KPodoperescu

Din lumea celor care nu cuvântă

- rezumat pe schițe - 

Cea dintâi durere

   

   Scriitorul își amintește de copilăria petrecută la Iași, pe vremea ”ultimilor boieri”, când era fascinat de militari și de parade, fiind fiul unui ofițer. Imaginea unui țigan îmbrăcat extravagant, care aruncăun buzdugan în aer în fruntea regimentului, a rămas vie în amintirea sa, asemenea unei rugăciuni.

   Autorul povestește apoi prima durere din copilărie, trăită la vârsta de cinci sau șase ani, când un incendiu a izbucnit în târg, provocând agitație și teamă. Îngrijorarea copilului a fost sporită de faptul că mama sa se afla chiar în locul în care a izbucnit incendiul. În curtea casei a fost adus un pompier grav rănit, prins sub dărâmăturile unui zid. În ciuda îngrijirilor primite, acesta a murit, iar imaginea lui l-a tulburat pe copil.

   După câteva zile, copilul a văzut cortegiul militar care ducea sicriul pompierului pe un tun, și și-a amintit de cele întâmplate. A înțeles atunci că omul mort era condus pe ultimul drum, de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. Cuprins de durere, și-a îmbrățișat mama și a izbucnit în plâns. Astfel, copilul a descoperit pentru prima dată suferința despărțirii definitive și fragilitatea vieții.

Ucigașul

   

   Naratorul se află la tribunal, împreună cu un avocat și prieten al său, unde observă un condamnat care plânge pentru că a primit un an de închisoare. Acesta provocase un incendiu pentru a încasa asigurarea, lăsând mai multe familii fără adăpost. Avocatul îi mărturisește că, în perioada în care a fost procuror, a întâlnit numeroși oameni incapabili să conștientizeze consecințele propriilor fapte. Pentru a-și susține afirmația, povestește două întâmplări din vremea în care lucrase la Iași. În primul caz, criminalul a ucis, fără să pară că înțelege gravitatea faptei sale, ca și cum ar fi băut un pahar de țuică, neavând conștiința deosebirii dintre bine și rău. În al doilea caz, un moșneag și-a recunoscutvina pentru rănirea gravă a unui vecin, motivând că acesta îi omorâse un purcel și îl lovise. După ce a aflat că victima a murit, fiul bătrânului a mărturisit, cu seninătate, că el a săvârșit crima și că nu-și putea lăsa tatăl să răspundă pentru fapta sa.

   La sfârșitul povestirilor, cei doi prieteni își continuă plimbarea în tăcere, fiecare cercetându-și propriul suflet.

Tată

   Un prieten al naratorului îi mărturisește, cu lacrimi în ochi, cât de mult suferă după plecarea copiilor săi la țară. Acesta consideră că naratorul, neavând copii, nu poate înțelege pe deplin acest tip de durere și îi arată un sertar cu amintiri de la cei mici,  plin de mărturii de botez și jucării. El consideră că în astfel de lucruri mici se păstrează sufletul copilăriei, și regretă că interlocutorul său nu a cunoscut iubirea părintească.

   Prietenul povestește apoi o întâmplare petrecută cu șapte ani în urmă, în timpul unei călătorii în Italia, când fiul său avea doar trei ani. Într-o zi ploioasă, familia a intrat într-o cârciumă, unde au apărut mai mulți marinari englezi. Unul dintre ei, un bărbat uriaș, s-a apropiat de copil, l-a ridicat în brațe și a mărturisit, cu duioșie, că și el avea cinci copii acasă. Cuprins de emoție, durere și dor de familie, acesta a izbucnit într-un strigăt și a părăsit localul în lacrimi.

   Impresionat de suferința prietenului său, și de puterea iubirii părintești, naratorul pleacă întristat, gândindu-se că pe el nu îl așteptă acasă un copil pe care să îl poată săruta.

Întâmplarea

   Conul Iordache se întoarce de la târg, bea un ceai cu rom și se culcă, după care este găsit mort a doua zi, fără semne că ar fi suferit. Fiind un om bun și darnic, moartea sa îi nedumerește pe săteni, care bănuiesc că s-ar fi întâmplat ceva neobișnuit. După înmormântare, viața își reia cursul firesc, iar fiul său, conul Nicu, preia administrarea moșiei. Harnic și apreciat, acesta seamănă mult cu tatăl său.

   Într-o zi, după ce se întoarce de la târg, conul Nicu mănâncă, bea și se culcă, și este găsit mort a doua zi de vechilul moșiei. Spre deosebire de tatăl său, tânărul boier pare să fi suferit înainte de moarte. Înspăimântați, oamenii refuză să se apropie de odaia în care acesta a murit și ajung să creadă că asupra familiei s-a abătut un blestem. De teamă să nu aibă aceeași soartă, moștenitorul refuză să mai vină la moșie și o arendează, iar curtea se pustiește și se umple de buruieni.

   Într-o zi, un călăreț masiv, cu o căciulă țuguiată, apare la moșie și întreabă de conul Iordache. Oamenii îi spun că atât boierul, cât și fiul său, au murit, și se întreabă cine era străinul. După câteva luni, casa boierească este cuprinsă de flăcări, iar sătenii se bucură că au scăpat de locul pe care îl considerau bântuit de duhuri rele.

Înecatul

   Călărașul, Gheorghe Nicoară, și fratele său mai mic vin să-și adape caii în Siret, când observă un om înecat în apă. Gheorghiță încearcă să găsească ajutor, apoi, împreună cu tatăl său și doi cunoscuți, reușește să scoată trupul la mal. Între timp, sosește moș Vasile, morarul, care le reproșează celorlalți că nu au lăsat mortul să fie dus de apă la vale și să scape astfel de responsabilitate. Gheorghiță acoperă trupul cu o creangă și pleacă după primar.

   Vestea se răspândește repede, iar oamenii se adună în jurul mortului. Primarul cere notarului să ia legătura cu autoritățile din satul vecin, de unde se crede că ar proveni înecatul. O bătrână care-și pierduse fiul cu câțiva ani în urmă, începe să jelească, iar sătenii își amintesc de alte persoane înecate în acea zonă.

