aproape la fel de mare ca el. Prin această scrisoare, Ducesa era invitată să joace crochet cu Regina. Ambii lachei aveau peruci pudrate, cu bucle, iar atunci când s-au înclinat unul în fața celuilalt, buclele lor s-au unit și s-au încurcat între ele. Această scenă i-a stârnit râsul lui Alice, și a trebuit să meargă în pădure pentru a nu fi auzită de cei doi lachei. Când s-a întors, nu l-a mai găsit decât pe Lacheul-Broască, care se uita la cer. L-a întrebat cum ar putea să intre în casă, dar, pentru că acesta îi dădea doar răspunsuri scurte și fără nicio legătură cu întrebarea, Alice a așteptat până s-a deschis ușa. A putut să o vadă, în mijlocul camerei, pe Ducesă, care legăna cu forță un copil, iar bucătăreasa amesteca într-un ceaun cu supă, în care a pus atât de mult piper încât întreaga atmosferă mirosea a piper. În vatră stătea o pisică care rânjea cu gura până la urechi. Ducesa a spus că aceasta rânjea pentru că era o Pisică-Chesire. Spre marea mirare a lui Alice, bucătăreasa a început să arunce cu tot felul de obiecte în Ducesă și în bebeluș, iar Ducesa părea că nici nu observă.
Considerând că viața copilului era în pericol, Alice a luat bebelușul și a plecat. Nu i-a luat mult să observe că acesta semăna din ce în ce mai mult cu un porc. Când s-a convins că bebelușul era un porc care grohăia, Alice l-a lăsat jos și porcul a dispărut în pădure. Apoi a tot apărut și a dispărut Pisica-Chesire, care a întrebat-o pe Alice ce s-a întâmplat cu copilul. I-a dat și câteva indicații, spunându-i că, dacă va merge în partea dreaptă va întâlni un Pălărier, iar dacă va merge în partea stângă va întâlni un Iepure de Martie. Casa Iepurelui era destul de aproape și avea hornurile în formă de urechi, iar acoperișul era din blană. Alice s-a apropiat de casă numai după ce a mușcat din ciuperca din mâna stângă, și a ajuns la dimensiunea de 70 de centimetri.
Capitolul 7
O nebunească invitație la ceai
În fața casei Iepurelui de Martie se afla o masă pregătită pentru a servi ceaiul. La masă stăteau Iepurele și Pălărierul, iar între ei era Hârciogul, folosit pe post de pernă, pe care cei doi stăteau cu coatele. Când au văzut-o pe Alice că se apropie, ei au strigat că nu aveau niciun loc liber la masă. Indignată, Alice s-a așezat pe un fotoliu în capul mesei, în timp ce le spunea celorlalți că are destul loc. Iepurele a îndemnat-o să își toarne vin. Pentru că nu a văzut vinul, Alice i-a spus Iepurelui că nu era frumos să ofere ce nu are, iar Iepurele i-a reproșat, la rândul lui, că nu era frumos să se așeze la masă dacă nu era invitată. A urmat o întreagă discuție în care Pălărierul a spus o ghicitoare fără răspuns, după care s-a discutat teoretic despre sensul lucrurilor. Pălărierul a întrerupt discuția și a întrebat-o pe Alice în ce zi a lunii erau. Când Alice i-a spus că se aflau în cea de-a patra zi a lunii, Pălărierul a constatat că ceasul se afla cu două zile în urmă. Iepurele i-a reproșat că ceasul nu ar fi rămas în urmă dacă nu l-ar fi uns cu unt, folosind un cuțit plin de frimituri de pâine.
Pălărierul i-a spus lui Alice că Timpului nu îi plăcea să fie bătut, și că la ultimul concert oferit de Regina de Cupă, aceasta din urmă a poruncit ca lui să îi fie tăiat capul pentru că le omora Timpul, spunând o poezie. Din acel moment Timpul s-a supărat și nu a mai vrut să facă nimic, iar ceasul a rămas veșnic la ora 6, astfel încât tot timpul era ora ceaiului, iar ei nu făceau altceva decât să se mute de la o ceașcă la alta, în sensul acelor de ceasornic.
