Frații lui Mowgli
Povestea puiului de om crescut de lupi începe cu „Cântecul nopții în junglă”, o odă închinată păsărilor și animalelor care vânează pe timp de noapte. Într-o seară călduroasă, în munții Seeonee din jungla indiană, o familie de lupi și cei patru pui își petreceau timpul în cuibul lor confortabil din peșteră, când le-a călcat pragul șacalul Tabaqui, zis și Linge-blide. Acesta era evitat și detestat de către toți lupii din India pentru firea lui șireată, pentru că bârfea, se hrănea cu resturi din gropile de gunoaie, iar când se îmbolnăvea de turbare, acesta mușca pe oricine întâlnea în cale. Tatăl Lup l-a întâmpinat pe șacal, spunându-i că nu aveau nimic de mâncare pentru el. Tabaqui a insistat, după care a început să ronțăie la un os de ied rătăcit prin fundul peșterii, în timp ce aducea cuvinte de laudă exagerată puilor, cu scopul premeditat de a le stânjeni părinții. După ce Tabaqui a plecat, în întreaga junglă a răsunat mugetul sălbatic al tigrului Shere Khan. Acesta s-a rănit la picioare după ce a sărit în focul de tabără al tăietorilor de lemne.
Tatăl Lup s-a pregătit de luptă, după ce a simțit o vietate urcând spre ei, dar a descoperit că nu era decât un pui de om, spre marea uimire a sa și a Mamei Lup. Puiul de om a înaintat în peșteră, în cel mai natural mod și fără emoții, căutând un loc cât mai aproape de trupul cald al Lupoaicei, după care a început să mănânce alături de pui. La scurt timp, în gura îngustă a peșterii, s-a oprit Shere Khan, însoțit de Tabaqui, susținând că puiul de om era prada sa, după ce părinții acestuia au scăpat în urma atacului său. Numindu-l ucigaș de vite, Lupul l-a înfruntat și i-a spus că ei făceau parte din Poporul Liber și nu primeau ordine decât de la căpetenia haiticului (haită sau ceată de lupi). Atunci Lupoaica a sărit să-și apere noul pui, spre admirația Lupului, spunându-i lui Shere Khan că ea, Rahsha (Demonul), va veghea asupra puiului de om, ca acesta să poată vâna liber în junglă, profețind că, în viitor, puiul de om va fi cel care îl va vâna pe el. Shere Khan l-ar fi putut doborî pe Lup, însă de Lupoaică se temea, știind că o mamă ar lupta până la moarte pentru puii ei, așa că s-a mulțumit să o amenințe pe aceasta că haiticul va afla că ea creștea un pui de om. După ce tigrul a plecat, Lupoaica a privit cu gingășie cum puiul de om își făcea loc la pieptul ei, și l-a numit Mowgli, brotăcelul.
Tatăl Lup știa că, potrivit Legii junglei, orice lup care se însura, putea sta retras până când puii săi erau suficient de mari să meargă pe propriile lor picioare, după care aceștia trebuiau prezentați în fața Sfatului haiticului, care se ținea o dată pe lună, când era lună plină, pentru ca ceilalți lupi să-i poată recunoaște când îi vor întâlni. Așa că a mai așteptat până când puii au început să alerge singuri, după care au plecat cu toții spre Stânca Sfatului. Akela, cunoscut ca Lupul Singuratic, cel care conducea haiticul cu putere și viclenie, stătea întins pe stânca sa, iar în fața acestuia, dar mai jos decât el, stăteau alți 40 de lupi de toate vârstele și dimensiunile. În mijlocul unui cerc stăteau părinții veniți cu copiii lor pentru a fi prezentați haiticului, pe care îi împingeau în față pentru a nu fi trecuți cu vederea. Lupul l-a împins și el în centru pe Mowgli, brotăcelul, moment în care s-a auzit vocea puternică a lui Shere Khan, care îl cerea pe puiul de om, susținând că era prada sa de drept.
Potrivit Legii, dacă era pus în discuție dreptul unui pui de a fi acceptat de haitic, era nevoie ca doi membri neînrudiți cu puiul să garanteze pentru el. Când Akela a întrebat haiticul cine va garanta pentru puiul de om, Lupoaica s-a pregătit pentru ceea ce conștientiza că va fi ultima luptă a vieții sale. Atunci Baloo, ursul cel somnoros și cafeniu, care îi învăța pe puii de lup Legea junglei, singurul animal din junglă care avea voie să participe la Sfatul haiticului, a pus o vorbă bună pentru puiul de om. După Baloo, a intervenit pantera Bagheera, de care se fereau toate animalele, și a cărei voce „era mai dulce decât mierea sălbatică”. Cunoscătoare a Legii, aceasta a spus că, în cazul unei neînțelegeri pentru un pui, viața acestuia putea fi răscumpărată, și a oferit ca preț pentru Mowgli un taur gras, proaspăt ucis de ea. Lupii cei tineri, mereu flămânzi, i-au convins pe ceilalți să o asculte pe Bagheera, susținând că oricum în lunile de iarnă nu avea cum să supraviețuiască un brotăcel atât de golaș. Akela a spus că era un lucru bun acceptarea în haitic a lui Mowgli, susținând că oamenii și puii lor erau înțelepți, și că le-ar putea fi de folos în viitor. După aceea, i-a îndemnat pe Lup și pe Lupoaică să îi ofere acestuia o învățătură potrivită unui membru al Poporului Liber.
Timp de aproximativ 11 ani, Mowgli a dus o viață minunată printre lupi. Când nu învăța taina lucrurilor din junglă, dormea la soare, mânca sau înota în apa lacurilor de pădure. Baloo l-a învățat să mănânce miere sau nuci, iar Bagheera l-a învățat să mănânce carne cruda, dar și cum să facă rost de ea. Pantera i-a mai arătat și cum să se urce în copaci, și chiar să sară din creangă în creangă, precum maimuțele. Mowgli se distra fixând lupii cu privirea în timpul Sfatului, sau smulgând spinii din labele prietenilor săi, și scaieții din blana lor.
Pentru că Akela devenea tot mai bătrân și mai slab, Shere Khan se folosea de lupii tineri pentru a-i submina acestuia autoritatea. Bagheera știa că, atunci când Akela se va întoarce de la vânătoare fără hrană, haiticul se va întoarce împotriva acestuia și a lui Mowgli, așa că l-a îndemnat pe băiat să meargă în satul oamenilor și să ia Floarea roșie (focul) pentru ca, atunci când va veni momentul, să aibă un prieten și mai puternic decât ea sau Baloo.