   În cele din urmă, sosește un țăran, care afirmă că mortul este fratele său. Acesta se apropie de mort, îl caută prin buzunare și, după ce găsește niște bani pe care susține că îi împrumutase fratelui său, pleacă. Gestul său îi lasă încremeniți pe cei prezenți, surprinși de atitudinea rece și lipsită de durere a omului, în fața morții propriului frate.

Cine a iubit-o

   În Ajunul Crăciunului, boierul Toma privește troienele de zăpadă și ascultă tăcerea care îl înconjoară, simțindu-se singur după moartea soției sale, petrecută cu o jumătate de an în urmă. Așteptându-l pe prietenul său, Filip Micle, care i-a promis că va veni la moșie de sărbători, Toma tresare la orice zgomot. Sosirea acestuia îl bucură, iar cei doi prieteni se ospătează și beau vin, apoi încep să vorbească atât despre trecut, cât și despre viață în general.

   Toma își amintește de soția sa și de momentele în care Filip stătea de vorbă cu aceasta, lângă sobă, și recunoaște că el nu a înțeles-o niciodată, așa cum nici ea nu l-a înțeles pe el. Filip îl mustră, reproșându-i că nu a cunoscut-o cu adevărat, cum n-a încercat nici să descopere lumea multitudinii de cărți din biblioteca sa. Toma mărturisește că s-a căsătorit cu soția sa pentru bani, și că, deși i-a oferit tot ce a avut nevoie, nu a iubit-o. Filip îi reproșează că femeii i-au lipsit dragostea și blândețea soțului, mărturisind că el însuși și-ar fi dat și viața pentru fericirea ei.

   Cuvintele prietenului său îl fac pe Toma să înțeleagă anumite întâmplări din trecut. Cu toate acestea, cei doi rămân tăcuți și hotărăsc să nu-și mai vorbească niciodată. Filip se retrage, hotărât să plece în zorii zilei următoare.

Frați

   La ordinul maiorului, sublocotenentul trimite cornistul companiei în misiune, apoi se întoarce acasă, însă nu-și găsește liniștea și nu poate adormi. El își amintește de soldatul Stan Petre, singurul care l-a ajutat atunci când nu avea apă și care, într-o noapte ploioasă, îi cedase culcușul său de paie uscat. Cu câteva zile în urmă, cornistul i-a adus vestea că fratele său, același Stan Petre, a fost internat în spital, unde medicul l-a diagnosticat cu tifos. La scurt timp, soldatul a murit, iar ofițerul, copleșit acum de amintiri, se îmbracă și pleacă la cazarmă.

   A doua zi, în timp ce ninge, plutonul de paradă se adună în curtea spitalului pentru ceremonia funerară. Mama lui Stan Petre, o bătrână sărmană și desculță în plină iarnă, izbucnește în plâns când îl vede pe celălalt fiu intrând în camera în care este vegheat mortul. Doi dintre camarazii soldatului mort îi cos acestuia pe mânecă însemnul de grad prin care este făcut fruntaș, ca o recunoaștere a meritelor sale. În cele din urmă, patru soldați scot sicriul afară, iar cântecul de îngropare al ostașilor răsună în aer.

Grușan

   După inspecție, ofițerul se îndreaptă spre cantină. Acolo, un căpitan de călărași anunță sinuciderea generalului Grușan, despre care ceilalți spun că a fost un ofițer ieșit din comun. Un sublocotenent de vânători, poreclit „Duduia”, mărturisește că l-a cunoscut pe general în copilărie, și povestește o întâmplare din acea perioadă. Sublocotenentul și-a petrecut copilăria la Iași, într-o casă aflată lângă ocazarmă, unde câteva camere erau închiriate ofițerilor. Printre chiriași se număra colonelul Grușan, poreclit „Sălbaticul”, un om dur careîși bătea ordonanța, dar apoi îi dădea bani ca să-l împace. Fascinat de imaginea colonelului, copilul a fost luat într-o zi de acesta și așezat pe calul său, însă spaima trăită l-a îmbolnăvit. Într-o altă împrejurare, calul colonelului a scăpat și a omorât un om. Furios, colonelul a lovit animalul cu pumnul în frunte, după care s-a urcat în șa și a pleacat în galop, dispărând în zare. Aceasta este ultima dată când sublocotenentul l-a văzut pe Grușan.

   După această povestire, maiorul afirmă că generalul Grușan era un om cum rar întâlnești și relatează o întâmplare din ajunul războiului, când era sergent de călărași în subordinea colonelului. Într-o seară, după ce a întârziat la raport, sergentul a fost chemat de Grușan să-l însoțească până la moșia sa. Ajunși acolo, colonelul a intrat în casă, forțând ușa, și a surprins-o pe soția sa cu un alt bărbat. Orbit de furie, a împușcat-o pe femeie, iar pe bărbat l-a lovit cu două focuri de revolver. Femeia a murit pe loc, iar bărbatul s-a stins la ivirea zorilor. După aceea, colonelul, sergentul și ordonanța s-au îndepărtat de casa în care, după dragoste, intrase moartea.

Patima

   În timp ce stau așezați pe canapea, ofițerul și căpitanul observă odaia în care se desfășoară un joc de cărți, dar și pe gazda, obosită și agitată din cauza nesomnului. Cei doi își comandă ceai, iar ofițerul mărturisește că nu este atras dejocul de cărți și că nu crede că va juca vreodată. Căpitanul îi povestește apoi o întâmplare din adolescența sa, petrecută într-un târg de la graniță.

   Pe ulița boierească locuiau doi boieri, conul Gavrilaș și cel poreclit Mână-Spartă, care își pierduseră averile din cauza patimii jocului de cărți. Întorși din străinătate, aceștia au început să joace unul împotriva celuilalt, punând la bătaie tot ce le-a mai rămas. La început au pierdut animalele din gospodării, apoi trăsura și, treptat, lucrurile din case, care au trecut de la un boier la celălalt, în funcție de câștigător. Seară de seară, oamenii din mahala se adunau să vadă ce a câștigat și ce a pierdut fiecare.

   În cele din urmă, conul Gavrilaș a rămasa proape fără nimic, pierzând și un tablou la care ținea. După această ultimă pierdere, cei doi nu au mai jucat, iar la scurt timp, conul Gavrilaș a murit. După încheierea povestirii, cei doi ofițeri părăsesc localul în tăcere.