Apoi Hârciogul s-a trezit și a început să spună povestea a trei surori care locuiau pe fundul unei fântâni cu melasă, dar pentru că povestea nu avea niciun sens, Alice i-a reproșat Hârciogului acest lucru, după care a plecat. Pălărierul și Iepurele au continuat să se miște la masă în sensul acelor de ceasornic. După ce a plecat, Alice a văzut o ușă într-un copac. A deschis ușa și s-a pomenit în holul lung cu măsuța de sticlă. De data aceasta, Alice a luat cheița de pe masă, după care a mâncat din ciupercă și a putut, în sfârșit, să intre în grădina minunată, cu flori viu colorate.
Capitolul 8
Terenul de crochet al Reginei
Chiar la intrarea în grădină se afla o tufă de trandafiri albi care erau vopsiți în roșu. Alice i-a întrebat pe grădinari de ce făceau un lucru atât de ciudat. Grădinarii Doi, Cinci și Șapte i-au spus că riscau să le fie tăiate capetele, la ordinul Reginei, dacă aceasta afla că au plantat trandafiri albi în loc de trandafiri roșii. Oricum Doi se afla pe lista neagră a Reginei, după ce i-a dat bucătăresei să gătească bulbi de lalea, în loc de ceapă.
Când au aflat că se apropia Regina, grădinarii s-au trântit pe burtă, cu capul lipit de pământ. Alaiul Reginei era format dintr-un rând de 10 soldați, care aveau aceeași formă ca și grădinarii, fiind prelungi și plați. Urmau curtenii, care erau împodobiți cu diamante și mergeau câte doi, apoi 10 copii regali, care mergeau tot câte doi și erau împodobiți cu inimioare, apoi oaspeții, printre care și Iepurașul Alb, Valeții de Cupă, care țineau coroana regelui, după care veneau Regele și Regina de Cupă. Alaiul s-a oprit în dreptul lui Alice, dar aceasta a încetat să se mai teamă pentru că și-a dat seama că toți cei din jur nu erau decât un pachet de Cărți de Joc. Regina a întrebat-o cine este ea și cine erau cei trei grădinari întinși pe jos. Alice i-a răspuns, cu impertinență, că identitatea celor întinși pe jos nu era treaba ei, iar Regina a fost atât de surprinsă încât a cerut să-i fie tăiat capul.
Regele a intervenit în favoarea lui Alice, spunânu-i Reginei că aceasta nu era decât un copil. După aceea, Regina a cerut să le fie tăiate capetele celor trei grădinari, dar Alice i-a ascuns într-un ghiveci, și astfel au scăpat.
Tot alaiul a pornit mai departe, spre terenul de crochet, iar Alice mergea alături de Iepurașul Alb. A aflat de la acesta că Ducesa se afla la închisoare și urma să i se taie capul pentru că a lovit-o pe Regină. Când au ajuns la destinație, Alice a putut observa că terenul era plin de denivelări, mingiile erau arici vii, ciocanele erau păsări flamingo, iar arcurile erau formate din soldați care stăteau în patru labe. Păsările flamingo erau foarte greu de manevrat, soldații se ridicau tot timpul în picioare și își schimbau locul în teren, iar toți jucătorii loveau aricii în același timp, fără a-și aștepta rândul, și sfârșeau prin a se certa pe arici. Regina a început să țipe să se taie tuturor capul.
Alice a observat în aer ceva ciudat, care semăna cu un rânjet. Și-a dat seama că era Pisica-Chesire, dar a așteptat să îi apară întregul cap înainte de a vorbi cu ea. Au schimbat apoi câteva replici, după care a apărut Regele, care i-a spus Pisicii că îi poate pupa mâna. Când aceasta a refuzat, Regele i-a cerut Reginei să îi taie capul Pisicii. S-a creat un haos de nedescris, deoarece călăul susținea că nu putea tăia capul cuiva care nu avea gât. Alice i-a sfătuit să vorbească cu Ducesa, pentru că Pisica era a ei. Regina i-a poruncit călăului să o aducă pe Ducesă din închisoare.