Mowgli a coborât în sat și, lipindu-și fața de fereastra unei colibe, s-a mirat să vadă cât de mult semănau cei din colibă cu el. Urmărindu-l pe un băiat, Mowgli i-a furat acestuia un coș căptușit cu lut, care era plin cu cărbuni. Apoi s-a gândit că, dacă nu hrănea jăraticul, acesta ar putea muri de foame, așa că a aruncat așchii și vreascuri peste el, după care a suflat așa cum a văzut că făcea femeia din colibă. La întoarcere, Bagheera l-a anunțat că Akela a pierdut o pradă, și că haiticul l-ar fi ucis, dacă nu ar fi vrut să-l ucidă și pe el odată cu Akela. Tabaqui a venit să îl anunțe pe Mowgli că era așteptat la Stânca Sfatului. Ajuns acolo, băiatul a văzut că Akela stătea lângă stânca pe care o ocupa în trecut, semn că postul de conducător era liber. Shere Khan i-a întors pe toți împotriva lui Mowgli, sperând că, fără susținerea lui Akela, puiul de om va fi în sfârșit al lui. Akela și Bagheera l-au susținut pe băiat în fața haiticului, după care a venit rândul lui să ia cuvântul. I-a numit pe ceilalți câini și a spus că va pleca din mijlocul lor, după care a răsturnat coșul cu jăratic în mijlocul adunării. Înspăimântați de flăcări, lupii au început să se retragă. Cu o creangă care ardea în mână, și însoțit de Bagheera, Mowgli l-a apucat pe Shere Khan de gușă. Temându-se de foc, tigrul a închis ochii și și-a ciulit urechile, fiind lovit peste bot cu creanga arzândă. Mowgli a mai adăugat că, atunci când se va mai întoarce în haitic, va fi pentru a le pune în față pielea lui Shere Khan. Le-a poruncit tuturor să nu îndrăznească să îl rănească pe Akela în vreun fel, acesta fiind liber să trăiască după voia sa. Mowgli lovea cu creanga în dreapta și în stânga, iar lupii urlau, scuturându-se de scânteile care îi pârjoleau. După ce majoritatea au plecat și a rămas doar printre prieteni, Mogli s-a așezat pe pământ și a început să plângă, după care s-a îndreptat către peștera în care a crescut. Și-a luat rămas bun de la părinții și frații săi, și i-a rugat să nu îl uite. În zorii zilei, Mowgli cobora dealul către satul celor care „își ziceau oameni”.
Vânătoarea lui Kaa
Povestea vânătorii lui Kaa a avut loc cu puțin timp înainte de alungarea lui Mowgli din haiticul lupilor, când bătrânul urs Baloo îl învăța pe puiul de om Legea junglei. Deseori, Bagheera asista la lecțiile „favoritului ei” despre Legea pădurii și a apei, despre cum să vorbească politicos cu albinele sălbatice, cum să îl îmbuneze pe liliacul Mang, sau cum să îi avertizeze pe șerpii de apă când urma să se arunce în iaz, sau care era strigătul de vânătoare al străinilor. Bagheera era mai îngăduitoare cu puiul de om, pe care l-ar fi răsfățat dacă ar fi trebuit să îl educe ea. Baloo continua să fie aspru, motivând că în junglă nu exista vietate suficient de mică pentru a nu fi ucisă.
Îndemnat de Baloo, Mowgli i-a spus Bagheerei că a învățat vorbele vrăjite ale urșilor, păsărilor, dar că, pentru ale șerpilor, a fost rugat Hathi, elefantul sălbatic, să îl învețe, deoarece Baloo nu le putea pronunța. În fiecare limbă, vorbele rămâneau aceleași: „Suntem de un sânge, eu și voi”. După ce Mowgli a spus că își va face propriul său haitic și că, împreună cu ceilalți lupi, va arunca cu crengi în Baloo, bătrânul urs l-a lovit cu laba în cap.
Baloo l-a acuzat pe Mowgli că a stat de vorbă cu Bandar-Log, poporul maimuțelor. Văzându-l supărat pe Baloo, băiatul a căutat sprijin la Bagheera, dar a întâlnit doar privirea mustrătoare a panterei. Băiatul a susținut că, după ce a fost lovit de urs cu laba în cap, maimuțele au fost singurele care s-au interesat de starea lui, privindu-l cu milă. A mai spus că au fost foarte drăguțe cu el și că l-au invitat să mai vină pe la ele, considerându-l fratele lor de sânge. Atât Bagheera, cât și Baloo, l-au avertizat pe Mowgli că maimuțele mințeau mult, că erau în afara legii, dar și că se lăudau că fac lucruri mărețe, când era suficientă o mică distragere pentru a uita ce au vorbit înainte. Poporul junglei nu le rostea niciodată numele, pentru că erau murdare și fără rușine. Chiar atunci, maimuțele au început să arunce în ei cu crengi, nuci și vreascuri, însă Baloo și Bagheera au fugit, și l-au luat cu ei și pe Mowgli.
Maimuțele intenționau să-l răpească pe băiat pentru a-l pune să le învețe cum să construiască adăposturi împotriva vânturilor. Se gândeau că vor avea în sfârșit un conducător și că vor deveni cel mai înțelept neam din junglă. Pentru a-și atinge scopul, maimuțele i-au urmărit pe cei trei prin junglă, și l-au furat pe băiat în timpul somnului de după-amiază, după care s-au ridicat în cei mai înalți copaci, pentru a nu putea fi atinși. Inițial, Mowgli s-a panicat, dar a realizat că nicio împotrivire nu avea rost. L-a văzut pe vulturul Chil survolând cerul, și, în limba păsărilor, l-a rugat să îi ia urma și să le dea de știre lui Baloo și Bagheerei. Între timp, aceștia din urmă s-au hotărât să îi ceară ajutorul lui Kaa, pitonul de stâncă, singurul de care poporul Bandar-Log se temea. L-au găsit pe Kaa tolănit pe niște bolovani fierbinți, plângându-se că, la ultima vânătoare, era să cadă din copac din cauza maimuțelor care l-au batjocorit. Atunci Bagheera a adăugat că maimuțele vorbeau urât despre el, numindu-l râmă galbenă sau olog. Baloo i-a mărturisit că ei se aflau pe urmele maimuțelor, care l-au furat pe puiul de om care era în grija lor. Kaa a fost de părere că pe puiul de om nu îl aștepta o soartă bună în mâinile maimuțelor, deoarece acestea se plictiseau foarte repede de orice obiect, pe care apoi îl aruncau de sus. Chiar atunci, vulturul Chil l-a strigat pe Baloo, și i-a spus că Mowgli i-a cerut să le dea de știre despre locul unde se opreau maimuțele cu el. Vulturul a mai adăugat că puiul de om se afla dincolo de fluviu, în cetatea maimuțelor din Peșterile înghețate. Bagheera i-a mulțumit vulturului, promițându-i capul următorei sale prăzi, după care acesta și-a luat zborul. Baloo nu a putut decât să fie mândru că Mowgli și-a adus aminte limbajul păsărilor. Kaa și Bagheera au plecat spre Peșterile înghețate, urmați de Baloo, care nu era la fel de rapid ca ei.