Colonelul

   Colonelul privește uneori un portret din tinerețe, din vremea în care era sublocotenent și participa la saloane și baluri. Un alt portret, aflat în dormitor, îi amintește de perioada în careera căpitan și s-a căsătorit, din dragoste, cu fiica unui boier. Pentru soția sa a luat parte la trei dueluri, iar într-unul dintre ele a ucis un neamț, care i-a făcut acesteia avansuri, și a ajuns astfel la închisoare. Mai târziu, când soția l-a înșelat cu un alt ofițer, colonelul și-a pierdut încrederea în viață și a înțeles că singurătatea este cea mai mare putere a unui luptător. Și-a părăsit atunci soția și a mers pe câmpul de luptă, trăind la fel ca soldații săi, în mijlocul primejdiilor, dar era mulțumit și fericit. Când a ucis un militar turc, n-a simțit regret sau dușmănie pentru fapta sa. Întors în țară, și-a dat demisia, a cumpărat o casă și a început să trăiască retras, ca un pustnic. Își organiza viața după sunetele de goarnă dela cazarma din apropiere, însă, pe măsură ce a ajuns să se deplaseze numai cu ajutorul slujitorului, existența i s-a întunecat, fără ca teama de moarte să-l cuprindă.

   Într-o dimineață de vară, colonelul nu mai reușește nici măcar să-și deschidă pleoapele și abia atinge teaca sabiei de deasupra patului. Cuprins de amorțeală și de vedenii, se vede luptând la Smârdan cu militarul turc ucis, dar acum acela este cel care îl rănește pe el. Revenindu-și, își dă seama că se află înpatul său, și, auzind goarna care cheamă la rugăciune, reușește să se ridice și își face cruce. Apoi își așează ușor capul pe pernă și moare, în timp ce goarna continuă să sune.

Părtașul

   Soldatul este judecat pentru furtul mai multor saci cu orz, pe care i-ar fi vândut în sâmbăta Paștilor. La proces este adusă și santinela acuzată că a încuviințat furtul, Neculai Oană, un recrut lipsit de experiență, pe care comandanții îl considerau nepriceput, trimițându-l până atunci la îngrijirea boilor.

   Întrebat de judecător, Oană povestește, în limbajul său simplu de om de la țară, cum a fost pus să păzească orzăria în Săptămâna Patimilor. Din cauza căldurii, când boii au ieșit pe poartă, și-a lăsat pușca și a fugit după ei, reușind să-i aducă înapoi. Revenind la locul de pază, era pe punctul de a adormi, când un soldat a intrat în orzărie, pretinzând că trebuie să ia orz pentru calul generalului. Acesta l-a lovit de două ori și a luat doi saci cu orz, iar Oană, temându-se să nu mai fie lovit din nou, nu a mai îndrăznit să i se împotrivească.  După ce a fost înlocuit de căprar, Oană a primit și de la acestamai multe palme, după care a fost transferat la închisoare.

   În cele din urmă, limbajul său naiv și nevinovăția cu care își relatează faptele îl conving pe judecător să-l achite, considerându-l limitat mental. La eliberare, Oană îl pălmuiește, mulțumit, pe soldatul care a săvârșit furtul.

Fugitul

   Vasile și bătrâna sa mamă sunt aduși de aghiotant în fața ofițerului de serviciu. Vasile recunoaște, în limbajul său extrem de simplu și țărănesc, că este dezertor, dar bătrâna se oferă să povestească ea însăși cele întâmplate.

   Cu trei ani în urmă, când băiatului i-a venit rândul să plece la oaste, mama l-a încurajat și l-a îndemnat să se încreadă în Dumnezeu. După numai două săptămâni, în Postul Crăciunului, Vasile s-a întors acasă, spunând că are nevoie de bani pentru a plăti o datorie la cazarmă. Bătrâna i-a dat un franc, fără să știe că băiatul dezertase. A doua zi, aflând adevărul, a pornit să-l caute peste tot, după care a ajunssă îl creadă mort.

   După un timp, Vasile s-a întors și i-a spus că a lucrat ca cioban la oi, peste Prut, dar că dorul de ea l-a adus acasă. Bătrâna l-a îndemnat să-și împlinească datoria și să se predea, chiar dacă urma să facă închisoare. În fața ofițerilor, ea îi cere fiului să nu o facă de rușine, ci să-și ispășească pedeapsa și apoi să se întoarcă acasă. Așa au ajuns în fața ofițerilor, unde bătrâna îi spune că, decât să o facă de râs în fața oamenilor, mai bine își duce sentința la îndeplinire și până la urmă se va întoarce acasă.

Când stăpânul nu-i acasă

   În odaia liniștită, șoricelul este atras de mirosul unei bucăți de cașcaval așezată pe o farfurie. Deși încearcă să se convingă că trebuie să se abțină, pofta este prea mare. După ce privește cașcavalul, șoricelul se gândește cum ar putea ajunge la el, uitând de motanul care acum îl pândește. Acesta nu mâncase cașcavalul tocmai pentru a-l ademeni pe șoricel. Când îl vede, sare asupra lui, îl prinde între lăbuțe și apoi îl lasă amețit pe podea, jucându-se puțin cu el.

   Apariția câinelui îi oferă șoricelului prilejul să scape. Câinele, atras și el de mirosul cașcavalului, începe să latre la motan. Cei trei dușmani rămân în tăcere până când se aude stăpânul. Când acesta intră în cameră, obosit după muncă, șoricelul rămâne la locul lui, în timp ce motanul și câinele se ascund. Stăpânul ia o bucată de pâine și cașcavalul, și începe să mănânce. Trei perechi de ochi îl urmăresc cu ciudă, văzând cum omul se bucură de hrana pentru care ei s-au pus în primejdie.

Grivei

   Grivei își dă seama că a îmbătrânit și că, de când s-a îmbolnăvit, a devenit o povară pentru cei din jur. Deși și-a petrecut 20 de aniîn aceeași gospodărie, apărând cu credință curtea stăpânului său, acum nimeni nu-l mai strigă, nu-l mai mângâie și nu-i mai acordă atenție. Își amintește cum, odinioară, a mușcat un hoț venit să fure mere, dar a fost bătut atât de rău încât nu a uitat niciodată întâmplarea. Acum, slăbit și bolnav, nu mai poate ajunge nici măcar până la bucătărie pentru a cere un os, și petrece zile întregi fără să mănânce. Noaptea, durerile îl fac să urle și să plângă, iar oamenii casei îl blesteamă pentru că le tulbură liniștea, în timp ce unii cred că urletele lui prevestesc ceva rău.