Capitolul 9
Povestea Falsei Broaște Țestoase
Din porunca regelui, în grădină a fost adusă Ducesa, care a luat-o pe Alice de braț și i-a spus că îi părea foarte bine să o vadă. Alice se bucura să o vadă atât de bine dispusă pe Ducesă, spunându-și că ultima dată când s-au văzut, aceasta a fost arțăgoasă din cauza cantității mari de piper din supă. Lui Alice nu îi plăcea compania Ducesei, aceasta fiind o persoană foarte urâtă, și i se părea foarte supărător faptul că fiecare replică a ei era urmată de o morală. Regina și-a făcut și ea apariția, spunându-i Ducesei să dispară. Jocul a continuat până ce toți jucătorii, cu excepția Regelui, a Reginei și a lui Alice, au fost trimiși la închisoare, așteptându-și execuția.
După terminarea jocului, Regina i-a poruncit unui Grifon să o ducă pe Alice la Falsa Broască Țestoasă pentru a-i afla povestea. Falsa Broască Țestoasăofta profund când a cunoscut-o Alice, dar a fost de acord să-i spună feteipovestea sa, cu condiția de a nu fi întreruptă. Pauzele pe care le făcea Broasca în poveste erau foarte mari, dar Alice a putut afla că aceasta a fost o Broască Țestoasă veritabilă, și că la școala din mare a avut profesor un Broscoi vârstnic, poreclit „Carapace”. Deși nu avea carapace, Broscoiul a primit aceasta poreclă pentru că era o mare „carapacitate”,și îi învăța foarte multe lucruri. Pentru că Falsa Broască Țestoasă încerca să îi demonstreze lui Alice că a urmat o școală mai bună decât a ei, i-a spus acesteia că a urmat cursuri de Spălare, Aritmetică, Ambiție, Abaterea Atenției, Urâțificare, Zeflemisire, Isterieantică și modernă, Zerografieși Picătură. I-a mai spus, de asemenea, că în prima zi au făcut cursuri zece ore, în a doua zi nouă ore, iar în cea de-a doisprezecea zi au luat pauză. Se numeau cursuri pentru că ele curgeauînapoi și secaude la o zi la alta.
Capitolul 10
Cadrilul homarilor
Falsa Broască Țestoasă a suspinat, uitându-se la Alice, câteva minute. Crezând că Țestoasei i-a rămas un os în gât, Grifonul a început să îi dea pumni în ceafă și să o scuture. După ce și-a revenit, Țestoasa a continuat povestea, cu ochii plini de lacrimi. I-a spus lui Alice că dacă nu a locuit mult timp în adâncul mării, nu putea realiza cu adevărat ce lucru minunat era „Cadrilul Homarilor”. Apoi i-a explicat că, pentru a forma „Cadrilul”, trebuiau întinse două șiruri de somoni, foci și țestoase de-a lungul țărmului. După ce erau îndepărtate toate meduzele din drum, fiecare dansator înainta doi pași, având ca partener de dans un homar. Schimbau homarii și reveneau în formația inițială, după care aruncau homarii în mare și înotau în urma lor. Ultima dată schimbau din nou partenerii și reveneau pe țărm.
Pe versurile cântate chiar de ea, Falsa Broască Țestoasă, împreună cu Grifonul, i-au arătat lui Alice prima figură din „Cadril”. După ce au terminat, Alice a spus că i-a plăcut foarte mult cântecul despre peștii albi, deși nu a fost menționat niciun pește alb în cântec. Țestoasa a întrebat-o pe Alice dacă a văzut vreodată pești albi. Alice a vrut să răspundă că a văzut la cină astfel de pești, dar s-a gândit că nu se cuvenea să dea un astfel de răspuns. Au schimbat replici fără sens despre peștii albi, după care Țestoasa și Grifonul au rugat-o pe Alice să povestească și ea din aventurile ei. Fetița a povestit toate lucrurile prin care a trecut, iar la sfârșit Grifonul i-a cerut să recite poezia „Ăsta-i glasul trântorului”. Alice a încercat să recite, dar i-au ieșit pe gură niște cuvinte foarte ciudate, ea fiind cu gândul tot la „Cadrilul Homarilor”. Țestoasa a început să cânte „Supa de Broască Țestoasă”, dar nu a apucat să termine pentru că cineva le-a dat de știre, Grifonului și lui Alice, că a început procesul.