Lui Mowgli, care a fost crescut în spiritul Legii junglei, nu îi plăcea stilul de viață al maimuțelor, care începuseră să danseze și să cânte melodii „deșucheate”. Băiatului îi era foame, și a ajuns la concluzia că tot ceea ce a spus Baloo despre banda maimuțelor era adevărat. Între timp, Bagheera și Kaa au ajuns lângă zidurile cetății. Bagheera a atacat, dar numărul mare al maimuțelor a copleșit-o, și acum se lupta pentru viața ei. Văzând-o în pericol, Mowgli i-a strigat acesteia să se rostogolească spre zăcătorile de apă, unde maimuțele nu intrau. Auzindu-l pe băiat, Bagheera a prins curaj și a început să lupte cu disperare pentru a reuși să ajungă la apă. Între timp, a ajuns și Baloo, dar și Kaa, de pe zidul vestic al cetății. Liliacul Mang făcea nenumărate drumuri pentru a duce în junglă vești despre marea bătălie. Maimuțele au început să fugă îngrozite când l-au zărit pe Kaa, fiind singura ființă din junglă de care acestea se temeau. După ce maimuțele s-au risipit, Bagheera i-a cerut lui Mowgli să-i mulțumească lui Kaa pentru ajutorul său decisiv. Șarpele a început apoi să se hrănească cu maimuțe, care păreau lipsite de voință în fața lui.
Bagheera i-a reproșat lui Mowgli că atât ea, cât și Baloo, și Kaa, erau răniți din cauza lui. Potrivit Legii, l-a lovit de câteva ori, în semn de pedeapsă, după care au pornit către casă.
„Tigrul! Vine tigrul!”
După ce Mowgli a părăsit haiticul lupilor Seeonee, nu s-a oprit în primul sat, ci a continuat să meargă până ce a ajuns într-o zonă necunoscută, de câmpie, unde pășteau turme de vite și de bivoli. Pentru că nu știa limba oamenilor, când a întâlnit primul sătean i-a arătat prin semne că îi era foame. Omul s-a speriat și a luat-o la fugă, strigând în gura mare după preot. Împreună cu preotul au venit aproximativ 100 de oameni, care strigau și gesticulau speriați, făcându-l pe Mowgli să spună, în sinea sa, că erau la fel de needucați ca maimuțele cenușii. Neliniștea oamenilor era cauzată de rănile de pe mâinile și picioarele lui Mowgli, care era evident că erau mușcături de lup.
Messua, una dintre femeile din sat, și soția celui mai bogat om, s-a uitat la copil și și-a dat seama că acesta semăna foarte mult cu fiul său, răpit de tigru în urmă cu mai mulți ani. Preotul a îndemnat-o să îl ia la ea acasă pe băiat, în amintirea fiului de mult pierdut. Aceasta l-a luat, l-a îngrijit și i-a dat să mănânce lapte cu pâine, însă Mowgli nu se simțea în largul său pentru că nu a mai stat niciodată într-o casă cu acoperiș, și nu îi înțelegea scopul. De aceea, când Messua și soțul ei au închis ușa, Mowgli a ieșit pe fereastră și s-a culcat pe iarbă, la marginea satului, unde a venit și Fratele Cenușiu. Acesta i-a adus vești din haitic, spunându-i că toți erau bine, cu excepția celor arși cu Floarea roșie, și că Shere Khan căuta să se răzbune pe el și să îl omoare. Timp de trei luni după întâlnirea cu Fratele Cenușiu, Mowgli nu a ieșit din sat, fiind preocupat să învețe limba, dar și felul de a trăi și obiceiurile oamenilor. Mai întâi a trebuit să poarte haine, să învețe să folosească banii și meșteșugul plugăriei. Apoi a fost pus să meargă cu vitele la păscut, ceea ce i-a adus o mare bucurie lui Mowgli pentru că, în felul acesta, făcea și el parte dintre slujbașii satului.
În zorii zilei, Mowgli mâna cirezile în afara satului, călare pe Rama, bivolul uriaș. L-a întâlnit pe Fratele Cenușiu, care i-a spus că Shere Khan a fost în zonă, dar a plecat din nou la vânătoare. Avea de gând să se întoarcă și să îl omoare pe Mowgli. Băiatul a făcut o înțelegere cu Fratele Cenușiu ca, atâta timp cât tigrul nu era în zonă, el sau unul dintre ceilalți frați să stea pe stânca de la marginea satului. Atunci când Mowgli nu va vedea pe nimeni pe stâncă, va ști că Shere Khan s-a întors și că viața îi era în pericol.
După aceea, Mowgli și-a dus zilnic turma de bivoli spre mlaștini, și de fiecare dată îl zărea pe Fratele Cenușiu, până într-o zi când acesta din urmă nu mai era la locul de veghe. Mowgli a mânat turma spre arborele dhak (arbore din India de Răsărit, ale cărui flori dau un colorant galben) care acum era în floare. Acolo l-a găsit pe Fratele Cenușiu care i-a spus că, timp de o lună de zile, Shere Khan a stat ascuns, dar noapte trecută i-a adulmecat urma, împreună cu Tabaqui, și pândea din râpa seacă de la marginea râului Waingunga. Fratele Cenușiu i-a mai spus lui Mowgli că Shere Khan s-a hrănit cu un mistreț în dimineața aceleiași zile, ceea ce l-a încântat pe băiat să afle, deoarece tigrul dormea după fiecare masă copioasă și, în același timp, era mai greoi și mai puțin vigilent.