   Într-o zi, Grivei îl vede pe stăpânul său apropiindu-se, ținând ceva la spate, și, anticipând finalul, înțelege că venise pentru el. Cuprins de tristețe, își amintește de omul pe care îl văzuse crescând și la ale cărui picioare a dormit de atâtea ori. Plângând, se târăște spre el și îi linge picioarele ca și cum și-ar lua rămas bun. Cuprins de groază, fuge din curte și se retrage în pădure, unde își face un culcuș și așteaptă inevitabilul. Spre seară, după ce mai mulți fiori îi străbat trupul, Grivei moare, cu capul întorsspre curtea de care se desparte pentru totdeauna.

Călătoare

   Furnica iese din mușuroi și, ca în fiecare dimineață, pornește să descopere lumea, de data aceasta îndreptându-se spre răsărit. Pe o miriște, întâlnește cizma unui vânător și se hotărăște să cerceteze îndeaproape făptura omenească și obiceiurile sale. Urcând pe cizmă, își amintește de trei tovarășe strivite cândva de o încălțăminte asemănătoare și își spune că oamenii își învelesc picioarele în piele groasă pentru a face rău. Ajunge la buzunarele hainei, unde descoperă tutun și câțiva bănuți de aramă, întrebându-se de ce au oamenii nevoie de lucruri cărora nu le întrevede rostul.

   Când vânătorul ridică mâna, furnica coboară pe mânecă până lângă pușca de vânătoare. Focul tras după o prepeliță o învăluie într-un nor gros de fum, iar furnica fuge speriată pe haina vânătorului. Găsește o frimitură de pâine lângă geanta de la șold, dar renunță la ea pentru că este udă de sângele păsării. Coboară apoi pe cizmă și își continuă voioasă drumul, hotărâtă să exploreze lumea mai departe.

Musculița

   Într-o odaie liniștită, în fața iconostasului arde candela, iar pe masa din mijloc se află un Ceaslov vechi și uzat, lăsat acolo de copiii părintelui. O musculiță strălucitoare ca un licurici, intră în încăpere, în căutarea aceva dulce. Trece peste pahare și farfurii, apoi se oprește pe foile unsuroase ale Ceaslovului, acoperite cu urme de ceară întărită. Găsește pe marginea cărții urma dulce lăsată de degețelul unui copil și își amintește cum, în timpul slujbei, l-a necăjit pe dascăl, atrasă de unbob de grâu dulce din colivă, rămas în colțul gurii acestuia. După ce se ospătează, ajunge în susul paginii, unde se află o slovă roșie, frumos desenată, și adoarme mulțumită.

   Preotul Gheorghe intră în odaie supărat că nu găsește pe nimeni acasă. Văzând cărțile răscolite, se înfurie și închide nervos Ceaslovul, strivind musculița chiar în mijlocul literei roșii. Mica vietate își găsește astfel sfârșitul, în clipa în care se bucura de viață și se gândea cât de bine este să trăiești, dar și să mori sătulă.

Gândăcelul

   Gândăcelul nu își amintește cum a venit pe lume, ci doar că s-a trezit ca dintr-un somn. Gândul nașterii sale îl preocupă mult, iar într-o zi, deși este mic cât un bob de linte, își face curaj și iese de sub frunză, în lumina strălucitoare. Își revine treptat din amețeală și deschide ochișorii, minunându-se de frumusețea cerului. Văzând câtă umezeală s-a adunat sub frunza sa, se întreabă de ce a stat acolo atâta timp.

   Privirea îi este atrasă apoi de tulpina înaltă a unui crin înflorit, iar gândăcelul hotărăște să ajungă până în vârf. După o scurtă odihnă la rădăcină, își face cruce cu piciorușele din față și începe urcușul, dar amețeala îl obligă să se oprească atunci când privește în jos. Cu toate acestea, își continuă drumul și ajunge în cele din urmă în vârf, unde constată că bulgărele strălucitor, adică soarele, apusese și că nu se afla în vârful crinului.

Mai sus!

   Ciocârlia se trezește la chemarea prepeliței, iar prima rază de soare îi umple sufletul de fericire. Își scutură penele, scoate un tril de mulțumire și se înalță spre cer, atrasă de lumina soarelui. Pe măsură ce urcă, cântă tot mai puternic, dorindu-și să se elibereze de greutatea trupului și să ajungă cât mai aproape de raza care o cheamă spre înălțimi. Într-un ultim avânt, simte că s-a eliberat, iar glasul ei se înalță singur spre cer, în timp ce trupul cade ca un bulgăre de țărânăspre pământ.

Cântărețul

   Greierele este convins că nu există viețuitoare care să aibă strămoși mai aleși decât ai săi, amintindu-și că unul dintre bunicii lui fusese, cu mulți ani în urmă, cântăreț în bucătăria unui împărat. Într-o seară, nu poate adormi din cauza cântecului unei privighetori, care sălășuiește în copacul sub care el se odihnește. Nemulțumit de îndrăzneala acesteia, pornește să întrebe o lăcustă ce fel de vietate poate fi atât de obraznică, dar, negăsind-o acasă, îl roagă pe un licurici să-i lumineze drumul înapoi. Deși nu închide ochii toată noaptea, se consolează cu admirația gândăceilor numiți „Maica Domnului”. În zorii zilei, le face acestora o plecăciune și le cântă un imn al dimineții, până în momentul în care soarele se ridică pe cer, apoi se adăpostește sub o floare de rochița-rândunicii și se odihnește.

Sărăcuțul!

   Vârtejul pornește peste livezi, luând cu el flori, pene, hârtii și un cărăbuș de primăvară, care descoperă astfel că poate zbura și fără să dea din aripi. Când vârtejul se oprește, cărăbușul cade amețit la pământ și se teme că va fi înghițit de un cocoș care se apropie, dar acesta trece mai departe. Apoi vede un curcan salutând cocoșul, și cărăbușul răsuflă ușurat, însă un păun îl răstoarnă pe spate și își continuă drumul. Mirat că a scăpat cu viață, cărăbușul se pregătește să-și încerce aripile, însă un pui de sturz îl înghite brusc. O vrabie și puii săi, pe care îi așezase la rând să urmărească întreaga întâmplare, își iau zborul, după ce aceștia învață o lecție în plus despre viață.