Capitolul 11
Cine a furat tartele
Când au sosit Alice și Grifonul, Regele și Regina erau înconjurați de păsări, animale și de întregul pachet de Cărți de Joc. În fața lor stătea Valetul de Cupă, legat în lanțuri, încadrat de doi soldați. Iepurașul Alb stătea lângă Rege, ținând într-o mână o trompetă, iar în cealaltă un sul de pergament. În mijlocul Curții de Judecată era așezată o masă, pe care se afla un platou mare cu tarte, iar Alice nu se putea gândi decât la cât de mult își dorea să se termine procesul pentru a gusta din tarte. Regele avea rolul de judecător și purta o perucă mare, iar 12 păsări și animale erau jurații. Grifonul i-a spus lui Alice că fiecare jurat își nota pe o tăbliță propriul nume pentru a nu îl uita până la sfârșitul procesului. Pentru că unul dintre jurați avea un creion care scârțâia pe tăbliță, producând un sunet insuportabil, Alice s-a strecurat în spatele lui și i l-a sustras, ocazie cu care a putut observa că respectivul jurat era biata Șopârlă Bill.
Când Regele i-a cerut crainicului să citească acuzația, Iepurașul Alb a sunat din trompetă, după care a spus că Fantele de Cupă era acuzat de furtul unor tarte. Regele a cerut să fie proclamat verdictul, dar Iepurașul i-a spus că mai erau multe proceduri de respectat, după care a chemat primul martor. Acesta era Pălărierul, însoțit la tribunal de Hârciog și de Iepurașul de Martie. Pentru că a fost ridicat de la masă, Pălărierul a venit cu ceașca de ceai în mână, dar a fost declarat un martor foarte slab pentru că avea emoții. Regina a poruncit să i se taie capul, dar el a fugit înainte de a fi prins de soldați. Între timp, Alice a început să crească din nou. Cel de-al doilea martor a fost bucătăreasa Ducesei, care a fost interogată de Rege. Bucătăreasa a declarat în fața Curții că tartele conțineau, în cea mai mare parte, piper. Următorul martor chemat a fost Alice, spre marea ei surprindere.
Capitolul 12
Alice depune mărturie
Alice nu și-a dat seama cât de mare a crescut, iar atunci când s-a ridicat să meargă în fața Regelui, a răsturnat băncile pe care se aflau jurații. După ce i-a ridicat, grăbită, de pe jos, a declarat că nu știa nimic despre cauza procesului. Regele a citit regula 42 din carnetul lui, care spunea că orice persoană mai înaltă de un kilometru nu avea voie în tribunal. Alice s-a opus fără frică, spunând că nu avea o asemenea înălțime, dar Regina a adăugat că avea aproape doi kilometri.
A fost adusă ca probă a acuzării o scrisoare în care era notat un poem fără sens. Valetul de Cupă a negat că el ar fi scris-o, dar Regele susținea că, nesemnând-o, îl făcea să pară și mai vinovat. Supărată de lipsa de sens a procedurilor, Alice a contestat întreg procesul, iar Regina a cerut să i se taie capul. Alice revenise între timp la dimensiunea ei normală și a declarat că nu-i pasă de Curtea de Judecată, ei fiind cu toții doar un pachet de Cărți de Joc. În acel moment, pachetul de Cărți de Joc a sărit în aer, și bucățele din el s-au împrăștiat în părul lui Alice.
Alice a scos un mic țipăt și s-a trezit cu capul în poală la sora ei, care îi îndepărta din păr câteva frunze uscate, căzute din pomi. Alice i-a povestit tot visul ei ciudat, după care a plecat acasă să-și bea ceaiul. Sora ei a rămas în urmă și a putut să vadă cu ochii minții întregul fir al poveștii lui Alice, după care și-a imaginat cum sora ei își va păstra sufletul de copil și atunci când va deveni adult, iar în jurul său se vor strânge copii care vor asculta poveștile ei din Țara Minunilor.
***