Cu sprijinul lui Akela, Fratele Cenușiu l-a ajutat pe Mowgli să despartă cireada în două, într-o parte bivolițele cu vițeii lor, iar în cealaltă bivolii și juncanii, apoi să le abată prin junglă, spre intrarea râpei unde dormea tigrul. Cu ajutorul celor doi lupi, Mowgli a mânat cireada până unde prăpastia a fost destul de înaltă încât Shere Khan să nu poată sări. Acolo, pereții râpei erau aproape verticali, ceea ce l-a bucurat enorm pe Mowgli, mai ales că lianele și vița de vie nu erau un sprijin suficient de puternic pentru ca un tigru să se agațe de ele. În goana lor prin vadul râpei, cele două cirezi l-au călcat în picioare pe Shere Khan, care nu a avut nici cea mai mică șansă de supraviețuire. Mowgli l-a jupuit pe Shere Khan pentru a-i duce pielea pe Stânca Sfatului, însă a fost surprins de Buldeo, vânătorul satului. Acesta venise cu intenția de a-l pedepsi pe Mowgli pentru că nu păzise mai bine cireada, dar, văzând leșul lui Shere Khan, s-a aplecat asupra lui și i-a pârlit mustățile, un obicei al vânătorilor indigeni pentru a scăpa de urmărirea strigoiului animalelor ucise. Buldeo s-a trezit aruncat la pământ de un lup cenușiu, timp în care Mowgli a continuat să jupoaie pielea tigrului. Văzând această scenă, dar și că lupii ascultau comenzile lui Mowgli, Buldeo s-a gândit că era vorba despre o vrajă, și se aștepta ca și Mowgli să se transforme în tigru. Apoi i-a cerut băiatului voie să plece, după care s-a dus în sat, unde a inventat o poveste cu vrăjitorii și farmece.
Jumătate dintre locuitori îl așteptau pe Mowgli la intrarea în sat. Băiatul s-a gândit că îl așteptau să îl cinstească pentru că l-a omorât pe Shere Khan, însă aceștia au aruncat cu pietre în el și l-au alungat, numindu-l vrăjitor și pui de lup. Messua a alergat la el și, cu lacrimi în ochi, i-a spus că ea nu credea vorbele oamenilor, dar l-a rugat să plece pentru că altfel va fi omorât de oamenii furioși. Mowgli și-a luat rămas bun de la femeie, după care i-a cerut lui Akela să dea drumul cirezii de bivoli, care abia așteptau să intre în sat, răspândind astfel mulțimea de oameni. Mowgli a strigat cu dispreț către oameni să îi multumească lui Messua, pentru că numai datorită ei nu se întorcea cu lupii lui să îi alunge din case. Împreună cu cei doi lupi, Mowgli nu s-a oprit decât în fața peșterii, unde i-a spus Lupoaicei, mamei sale, că a fost alungat și din haiticul oamenilor, dar că l-a omorât pe Shere Khan, așa cum a promis. Cu mândrie în ochi, Lupoaica l-a felicitat pe băiat, după care acesta a plecat împreună cu Bagheera către Stânca Sfatului. Deși de când Akela nu mai conducea, haiticul se dezbinase iar lupii nu se mai reuneau, aceștia au răspuns chemării din obișnuință. Mowgli le-a arătat lupilor pielea lui Shere Khan. Uimiți, aceștia i-au cerut lui Akela să le fie din nou conducător. Același lucru i l-au cerut și lui Mowgli, care a refuzat să mai facă parte din haiticul lor, continuând să vâneze doar alături de frații săi. Ani mai târziu, Mowgli a devenit bărbat și s-a căsătorit.
Foca cea albă
Povestea focii albe începe cu cântecul de leagăn al focilor și se desfășoară în Novastoshnah, loc situat în nord-estul insulei Sf. Paul, din Marea Behring. Întâmplările au fost povestite de Limmershin, lăstunul de iarnă, care a fost aruncat de valuri între pânzele unui vapor care călătorea spre Japonia. Focile călătoreau în lunile de vară către Novastoshnah, în număr foarte mare, pentru a ajunge pe țărmurile care reprezentau zona lor de confort. Înghite-Mare, o focă uriașă, în vârstă de 15 ani, cu blană cenușie și colți lungi și ascuțiți, avea corpul acoperit cu cicatrici, amintire a unor lupte sălbatice care se dădeau întotdeauna la începutul sezonului. Luptele aveau loc pentru că fiecare mascul își dorea să obțină un culcuș cât mai bun și mai aproape de mare, pentru puii și nevestele lor. Aceștia ajungeau pe insulă doar la sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie.
Într-o primăvară, când a văzut-o pe Matkah, frumoasa lui soție, ieșind din apă, Înghite-Mare i-a reproșat că a întârziat. Matkah a observat, încântată, că soțul ei a dobândit prin lupte aprige, după rănile sângerânde de pe corpul său, vechiul lor loc. Deși era rănit, Înghite-Mare era foarte mândru de reușita sa, și refuza propunerea soției sale de a merge pe insula Otter, unde nu era atât de aglomerat. În Novastoshnah se aflau aproximativ un milion de foci, masculi, mame și pui, care se încăierau, dormeau la soare, țipau sau se zbenguiau în nisip. Kotick, fiul lui Matkah, era mic și avea ochii de un albastru spălăcit, și părea că blana sa va fi albă. Când Matkah se întorcea din călătoriile ei din adâncul mării, unde mergea la pescuit, mergea direct spre locul de joacă unde se afla Kotick. Prima dată când acesta a intrat în mare nu știa să înoate, așa că valurile l-au tras la fund. După această întâmplare, puiul și-a dat seama că era mai în siguranță dacă învăța să înoate într-un ochi de apă format lângă țărm. După ce a învățat să înoate, se juca împreună cu tovarășii lui, scufundându-se în valuri, sau urcându-se pe creasta unui val uriaș. Când trecea Balena-Ucigașă, Kotick se întorcea cu o viteză uimitoare la țărm, pentru că învățase că aceasta se hrănea cu puii de focă.
Începând din luna octombrie, focile începeau să părăsească insula Sf. Paul și se îndreptau spre largul mărilor. Kotick și părinții săi au plecat să traverseze Pacificul, iar Matkah l-a învățat pe puiul ei cum să doarmă pe spate, cu înotătoarele strânse și doar cu nasul ieșind ușor din apă, cum să înoate în urma morunului, sau a hipoglosului, cum să smulgă moluștele din cuiburile lor, cum să deosebească epavele, cum să danseze pe crestele valurilor, sau cum să își fluture politicos înotătoarele către albatroșii cu coadă retezată. După 6 luni, Kotick știa totul despre pescuitul în apele adânci.
Kotick a văzut trecând o școală de purcei de mare și l-a întrebat pe conducătorul școlii cum știa încotro să meargă. Acesta l-a învățat pe Kotick că atunci când va simți în coada sa înțepătura valurilor, trebuie sa știe că o furtună mare vine din față, și că trebuie să se îndrepte spre nord.