În curtea mea

   Curtea de la țară este mărginită de un gard, de-a lungul căruia cresc cătină și plopi bătrâni, iar tufele de agrișe oferă adăpost numeroaselor păsări. Cocoșul negru este ceasornicul gospodăriei, harnic și mereu în mișcare, în timp ce gâștele merg în șir, iar rațele par tot timpul posomorâte. Sub agrișe, cloștele își ocrotesc puii, iar unul dintre ei se urcă pe spatele mamei sale pentru a-i privi pe ceilalți de sus. Curcanul este socotit grămăticul curții, intervenind pentru a-i despărți pe cei care se ceartă, iar câinele Dudaș supraveghează gardul și latră ori de câte ori descoperă o gaură. Când un vultur apare pe cer, toate păsările își îndreaptă privirea spre el, dar curcanul îl observă primul și este gata să se repeadă asupra lui. După ce primejdia trece, păsările continuă liniștite căutarea hranei.

Cioc! Cioc! Cioc!

 După ce își învață gaița să vorbească, omul descoperă tainele graiului păsăresc și înțelege că ciripitul păsărilor ascunde mesaje și povești: rândunica își povățuiește puii, vrabia dă alarma la vederea uliului, iar privighetoarea își cântă dragostea. Într-o zi, un măcăleandru și un scatiu discută despre motivul pentru care ciocănitoarea bate cu ciocul în copaci. Măcăleandrul povestește că, odinioară, veverița a ascuns alune într-o scorbură, dar la scurt timpa descoperit că o parte dintre ele au fost mâncate de ciocănitoare, care venea săse ospăteze în fiecare după-amiază. Furioasă, veverița i-a prins ciocănitoarei coada și i-arupt-o. Când pasărea s-a întors să o caute, veverița își părăsise locuința, iar din acel moment, ciocănitoarea bate înfiecare copac, căutându-și coada, dar fără să primească vreun răspuns. Scatiul oferă însă o altă explicație, crezând că pasărea ciocănește pentru a se hrăni cu seva copacilor.

În fel de fel de fețe

   Gaița își pierde încrederea în om după ce acesta a divulgat povestea ciocănitoarei, dar, după o săptămână, se împacă și îi povestește cum au căpătat păsările penele colorate. La început, toate păsările aveau pene albe și negre, dar Dumnezeu, dorind să le deosebească, i-a poruncit păunului alb, care era pasărea Sa de casă, să își înmoaie penele în albastrul cerului și în auriul răsăritului, apoi să se plimbe prin verdele ierbii. A adunat toate păsările și le-a îngăduit să își aleagă culorile de pe trupul păunului, poruncindu-i acestuia să își rotească coada, obicei păstrat până astăzi. Cele mai multe păsări au preferat însă să primească din toate culorile și să le amestece ele după bunul lor plac.

   Ciocănitoarea a întârziat, aducând în cioc un trandafir alb, iar Dumnezeu a mustrat-o și i-a poruncit unui înger să Îi aducă floarea. Îngerul s-a înțepat într-un spin, și, întrucât din această întâmplare a curs prima picătură de sânge pe pământ, Dumnezeu a rânduit ca trandafirul să devină roșu. Apoi i-a poruncit îngerului să-și șteargă degetul însângerat de capul ciocănitorii, pentru ca aceasta să rămână însemnată. Celelalte păsări s-au îngrămădit în jurul ei, dorind să primească și ele din culoarea roșie, după care și-au amestecat penele cum au vrut. Vrabia s-a scăldat în țărână, iar cioara și corbul au rămas negri. Păunul, mândru de frumusețea sa, a început să cânte de bucurie, deși Domnul îi poruncise să păstreze tăcerea. Drept urmare, și-a pierdut glasul frumos, în timp ce privighetoarea, care și-a cerut iertare de la Dumnezeu pentru lenea ei, a primit glasul păunului, iar acesta a rămas cu un strigăt asemănător mieunatului unei pisici.

Nedespărțite!

   Toamna, păsările călătoare își aleg călăuzele și pornesc spre țările calde, zburând în formații asemănătoare unor săgeți, în timp ce vântul poartă frunzele desprinse din copaci. Un stol de turturele se adună într-o dimineață și își încep călătoria, zburând mai întâi aproape de pământ, apoi se organizează și se înalță în văzduh. Un zgomot puternic de pușcă le tulbură însă zborul, iar una dintre turturele este împușcată și cade în râu. Soțul ei o caută îngrijorat cu privirea, apoi îi zărește trupul plăpând și însângerat plutind pe apă și alunecând la vale. Îndurerat, nu-și poate desprinde privirea de la ea și continuă să se rotească deasupra râului, urmărindu-i trupul, chiar și după ce stolul se îndepărtează.

Cucoșul

   La marginea ogrăzii, găinile dorm în nuc, în timp ce cocoșul, poreclit de cei ai casei „Pașa”, stă deoparte și le privește. Deși este războinic, el are un suflet atras de frumos, într-o proporție mai mare decât celelalte păsări. Mulțumit, își umezește ciocul cu roua de pe frunze și își cercetează tovarășele, judecându-le după purtarea lor. Una dintre ele, deși a scos cinci rânduri de pui, se crede încă tinerică, iar sora ei, puțin mai tânără, este la fel de gâlcevitoare ca ea. Alte trei găini îl urmează prea îndeaproape, crede el, în timp ce „Puica”, preferata lui, îl sărută de bună dimineața. Cocoșul își umflă penele și îi împărtășește acesteia bucuria pricinuită de frumusețea dimineții, apoi se gândește să bată din pinteni și să le trezească pe celelalte găini, speriindu-le.

