KPodoperescu

“Mănăstirea din Parma”

- rezumat - 

   Romanul “Mănăstirea din Parma” a fost scris în iarna anului 1830, în cursul unei explozii creative care a durat doar șase săptămâni. În prefața operei, autorul sugerează că povestea nu reprezintă o simplă ficțiune, ci are la bază o serie de mărturii și documente provenite din mediul italian în care a trăit, pe care el le-ar fi organizat și transpus într-o formă literară. Acest tip de strategie narativă, frecvent utilizată de Stendhal, are rolul de a conferi textului o aparență de autenticitate și de a estompa intervenția directă a autorului, fără ca afirmațiile din prefață să poată fi considerate date biografice verificabile. În acest fel, autorul apropie ficțiunea de impresia unei relatări autentice.

   Romanul este plasat în Italia începutului de secol 19, într-o epocă dominată de efectele războaielor napoleoniene, de restaurarea monarhiilor absolutiste, de un puternic control politic și de atmosfera conspirațiilor de curte. Lumea din Parma este una a curților mici italiene, dominate de intrigi, frică și jocuri de putere. Personajul principal, Fabricio Valserra del Dongo, participă la bătălia de la Waterloo, dar nu poate înțelege nimic din ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă, totul având pentru el un caracter haotic și absurd. Prin introducerea acestui personaj, Stendhal se delimitează de imaginea tradițională a eroului de război, introducând o perspectivă modernă a conceptului.

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul întâi

   La 15 mai 1796, Napoleon Bonaparte își face intrarea în Milano, în fruntea unei armate tinere, pe care milanezii o priveau inițial ca pe o adunătură de tâlhari. Orașul era caracterizat de libertatea excesivă moravurilor și de influența puternică a clerului asupra populației. Călugării predicau că educația este inutilă pentru oamenii de rând, și că mântuirea putea fi obținută prin plata contribuțiilor către Biserică. În același timp, populația era supusă unor măsuri monarhice abuzive, precum interdicția impusă țăranilor de a-și vinde grânele înainte ca arhiducele să-și umple propriile hambare. La câteva zile după sosirea francezilor, un pictor miniaturist realizează o caricatură în care arhiducele, lovit cu baioneta de un soldat francez, sângerează cereale în loc de sânge, imagine care simbolizează nemulțumirea față de politica economică a conducătorului. În aceeași zi este anunțată obligativitatea plății unei contribuții de război de șase milioane, justificată de lipsurile armatei franceze. Cu toate acestea, venirea francezilor, majoritatea foarte tineri și sărăciți de război, a stârnit entuziasm în Lombardia. Doar clerul și o parte a nobilimii au simțit greutatea acelei contribuții, timp în care călugării îi prezentau pe tinerii francezi drept niște “căpcăuni”.

   Ofițerii francezi au fost încartiruiți în casele locuitorilor, iar tânărul locotenent Robert a fost găzduit în palatul frumoasei marchize del Dongo. Sărăcia și starea degradată a uniformei sale, ale cărei cizme erau legate cu sfori, îi provocau o mare jenă în fața familiei nobile, deoarece până și servitorii palatului erau mai bine îmbrăcați decât el. În palat era prezentă și Gina del Dongo, sora marchizului, educată la o mănăstire. După opt zile, se întoarce și marchizul del Dongo de la castelul său din Grianta, de pe malul lacului Como, unde se refugiase la apropierea armatei franceze, lăsându-și în urmă tânăra soție și sora. În loc să provoace dispreț, mizeria soldaților francezi a stârnit compasiunea populației, iar aceștia au ajuns să fie simpatizați de lombarzi. Entuziasmul general a durat până în aprilie 1799, când francezii au fost izgoniți în urma luptei de la Cassano. Mai multe familii nobile s-au retras în castelele lor de la țară. Dorind să își manifeste opoziția față de simpatia arătată francezilor, marchizul del Dongo a fost printre primii care au părăsit orașul. În același timp, sora sa se căsătorește cu contele Pietranera, spre nemulțumirea marchizului. La plecarea francezilor, locotenentul Robert este însoțit de conte și de tânăra contesă, care îi urmează pe francezi în retragerea lor.

   Odată cu revenirea vechiului regim, începe o epocă de reacțiune, numită de  milanezi “cele treisprezece luni”, care durează până la bătălia de la Marengo. Vechea ordine politică este restaurată, iar printre cei întorși cu sete de răzbunare se află și marchizul del Dongo, pus în fruntea partidului aristocratic. Acesta ordonă arestarea a 150 de patrioți, deportați la gurile râului Cattaro și abandonați în grote, unde umiditatea și foamea îi decimează.

   La momentul plecării francezilor din Milano, marchiza del Dongo îl naște pe cel de-al doilea fiu al său, Fabricio Valserra del Dongo. Când acesta împlinește doi ani, iar fratele său mai mare, Ascanio, are opt ani, Napoleon Bonaparte revine în Milano și obține victoria de la Marengo, fapt care provoacă un mare entuziasm în rândul milanezilor și permite întoarcerea deportaților rămași în viață. Totodată, numeroase familii compromise prin colaborarea cu vechiul regim părăsesc orașul, printre primii fugari aflându-se și marchizul del Dongo, retras la Grianta.