Când s-au întors în Novastoshnah, Kotick avea blana de un alb strălucitor. A fost încântat să-i reîntâlnească pe tovarășii săi de joacă și să-și povestească fiecare aventurile din Pacific. Dar chiar atunci a apărut Kerick, șeful vânătorilor de foci din insulă, împreună cu fiul său. Încercau să se hotărască ce foci să mâne către țarcurile de vânătoare, pentru a le transforma ulterior în haine din piele de focă. Focile erau mânate precum oile, părând că nu aveau voință proprie în fața oamenilor, sau că nu conștientizau pericolul. L-au văzut și pe Katick, dar nu au vrut să se apropie de el, pentru că tatăl credea că ar putea fi strigoiul unui bătrân care a dispărut în timpul unei furtuni mari. Drumul pâna la locul unde erau omorâte focile a durat aproximativ o oră, timp în care Kotick s-a ținut după ei. Când au ajuns la destinație, aproximativ 12 oameni, înarmați cu măciuci de fier, s-au apropiat și au început să omoare focile, lovindu-le în cap. Tot măcelul a durat doar zece minute, după care Kotick a fugit cu viteză înapoi spre mare. În drumul său, l-a întâlnit pe leul de mare, care i-a spus că bătrânul Kerick omora foci de 30 de ani și că, dacă nu va găsi o insulă unde oamenii nu puteau ajunge, focile vor fi măcelărite întotdeauna. Kotick a fost uimit de vorbele leului și voia să știe unde ar putea găsi o astfel de insulă. Leul l-a îndrumat către Insula Morselor, unde ar trebui să vorbească cu Sfâșie-Mare, care era o morsă uriașă din Pacificul de Nord. Acesta, la rândul său, l-a îndemnat pe Kotick să o caute pe Vaca-Mării, care, dacă mai trăia, ar putea să îi spună tot ceea ce el voia să știe.
Kotick s-a întors la Novastoshnah, dar acolo a descoperit, cu tristețe, că nimeni în afară de el nu își dorea să găsească un loc unde oamenii nu puteau ajunge, fiecare motivând că focile au fost dintotdeauna omorâte de oameni, și că, dacă nu îi convenea, ar trebui să nu mai meargă în locurile unde focile erau omorâte. Când a auzit ce povestea fiul său, Înghite-Mare l-a îndemnat să aștepte să crească mare, să aibă un culcuș pe țărm, și atunci ceilalți îl vor lăsa în pace. Mama sa a adăugat că nu va fi niciodată în stare să oprească măcelul. În acea toamnă, Kotick a părăsit singur insula, pentru că planul lui era să o găsească pe Vaca-Mării. Astfel, el a cutreierat singur întreg Pacificul, temându-se să nu fie prins de Rechinul Pelerin, de Rechinul-Tigru sau de Peștele-Ciocan. L-a urmat apoi pe un bătrân albatros cu coada smulsă, care i-a spus că insula Kerguelen semăna cu ceea ce căuta el. Dar când a ajuns acolo, Kotick a fost pe punctul de a fi zdrobit de valurile uriașe care se izbeau de stânci.
După aceste detalii, Limmershin a enumerat toate insulele pe care Kotick le-a explorat de-a lungul a cinci anotimpuri, în afară de cele patru luni pe care le petrecea în fiecare an în Novastoshnah. Pe o insulă acoperită cu copaci verzi, Kotick a întâlnit o focă bătrână care trăgea să moară. După ce i-a prins acesteia câțiva pești, i-a spus că el s-a resemnat și că, atunci când se va întoarce în Novastoshnah, dacă va fi mânat către țarcuri, nu îi va păsa. Bătrâna focă l-a îndemnat să nu abandoneze căutarea, pentru că în neamul ei circula o legendă care spunea că o focă albă va conduce focile către un liman liniștit. Vesel, Kotick s-a întors în Novastoshnah, unde mama sa l-a rugat să se însoare, însă el a cerut un răgaz de încă un anotimp. Seara, Kotick a jucat „Dansul Focului” pe țărmul Lukannon, cu o altă focă de pe insulă care își amânase și ea căsătoria.
În dimineața următoare, Kotick a plecat și s-a oprit pe insula Copper, unde își petrecea timpul vânând și dormind. Apoi a văzut trecând niște ființe uriașe care nu semănau cu nici o altă vietate pe care el o văzuse până atunci. Le-a salutat, iar acestea, la rândul lor, l-au salutat fluturându-și înotătoarele. Le-a întrebat cine sunt, dar ele nu i-au răspuns. În acel moment, Kotick și-a amintit ce i-a spus pescărușul, și și-a dat seama că a întâlnit, în sfârșit, Vaca-Mării. Urmărindu-le comportamentul, Kotick și-a dat seama că acestea nu erau prea inteligente și s-a gândit că, dacă nu ar fi avut o insulă sigură pe care să se refugieze, ar fi fost măcelărite de mult. Așa că s-a hotărât să le urmărească în drumul lor către nord.
Într-o noapte, vacile s-au cufundat în mare și au început să înoate cu repeziciune, comportament atipic pentru ele. La celălalt capăt al tunelului unei peșteri, vacile s-au oprit și au început să pască alge, înaintând de-a lungul unor maluri frumoase. În jur, Kotick a văzut doar stânci nesfârșite, care puteau să servească drept culcușuri pentru foci, terenuri de joacă acoperite cu nisip aspru, și iarbă înaltă în care focile s-ar putea tăvăli. Și cel mai important era că, după felul apei, niciun om nu trecuse pe acolo, pentru că erau multe bancuri de nisip care nu ar fi permis niciunui vapor să se oprească.
Drumul spre casă a durat zece zile. Tatăl lui Kotick și celelalte foci au început să râdă de el când le-a spus că a descoperit o insulă nouă. Supărat, Kotick a început un atac nimicitor asupra celorlalte foci, reproșându-le că, timp de cinci ani de zile, a făcut tot ce a putut pentru ele, și că, dacă nu știau, le va arăta el cum trebuie să se comporte. Limmershin a spus în continuare că niciodată nu a existat o încăierare între foci cum a fost atacul lui Kotick. Înghite-Mare s-a alăturat fiului său în luptă, iar Matkha și foca cu care trebuia să se căsătorească Kotick stateau și se uitau mândre la bărbații lor. După această luptă aprigă, părinții lui și alte 10 mii de foci s-au hotărât să îl urmeze pe Kotick. După o săptămână, au plecat împreună către tunelul Vacilor-Mării. Când s-au întâlnit pe bancurile de pescuit cu celelalte foci care au rămas în Novastoshnah, focile lui Kotick le-au povestit acestora despre țărmurile lor minunate. Treptat, tot mai multe foci au părăsit Novastoshnah și s-au alăturat lui Kotick, care se făcea tot mai mare și mai gras.