Luptătorii

   Cei doi cocoși, unul alb și celălalt negru, sunt sortiți să fie vecini și dușmani. Amândoi sunt impunători, cu crestele de un roșu aprins, și se privesc mereu cu dușmănie. Într-o zi, cocoșul alb iese cu găinile sale pe maidanul din apropiere, unde își întâlnește dușmanul negru, pregătit de luptă. Cei doi se înfruntă cu înverșunare, lovindu-se cu piepturile și aripile, apoi se ridică într-un salt și se ciocnesc în aer. În timpul luptei, cocoșul negru prinde în plisc creasta adversarului, în timp ce acesta își înfige gheara în gâtul rivalului. Deși sunt răniți și plini de sânge, niciunul nu renunță. Hotărăsc să lupte până la moarte, însă, în cele din urmă, se epuizează și se retrag, fiecare în mijlocul propriilor găini, mândre de vitejia lor.

Pasăre de noapte

   Din cauza căldurii puternice, coaja copacilor s-a scorojit și frunzele s-au uscat, iar iarba s-a transformat în scrum. Însetate, viețuitoarele pădurii cutreieră locurile în căutarea apei, unele plecând chiar spre ținuturile înghețate, unde aceasta nu lipsește niciodată. Bufnița ajunge într-o pădure și se odihnește pe o creangă, în răcoarea serii. Zărind o licărire, descoperă puțină apă, în care se oglindesc stelele, și coboară să bea. După ce își potolește setea, strălucirea dispare pentru că lumina stelelor nu mai are în ce să se reflecte. Bufnița crede că a înghițit lumina odată cu apa și își închipuie că Dumnezeu i-a dăruit puterea de a lumina noaptea. Treptat, se obișnuieștesă vadă în întuneric, socotind că acest lucru se datorează de fapt luminii pe care o poartă în ea. Sau, poate este o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că a băut apa destinată privighetorii.

Vulturul

   Vulturul se ridică dintr-o prăpastie umedă și își întinde aripile deasupra brazilor bătrâni, bucurându-se de zborul la înălțime. Aplecându-și capul, cercetează satele îndepărtate, apoi observă o pană desprinsă din propria aripă, care fâlfâie în aer. Se repede, o prinde în cioc, se înalță cu ea spre cer, după care îi dă drumul, urmărindu-i căderea cu interes. Își continuă zborul până după-amiază, când se așează pe un vârf de munte, rămânând nemișcat, asemenea unei stânci. După ce coboară să bea apă dintr-un izvor, revine pe stâncă și ațipește la soare. La apus, pornește spre cuib, dar, când se apropie de acesta, un foc de armă îl nimerește în aripă. Rănit, se prăbușește printre brazi și încearcă să se agațe de o ramură, însă cade la pământ și moare, dar nu înainte de a-și înfige gheara în ochiul unui căprior, care fuge îngrozit de durere.

După asemănarea lor

   Dumnezeu a creat aproape toate viețuitoarele pământului, păstrând câteva pentru a le face după sfatul celorlalte. Astfel, la îndemnul leului, care voia să știrbească din mândria tigrului, creează pisica, iar la cererea raței, invidioasă pe lebădă, face gâsca. Dumnezeu știe că, pe măsură ce viețuitoarele vor fi mai numeroase, se vor putea ajuta mai bine unele pe altele, fiecare având rostul său. De aceea, Se plimbă pe pământ, cercetând împrejurimile, și Se gândește la o nouă făptură. Întâlnind o broască, un păianjen, un fluture și o albină, le întreabă ce fel tovarășă și-ar dori. Acestea cer o vietate cu ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină și cu picioare de păianjen. Domnul zâmbește și creează libelula, adăugându-i sprinteneala șopârlei. Doar rândunica, dovedind bunătate, își păstrează frumusețea, fără a fi schimbată.

Singuratecii

   Într-o noapte liniștită, pe oglinda lacului din grădina ce pare fermecată, o lebădă, rămasă singură, plutește lin, asemenea unei năluci, purtând parcă sufletul unei ființe dintr-o altă lume. Pe cer strălucește Luceafărul, iar pe luciul apei se deplasează lebăda, singurele două prezențe care tulbură liniștea nopții, în timp ce lumea pare cufundată într-un somn adânc. Amândoi par singuratici, mândri și reci, iar privirile lor se întâlnesc, ca și cum s-ar îndreapta unul spre celălalt.

Filosoful

   Motanul, mare și negru, cu vârful labelor albe și ochii verzi, este considerat cel mai frumos din târg. Mândria propriei înfățișări și a firii sale îl emoționează adesea. Ziua doarme, trezindu-se morocănos abia la prânz, iar seara pornește în plimbările sale prin mahala. Nimic nu pare să îl impresioneze, în afară de zilele în care dragostea îl cuprinde și îl face să se simtă fericit. De-a lungul timpului, a privit de pe acoperișuri nenumărate povești de iubire și suferință, care par să nu se sfârșească niciodată. La ivirea zorilor, îndreptându-se spre vreun pod, se gândește cu mulțumire că nu datorează nimănui nimic și că adevărata fericire constă în a fi liber, fără să aparții cuiva și fără ca altcineva să-ți aparțină.

Musafirul

   În mijlocul câmpiei pustii, un pâlc de sălcii adăpostește un izvor care formează o mică baltă, loc de refugiu pentru numeroase stoluri de păsări, mai ales în zilele călduroase de vară. Aici, păsările se simt în siguranță și se adună într-un ciripit neîntrerupt, coboarând adesea să bea apă rece. Într-o zi, un viețuitor însetat se îndreaptă spre baltă și, repezindu-se să bea, sperie toate păsările. O libelulă, confundându-i râtul lui roz cu o floare, se așează pe el, iar viețuitorul, încântat, guiță îndelung. Speriată de zgomot, libelula își ia zborul, asemenea celorlalte păsări.

Mărinimie

   În zorii zilei, lumina se răsfrânge printre nuferi, răspândind sclipiri aurii peste baltă, în timp ce liniștea învăluie întreaga priveliște. Un cocostârc pășește prin apă, bucurându-se de răcoare și oprindu-se din când în când să privească în adâncul ei. Zărind o broscuță pe un nufăr, aceasta încremenește de spaimă, convinsă că sfârșitul îi este aproape. Însă cocostârcul, simțindu-se mărinimos în acea dimineață, și considerând-o prea mică, o cruță și își continuă drumul. Recunoscătoare, broscuța își face auzit glasul printr-un puternic „oac”.