„Rikki-Tikki-Tavi”
Rikki-Tikki era o mangustă care semăna fizic foarte mult cu o pisică, având vărful boticului, dar și ochii, de culoare roz, însă la comportament se asemăna cu o nevăstuică. După o ploaie torențială de vară, apele au scos-o pe Rikki-Tikki din vizuina în care locuia împreună cu familia ei, și a purtat-o până în mijlocul unei grădini. Aici a găsit-o un băiețel, care voia să o îngroape, însă mama lui l-a îndemnat să o ia în casă, în speranța că micuțul animal își va reveni. Bărbatul din casă a înfășurat-o într-un smoc de câlți și a așezat-o lângă foc. Rikki-Tikki a început să strănute și să își revină. Grijulii, oamenii s-au temut să nu fie speriată și au lăsat-o liberă să vadă ce va face în continuare. Deviza mangustelor era „Aleargă și află ce poți!”, iar Rikki-Tikki se comporta întocmai cu deviza. A examinat câlții în care a fost învelită, și-a îndreptat spatele, a alergat în jurul mesei, după care a sărit pe umărul băiatului. Tatăl său l-a sfătuit pe Teddy să nu se sperie, spunându-i că acela era felul mangustei de a-și face prieteni. Aceasta era foarte blândă, așa că oamenii au îndrăgit-o și i-au dat o bucățică de carne crudă să mănăne. Lui Rikki-Tikki i-a plăcut foarte mult carnea, iar după ce a mâncat, s-a așezat cu burta la soare pentru a-și usca blănița.
Și-a petrecut ziua examinând toate camerele casei. A fost pe punctul de a se îneca în cadă, și-a băgat nasul într-o călimară, după care și l-a pârlit mirosind vărful țigării aprinse a bărbatului. A observat cu atenție cum se aprindeau lămpile cu gaz, după care s-a urcat în pat, lângă Teddy. Pentru că fiecare zgomot pe care îl auzea îi stârnea curiozitatea, când părinții au intrat în cameră, Rikki-Tikki stătea trează pe pernă. De dimineață, a venit și ea pe terasă la micul dejun, și a mâncat ou fiert și banană, stând pe umerii lui Teddy. Apoi Rikki-Tikki a ieșit în grădină și a început să examineze împrejurimile. A găsit tufișuri înalte, trandafiri, lămâi, portocali și tufișuri de bambus, ceea ce a încântat-o foarte mult pentru că avea un teren bun de vânătoare. L-a întâlnit și pe Darzee, croitorul, și pe soția lui, care erau foarte triști pentru că Nag, o cobră neagră foarte mare, le-a mâncat un pui care a căzut din cuib. În acel moment a apărut și Nag, însă Rikki-Tikki nu s-a speriat pentru că știa că rolul unei manguste era să lupte împotriva șerpilor și să îi mănânce. Nag conștientiza pericolul, pentru că știa că prezența unei manguste în grădină însemna moarte, așa că a încercat să o țină de vorbă. Însă Rikki-Tikki nu s-a lăsat păcălită și a sărit cât de sus a putut, evitând la timp mușcătura Nagainei, soția veninoasă a lui Nag. Când a atins din nou pământul, Rikki-Tikki a sărit în spatele Nagainei și a mușcat-o de spate, suficient de adânc cât aceasta să devină furioasă. Nag a încercat să ajungă la cuibul lui Darzee, ceea ce a supărat-o foarte tare pe Rikki-Tikki, însă cobrele au dispărut în ierburile înalte. Micuța mangustă nu i-a urmărit, pentru că nu era sigură că se putea lupta cu doi șerpi deodată. Ajunsă acasă, a început să mediteze la cele întâmplate.
Când Teddy s-a aplecat spre Rikki-Tikki să o ia în brațe, aceasta l-a auzit pe Karait, veninosul șarpe cafeniu, care voia să îl muște pe băiat. Ochii mangustei au devenit roșii de furie, iar Teddy a strigat către cei din casă, anunțând că mangusta lor se lupta cu un șarpe. Mama a început să țipe disperată, iar tatăl a ieșit afară cu un băț. Rikki-Tikki i-a frânt gâtul lui Karait și a început să îl mănânce de la coadă, dar s-a oprit pentru că, dacă voia să își păstreze agilitatea, trebuia să se mențină ușoară. Mama lui Teddy a strâns-o în brațe pentru că i-a salvat băiatul de la moarte, iar tatăl a spus că micuța mangustă a fost trimisă de providență în viața lor. La cină, Rikki-Tikki se plimba pe masă, și ar fi putut să mănânce orice își dorea, dar și-a adus aminte de Nag și de Nagaina. Imediat după ce Teddy a adormit, Rikki-Tikki a plecat în rondul său de noapte. L-a întâlnit pe Chuchundra, soarecele mosc, care a îndemnat-o să asculte cu atenție zgomotele din noapte. Rikki-Tikki a auzit un zgomot, pe care l-a identificat ca fiind făcut de solzii unui șarpe care se târa pe cărămizi. Și-a dat seama că era una dintre cele două cobre care încerca să intre în casă prin țevile de la baie. Șerpii voiau să îi omoare pe oameni, pentru că se gândeau că, atunci când casa nu va mai fi locuită, mangusta va pleca. Rikki-Tikki le-a auzit planurile și a început să tremure de furie. Tocmai atunci capul lui Nag a ieșit din gura conductei în baie și a început să bea apă dintr-un vas. Apoi, acesta s-a gândit să îl aștepte acolo pe bărbat, plănuind să îl omoare atunci când va veni să se spele. Între timp, Rikki-Tikki a stat nemișcată iar Nag a adormit. Rikki-Tikki i-a sărit în spate și l-a mușcat de cap, dar acesta a început să se zbată, dărâmând toate obiectele din baie. A sosit și bărbatul din casă cu o pușcă și a tras două gloanțe în direcția lui Nag, nimerindu-l chiar sub glugă, după care a ridicat-o pe Rikki-Tikki, spunându-i soției sale, Alice, că micuța mangustă le-a salvat din nou viețile.