Tovarășii

   În zorii zilei, plugarul se trezește pe gluga de coceni, unde a dormit învelit cu niște saci, și își înjugă cei doi boi slabi, care l-au așteptat cuminți. Începe munca la câmp, iar animalele trag plugul la îndemnul stăpânului, ascultătoare și răbdătoare, asemenea unor copii. Pe măsură ce soarele se ridică, căldura devine tot mai apăsătoare, pământul pare să fumege, iar boii transpiră și încep să sufere de sete. Spre prânz, plugarul le scoate jugul, le dă câțiva coceni și foarte puțină apă, în timp ce un copil îi aduce și lui mâncare. Omul, obosit, caută mai ales un loc unde să se odihnească, iar unul dintre boi se așează în dreptul lui, oferindu-i umbra de care are nevoie.

Căprioara

   Căprioara își privește cu duioșie iedul, care stă lipit de ea, dar este cuprinsă de tristețe la gândul că a venit vremea înțărcatului, și trebuie să-l părăsească. Hotărăște să-l ducă spre piscurile greu accesibile vânătorilor, unde puiul ar putea fi în siguranță, și pornește să-i încerce puterile. Deși se oprește o clipă la săriturile cele mai mari și dificile, iedul o urmează cu îndârjire până la un luminiș. Acolo căprioara simte prezența unui lup, și, pentru a-și salva puiul, se avântă înainte, sacrificându-și viața. Rănită de moarte, își ține privirea asupra locului în care se afla iedul, și închide ochii abia după ce vede că acesta a reușit să fugă în pădure.

Voinicul

   Ciobanul pregătește măgarul de drum, așezându-i pe spinare așternutul și șaua, apoi încarcă peste ele vase cu lapte, brânză, dar și pe cei doi băieți ai stăpânului. Un purice sare de pe mâneca ciobanului pe spinarea măgarului, hotărât să-și găsească un loc umbros pentru călătorie. Pe arșița verii, măgarul înaintează cu greu sub povara grea, iar spre seară ajung cu toții la târg. Puricele sare din nou pe mâneca ciobanului, apoi, privind încărcătura transportată, își închipuie că el însuși a dus-o în spate și se mândrește cu propria putere. Văzând măgarul obosit după ce a fost descărcat, îl ia în râs pentru că se plânge deși, în opinia lui, nu a avut de dus în spate decât un purice. Îl pișcă de bot, iar măgarul tresare și răstoarnă un vas cu lapte, fiind apoi lovit de cioban.

Fricosul

   Într-o seară senină de iarnă, când stelele se aprind pe cer, animalele pădurii își văd fiecare de treburile lor, iar iepurele pornește la plimbare prin zăpadă, sperând să găsească un prieten cu care să se joace. Însoțit de propriul gând, el vorbește despre lună și se oprește pentru o clipă să se odihnească. Între timp, luna se ridică chiar din spatele lui și, luminând împrejurimile, îi proiectează acestuia umbra pe zăpadă. Văzând lângă el o arătare înfricoșătoare, cu două coarne, iepurașul se sperie și o ia la fugă, de frică oprindu-se abia lângă iaz, unde se ghemuiește pentru a nu-și mai vedea umbra.

Gâza

   Calul urcă anevoios dealul, chinuit demuștele care-l necăjesc, de zăbala care-i frige gura și de arșița soarelui. Ajuns în vârful dealului, zărește drumul ce șerpuiește prin pădure, precum și târgul și crucea bisericii. Trecerea unei trăsuri, trasă de doi cai negri, îi trezește pentru o clipă energia, și își amintește de fânul și de grajdul răcoros de care a avut parte data trecută când au trecut pe aici. Visul unei iesle plină cu fân este însă întrerupt de lovitura vergii, iar calul își continuă drumul, trecând însă pe lângă târg. La poarta satului, stăpânul îl leagă de un par și pleacă, lăsându-l fără apă sau hrană. O gâză mică, obosită de zbor, îl nimerește într-o nară. Calul simte miros de fân, deoarece gâza își scutură aripile la el în nas. Apoi gâza merge ușor pe capul lui și se oprește lângă ureche, oferindu-i, prin prezența ei, un mic răgaz. Simțindu-se în cele din urmă liniștit, calul începe să dormiteze.

Părăsită

   Iapa Marta, albă și oarbă, merge în urma hergheliei, orientându-se după sunetul clopoțelului de la gâtul calului care conduce. Își amintește doar doi dintre mânjii ei, pe ceilalți cunoscându-i doar prin miros și atingere, deoarece și-a pierdut vederea cu câțiva ani în urmă, din cauza unei boli. Deși la început suferința a fost greu de îndurat, s-a obișnuit cu întunericul și găsea singură drumul spre grajd, păscând și odihnindu-se alături de herghelie. Păzitorii hergheliei au privit-o circumspect când a orbit, dar apoi au lăsat-o în voia ei, sperând că va aluneca în prăpastie și vor scăpa astfel de ea. Într-o zi, o furtună puternică o înspăimântă, iar ploaia pare să o copleșească. Aude de două ori o voce care o strigă, după care se face liniște. Pornind spre casă, Marta ajunge fără să-și dea seama prea aproape de marginea prăpastiei, de unde se prăbușește în adânc, găsindu-și sfârșitul.

Calul

   Calul își petrece primii ani în câmpiile Ungariei, alături de mama sa, o iapă oarbă care se ținea după ceilalți cai. Libertatea îi este însă în curând tulburată de omul care îl înfrânează și se urcă pe el. La început încearcă să scape, dar obosește și se lasă învins. Ajunge să se obișnuiască treptat cu șaua, și cu stăpânul său, pe care-l poartă doar prin interiorul regimentului. Odată cu trecerea anilor, viața devine tot mai grea, iar calul este prins în vâltoarea războiului, printre bubuituri de tun, strigăte și încleștări sângeroase. În timpul unei lupte încearcă să-și ducă călărețul departe de primejdie, dar nu reușește să treacă de zidul de săbii și se alege cu o rană adâncă. După război, stăpânul îl îngrijește și se întorc împreună acasă.