De dimineață, Rikki-Tikki s-a gândit să o vâneze pe Nagaina, așa că s-a dus la Darzee pentru a-l întreba dacă a văzut-o pe cobră. Acesta i-a spus că Nagaina se afla pe grămada de gunoi, unde îl plângea pe Nag, dar și că își ținea ouăle în stratul de pepeni. Rikki-Tikki i-a cerut lui Darzee să pretindă că și-a frânt o aripă și să o ademenească pe Nagaina. Acesta nu a fost în stare, dar soția sa a dus sarcina la capăt cu succes, conducând-o pe Nagaina spre casă. Între timp, Rikki-Tikki a distrus ouăle de șarpe, păstrând unul singur pe care l-a luat cu ea. Apropiindu-se de casă, a observat că oamenii erau albi la față și că nu se mișcau, pentru că Nagaina se încolăcise pe scaunul lui Teddy și era la mică distanță de piciorul lui. Atunci a apărut Rikki-Tikki care a provocat-o pe Nagaina la luptă, dar aceasta a amenințat-o pe mangustă că, dacă făcea un singur pas spre ea, îi ataca pe oameni. Rikki-Tikki i-a spus ce s-a întâmplat cu ouăle ei, și că ultimul ou se afla pe podeaua verandei. Nagaina a uitat de atacul plănuit, din grijă pentru ultimul ei ou, și s-a întors către Rikki-Tikki. Tatăl a profitat de răgaz și l-a tras pe Teddy de braț, scoțându-l din raza mortală a Nagainei. Nagaina a rugat-o pe Rikki-Tikki să-i dea oul, promițând că nu se va mai întoarce niciodată acolo, dar micuța mangustă i-a spus că într-adevăr va pleca, dar pe grămada de gunoi, alături de Nag. Nagaina a reușit să ia oul în gură și să fugă în grădină, cu Rikki-Tikki pe urmele ei. Când cobra a încercat să intre în vizuina ei, Rikki-Tikki a mușcat-o de coadă și a coborât cu ea în vizuină. Plină de nămol, mangusta a ieșit din vizuină și i-a spus lui Darzee că a ucis-o pe Nagaina, după care a dormit obosită până după-amiază. După ce s-a trezit, a mers acasă, unde oamenii au fost foarte emoționați să vadă că micuța vietate trăia. În acea seară, Rikki-Tikki a mâncat tot ce și-a dorit, dar a continuat să fie vigilentă, păzind grădina pentru ca niciun șarpe să nu mai pătrundă între zidurile ei.
Toomai al Elefanților
Elefantul Kala-Nag, cunoscut și ca Șarpele Negru, a lucrat pentru guvernul indian timp de aproape 47 de ani. Când era mic, mămica lui i-a spus că elefanții fricoși sunt întotdeauna răniți, de aceea, până la vârsta de 25 de ani, și-a propus să nu îi mai fie frică niciodată, devenind astfel cel mai iubit și îngrijit elefant din serviciul guvernului. În timpul slujbei sale a cărat multe greutăți și a văzut mulți oameni murind în războaie, de foame, de frig, sau de diverse molime. A lucrat o perioadă în sud, unde transporta bârne din lemn de tek în fabricile de cherestea de la Moulmein, apoi în munții Garo, unde ajuta la prinderea elefanților sălbatici. Nu exista taină sau truc al meșteșugului de luptă pe care Kala-Nag să nu îl cunoască, fiind relatat un moment în care a înfruntat chiar și un tigru rănit.
Toomai-cel-Mare, cornacul (persoană care conduce și îngrijește elefanți) lui Kala-Nag, din timpul în care se desfășoară povestea, obișnuia să spună că elefantul se temea doar de el. La fel îi plăcea și lui Toomai-cel-Mic să spună , care avea doar 10 ani, și care, potrivit tradiției, moștenea locul tatălui său pe spinarea lui Kala-Nag. Întreaga existență a copilului era legată de acest elefant, având în vedere că s-a născut la umbra lui, s-a jucat cu trompa acestuia înainte să învețe să meargă, și chiar l-a dus la adăpat imediat ce a învățat să umble pe picioarele lui. Acesta era motivul pentru care Kala-Nag nici nu se gândea să nu asculte poruncile micului pui de om, cutreierând mereu dealurile împreună.
Într-o noapte, cu ajutorul lui Kala-Nag, băiatul a ajutat vânătorii la prinderea unui elefant sălbatic care scăpase. Tatăl său l-a pedepsit, fiind sigur că Petersen sahib (titlu acordat europenilor în India), șeful tuturor operațiunilor care se desfășurau în keddah (țarc), și persoana care prindea toți elefanții pentru guvernul din India, aflase despre isprava Micului Toomai.
În zilele care au urmat, toți angajații s-au ocupat cu plimbarea elefanților în țarc. Elefanții sălbatici erau plimbați între doi elefanți domesticiți, pentru a se obișnui cu drumul. De asemenea, trebuiau inventariate păturile, frânghiile, și toate celelalte lucruri care s-au pierdut sau deteriorat în timpul vânătorii. A sosit și Petersen sahib, călare pe Pudimi, după ce a trecut prin celelalte cantonamente pentru a-i plăti pe oameni, având în vedere că sezonul de vânătoare era pe sfârșit. După ce a auzit de la vânători de aventurile Micului Toomai, Petersen sahib i-a dat micuțului bani să își cumpere acadele, după care i-a zis să vină la el după ce va vedea Dansul elefanților, pentru că numai atunci va fi bun de vânătoare. După ce au plecat din fața lui Petersen sahib, Toomai-cel-Mare i-a spus, supărat, fiului său că vorbele omului alb însemnau că nu va fi niciodată vânător, pentru că nimeni nu a văzut un asemenea dans vreodată. După un timp, tatăl și fiul au ajuns la locul unde era cantonamentul pentru noii elefanți. Aceștia au fost legați cu lanțuri de picioare, și priponiți de câte un țăruș.
În timpul nopții, Micul Toomai a auzit cum Kala-Nag și-a rupt legăturile de la picioare și a scăpat din țarc, de aceea băiatul a strigat după elefant să îl ia și pe el unde mergea. Ca prin vis, Kala-Nag l-a urcat pe puiul de om cu trompa în spinare, după care a început să alerge cu repeziciune prin pădure. A trecut printr-o mlaștină, după care a început să urce la deal, pe un drum care era evident că a fost netezit de alți elefanți care au trecut pe acolo. Kala-Nag s-a oprit între două trunchiuri, unde copacii formau un fel de ring pe un teren de aproximativ 3 sau 4 acri. Din spatele lui Kala-Nag, Micul Toomai a putut vedea, în lumina lunii, cum poiana se umplea de umbrele elfanților de toate dimensiunile, moment în care a sosit și Pudimi, elefantul preferat al lui Petersen sahib. Au început cu toții să mugească, timp de mai multe secunde, făcând o larmă înfiorătoare și de nedescris, după care au început să tropăie. Elefanții s-au oprit brusc, odată cu apariția primelor raze de lumină, după care au dispărut în pădure cu toții. Când s-a luminat, Micul Toomai și-a dat seama că poiana s-a mărit în timpul nopții pentru că elefanții au bătătorit pământul cu picioarele ca să își facă mai mult loc.