   Anii trec, puterile calului slăbesc, iar după ce cade împreună cu călărețul său, este folosit tot mai rar, până când stăpânul nu-l mai ia deloc la câmp și vine doar să-l mângâie. Într-o zi, doi soldați aduc în grajd un cal tânăr, pe care bătrânul îl întâmpină cu ostilitate, mușcându-l. Pentru prima dată, primește două lovituri de vargă, iar în zilele următoare continuă să se repeadă la noul venit, fiind pedepsit de fiecare dată. Treptat însă, cei doi cai se apropie, ajung să stea bot în bot și să mănânce unul lângă altul, devenind nedespărțiți. Într-o zi, bătrânul cal nu se mai poate ține pe picioare și simte cum i se întunecă privirea. Văzându-și prietenul agonizând, calul tânăr își îndreaptă privirea brusc spre ușă și necheză îndelung.

Hoinar

   Într-o dimineață de vară, fluturele se trezește nemulțumit că soarele răsare prea târziu, dar, cum primele raze apar, își ia zborul spre târg, unde descoperă o grădină plină cu flori. Se apropie de ferestrele unei case, înconjurate de zorele, pe care le sărută, apoi este atras de mirosul rozetelor, pe care îl găsește minunat, deși florile în sine nu-i plac. Admiră crinii albi, dar pleacă nemulțumit de la ei când observă că s-a murdărit de polen de pe petalele lor. Nici garoafele nu-l încântă prea mult, iar gura-leului i se pare o floare obișnuită, pe care o întâlnești și pe câmp. Respinge și mărgăritarii, evită barba-împăratului, iar gherghinele i se par prea înalte și proaste. În fața trandafirilor se oprește cu admirație, dar, după ce își zgârâie aripa în spini, își continuă zborul. Sărutând o cicoare, ajunge la concluzia că florile câmpului sunt mai frumoase decât cele din grădină. Spre seară se arată din nou nemulțumit, de data aceasta pentru că noaptea se lasă prea devreme.

Frunza

   La răsăritul soarelui, o frunză aflată în vârful unui pom, se bucură de lumină și de mireasma crinilor din grădină. În apropiere, o rândunică se așează pe streașina unei case și începe dimineața cu cântecul ei. Vremea se schimbă, cerul se întunecă și ploaia cade mai multe zile la rând. Când soarele reapare, razele sale încălzesc pământul, dar ard frunza sub care un scatiu își găsește adăpost. Pasărea revine în zilele următoare și o răsplătește de fiecare dată cu cântecul ei. Odată cu venirea toamnei, vântul începe să bată, zilele și nopțile se răcesc,  iar frunza își vede tovarășele smulse din pom. Scatiul nu mai apare, iar frunza îngălbenește și rămâne singură în copac. Se consolează însă cu gândul că pasărea s-ar putea întoarce, dar când aceasta chiar se ivește în zbor, o atinge cu aripa și o desprinde din ramură, făcând-o să cadă la rândul ei.

O rază

   O rază se desprinde din soare și pornește într-o călătorie peste pământul udat de ploi. În drumul său întâlnește un lup, slăbit și însetat, care își potolește setea bând apă dintr-o adâncitură rămasă în pământ și umplută de ploaie. Raza își continuă apoi zborul peste munți și văi, urmărind un grup deoameni, obosiți de muncă, care merg împreună. Un sunet de goarnă îi face însă să scoată puștile, iar în fața lor apar alți oameni. Înspăimântată de încleștare, raza își continuă drumul. Ajunge deasupra unui târg și pătrunde într-un salon unde oamenii beau ceai și ascultă muzica unui pian. Aici se oglindește în bijuteriile unei femei, care se mândrește în fața celorlalți cu inelul ei. În cele din urmă, raza ajunge la fereastra unei colibe, unde o mamă își leagănă copilul bolnav. O lacrimă îi apare în ochi, iar copilul, întinzând mâna spre obrazul ei, îi zâmbește.

Trandafirul

   Trandafirul înflorește în mod minunat la o margine de drum, răspândindu-și parfumul și atrăgând păsările din împrejurimi. Ciocârlia, care Îi ducea lui Dumnezeu în fiecare dimineață câte o sămânță de floare, pentru a fi păstrată în vederea unor noi răsaduri, spune că până și Lui Dumnezeu îi pare rău că a dăruit unei singure flori atâtea frumuseți. Trandafirul îi încântă și pe drumeți, care se opresc să îi admire florile, dar nu ezită să rupă câte una. Mâhnit că oamenii îi distrug podoabele, trandafirul observă că spinul, spre deosebire de el, este ocrotit de ghimpii săi. De aceea, Îl roagă pe Dumnezeu să îi acopere și lui tulpina cu spini, pentru a-și putea apăra florile. Rugămintea îi este îndeplinită, însă oamenii continuă să-i culeagă florile, lăsând fiecare câte o picătură de sânge, care urcă pe tulpină până la boboci. Astfel, trandafirul care până atunci fusese alb, înflorește a doua zi roșu ca sângele. Spinul devine invidios și Îi cere Lui Dumnezeu să îi schimbe și lui floarea, dar oamenii continuă chiar și așa să îl treacă cu vederea.

Ca soarele!

   În curtea unei case, plină de flori, pomi și păsări, se petrec multe povești de dragoste între viețuitoare. Cu o lună în urmă, un cocoș a fugit cu o puică care nu-i aparținea, iar de atunci cei doi nu au mai fost văzuți. Cu o săptămână înainte, o găină a fugit cu un bibiloi, stârnind șușoteli. Văzând aceste întâmplări, bibilica pune și ea ochii pe păun, de care se îndrăgostește, dar cei doi se feresc la început, temându-se să nu le fie împiedicată iubirea. Păunul îi răspunde bibilicii la sentimente, iar cei doi încep să se curteze zilnic. Într-o dimineață, bibilica îl trezește și pornesc la plimbare, schimbând gesturi de afecțiune. Fermecată de frumusețea și strălucirea penelor lui, bibilica îl privește cu admirație, mai ales când razele soarelui îi pun în evidență podoaba. Când partenera sa își îndreaptă privirea spre soare, păunul îi reproșează că îl admiră, deși îl are pe el. Păunul se așează apoi în fața ei, încercând să îi atragă întreaga atenție, dar bibilica îi spune că, dacă acoperă soarele, nu-i mai poate vedea nici lui strălucirea. Dezamăgită de vanitatea păunului, îi întoarce acestuia spatele.

***