În timp ce Petersen sahib își lua micul dejun, Kala-Nag și Pudimi, care era plină de noroi, au intrat în cantonament. Micul Toomai a reușit să îi spună lui Petersen sahib, dar cu o voce foarte joasă și întreruptă, că a văzut Dansul elefanților, după care a căzut într-un leșin adânc. După două ore și-a revenit și a povestit toate întâmplările din noaptea trecută, după care i-a rugat pe toți să trimită pe cineva să se convingă că poporul elefanților și-a bătătorit cu picioarele un spațiu nou, dar și că drumul până acolo era plin de urme adânci de elefanți. După ce micuțul a adormit din nou, Petersen sahib și șeful vânătorilor au pornit spre locul menționat și s-au convins că băiatul a spus adevărul. Șeful vânătorilor a mărturisit cu uimire că, în 45 de ani de activitate, nu a putut vedea ce au văzut ochii acelui copil, și le-a spus tuturor celor din tabără că, din acel moment, copilul va fi numit Toomai-al-Elefanților și că acesta va deveni cu siguranță un mare vânător, motiv pe care l-au sărbătorit cu toții.
Slujitori ai Reginei
În tabăra din Rawal Pindi a plouat timp de o lună de zile. Aici trăiau 30000 de oameni și mii de cămile, elefanți, cai, bivoli și catâri, care așteptau să fie trecuți în revistă de viceregele Indiei, cu ocazia vizitei emirului Afganistanului. Emirul era însoțit de mulți ostași, dar și de cai și cămile care nu au mai văzut niciodată o locomotivă, de aceea, în fiecare noapte, mai mule animale își rupeau piedicile și alergau înspăimântate prin tabără, răsturnând corturile pe care le întâlneau în cale.
Povestitorul acestor întâmplări a fost trezit de un ostaș cu foarte puțin timp înainte de a-i fi răsturnat cortul de o cămila care se izbise de el. A avut timp doar să se încalțe cu cizmele și să își ia foaia de cort în spate, iar Vixen, cățelușa sa fox-terrier, a reușit să iasă prin partea opusă a cortului. Omul a întins foaia de cort peste țeava unui tun, improvizând un adăpost care să-l apere de ploaie. Cu puțin înainte de a adormi, omul a auzit un catâr, parte dintr-o baterie de munte, care trecea pe lângă el. Tunurile de munte cărate de acesta erau micuțe, fiind făcute din două bucăți care se înșurubau înainte de a fi folosite. Catârul era urmat de cămila care dărâmase cortul povestitorului, care a învățat graiul animalelor de la băștinași și putea înțelege ce vorbeau între ele.
Cămila nu știa în ce direcție să meargă după lupta ei cu o creatură albă (cortul), iar catârul a putut înțelege, din cele povestite de cămilă, că aceasta și prietenii ei au creat agitația din tabără. La adunarea ad-hoc a sosit și un cal de cavalerie, deranjat de agitația creată de cămile pentru a treia oară de la începutul acelei săptămâni. Calul făcea parte din Regimentul 39 de lănceri, iar stăpânul lui era Dick Cunliffe. Calul l-a rugat pe catâr să îi facă și lui loc. Cămila și-a cerut scuze și a încercat să se justifice, spunând că a visat foarte urât în timpul nopții. Apoi s-a auzit zgomotul unui lanț greu care era târât pe pământ, când au apărut doi bivoli, mari și albi, care trăgeau tunurile grele, de asediu, atunci când elefanții nu voiau să se apropie de zgomotul luptei. În urma lor, venea un catâr de samar, care îl striga pe Billy, catârul cel bătrân. Billy i-a întrebat pe bivoli cine erau. Aceștia i-au răspuns că reprezentau jugul al șaptelea de la tunul unu al bateriei de artilerie grea, după care au început să rumege. Calul le-a povestit celorlalți că tot ceea ce trebuia el să facă, era să fie atent la poruncile frâului, pentru că de asta depindea viața călărețului său. La rândul său, Billy a spus că pe ei îi învață să dea ascultare omului care îi duce de căpăstru, care le spune doar să o ia înainte sau înapoi. Calul nu înțelegea cum puteau catârii și oamenii lor să nu înainteze spre cei care trăgeau în ei, când tot ceea ce făceau el și Dick Cunliffe era să se avânte în mijlocul luptei. Cămila a inervenit și a povestit că, deși uneori oamenii trăgeau pe deasupra cocoșilor lor, ei nu îi era frică, și doar stătea cuminte și așteapta. Unul dintre bivoli a spus că la ei treaba era foarte simplă. Toate cele 20 de perechi de bivoli erau înjugate la tunul cel mare, chiar în momentul în care elefantul, poreclit Două Cozi, dădea semnalul că nu mai face niciun pas în plus. Când tunul cel mare stătea de vorbă, pe deasupra câmpiei, cu zidurile vreunui oraș, ei pășteau liniștiți, pentru că mâncarea era întotdeauna binevenită. Apoi, ei cară din nou tunul până unde se află Două Cozi, care, din punctul lor de vedere, era foarte leneș.
S-a iscat o ceartă între Billy și cal, pe tema rudelor fiecăruia și a moștenirii lor genetice, iar când erau pe punctul de a se ciocni, ambii s-au oprit, sforăind disprețuitor, atunci când a apărut Două Cozi și le-a cerut să se liniștească. Elefantul avea această poreclă pentru că purta câte o „coadă” la fiecare capăt al corpului. Între timp, Vixen și-a găsit stăpânul, stârnind agitație elefantului, care susținea că micuța cățelușă intenționa să îl muște.
Când s-au ivit zorile, bivolii au dat să plece, dar s-a auzit Vixen care i-a reproșat cămilei că i-a dărâmat cortul, avertizând-o că stăpânul ei era furios. Bivolii s-au panicat la gândul că stăpânul cățelușei era alb, pentru că oamenii albi mâncau carne de vită. Catârii au plecat și ei, spunând că, de obicei, oamenii albi care nu aveau unde să doarmă erau hoți, iar ei duceau în spinări multe lucruri care aparțineu armatei. Vixen i-a spus calului că va veni și ea la paradă și l-a întrebat unde îl va găsi pe el. După ce i-a zis că îl va găsi în flancul stâng al celui de-al doilea escadron, calul și-a luat la revedere, spunând că trebuia să se întoarcă la stăpânul lui.
Vixen și stăpânul ei, povestitorul, au stat la paradă foarte aproape vicerege și de emirul Afganistanului. Deși a început să plouă, parada a fost impresionantă, iar emirul a fost uimit să vadă cum toate animalele se comportau ireproșabil, ascultând de omul care le mâna.
***