   Copilăria lui Fabricio se desfășoară într-un mediu lipsit de preocupări intelectuale, acesta petrecându-și timpul alături de copiii țăranilor din sat, fără să învețe nici măcar să citească. Mai târziu, este trimis la colegiul iezuiților din Milano pentru a studia latina. Mama sa îi poartă o mare afecțiune și îl vizitează fecvent, apelând adesea la sprijinul financiar al contesei Pietranera, devenită una dintre cele mai influente doamne de la curtea prințului Eugen, viceregele Italiei. Cu aprobarea marchizului, contesa îl scoate deseori pe Fabricio din colegiu, iar superiorul instituției ignoră absențele băiatului datorită avantajelor primite din partea protectoarei sale. Deși rămâne slab pregătit,  Fabricio primește cinci premii întâi la sfârșitul anului. Contesa îl introduce în viața aristocratică și îl poartă la festivitățile curții regale, reușind chiar să-l facă ofițer de husari la numai 12 ani. Revenit la castelul din Grianta, Fabricio se bucură doar de atenția mamei și a surorilor sale, în timp ce tatăl său îl preferă pe Ascanio, alături de care întreține corespondența secretă cu Viena, trimițând informații trunchiate despre regatul Italiei. Viața la castelul din Grianta este monotonă, astfel că Fabricio își petrece timpul la vânătoare sau cu barca pe lac.

Capitolul al doilea

   Marchizul privea cu ostilitate orice formă de educație sau de dezvoltare intelectuală, considerând că ideile moderne au contribuit la decăderea Italiei. Cu toate acestea, îi încredințează prietenului său, abatele Blanes, educația lui Fabricio, deși cunoștințele acestuia erau limitate, iar adevărata sa pasiune era astrologia. Abatele își petrecea mare parte din timp în clopotniță, observând stelele cu ajutorul unei lunete improvizate. Deși marchizul îl disprețuia pe abate pentru libertatea cu care îndrăznea să gândească, Fabricio dezvoltă o afecțiune profundă pentru acesta și este atras de lumea misterioasă a semnelor și a prevestirilor. În atmosfera rigidă și rece a castelului, relația cu Blanes devine pentru Fabricio una dintre puținele surse de apropiere sufletească. Conștient că succesul corespondenței sale secrete cu Viena ar putea depinde de bunăvoința surorii sale, marchizul îi permite lui Fabricio ca, în fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Angela, să petreacă opt zile la Milano, alături de mama sa și de contesa Pietranera. Pentru copil, acele zile reprezentau singurele momente de bucurie și libertate, astfel încât trăia întregul an cu gândul la ele.

   După paisprezece ani, trupele austriece reintră în Milano, iar marchizul del Dongo este primit cu considerație de noua putere, primind chiar propunerea unui loc în Guvern. Fiul său cel mare, Ascanio, este numit locotenent într-un regiment prestigios al monarhiei austriece. Totuși, lipsa de pricepere a marchizului în probleme financiare, și atitudinea sa exagerat de conservatoare, îi determină pe conducători să-i ceară demisia, fapt care îl umple de amărăciune și îl face să se retragă la Grianta. În ciuda acestei umilințe, marchizul privește cu satisfacție asasinarea contelui Prina, simbol al regimului anterior. Indiferența crudă a unui preot, care refuză să-i ofere refugiu contelui urmărit și îl batjocorește în momentul pericolului, reflectă climatul de violență și resentiment al epocii, iar marchizul îl răsplătește pentru această faptă prin avansare.

   În același timp, marchizul îl detestă pe contele Pietranera, a cărui seninătate și fidelitate conjugală contrastează cu lumea sa dominată de interese și rivalități. Dușmanii politici reușesc să-l arunce pe conte în închisoare, însă contesa Pietranera este hotărâtă să intervină direct pe lângă împărat pentru salvarea soțului său. Temându-se de consecințe, adversarii îl eliberează pe conte, însă acesta moare la scurt timp într-un duel. Durerea și dorința de răzbunare o determină pe contesă să îi ceară lui Limercati, un influent prieten de-al ei, să-l pedepsească pe ucigaș, însă refuzul acestuia distruge afecțiunea pe care ea i-o purta. Cu orgoliul rănit și dezamăgită sufletește, contesa își propune să-i reaprindă lui Limercati dragostea doar pentru a-l părăsi apoi. După despărțire, renunță la viața luxoasă și se retrage într-un apartament modest. Temându-se că declinul surorii sale ar putea fi folosit împotriva familiei, marchizul îi oferă acesteia un apartament în castelul din Grianta. Sosirea contesei aduce o neașteptată atmosferă de căldură și bucurie pentru marchiză, pentru fiicele sale,și mai ales pentru Fabricio.

   Contesa reia plimbările prin locurile cunoscute din apropierea lacului Como și  cumpără, împreună cu marchiza și cu Fabricio, o barcă ce devine simbolul micilor lor momente de libertate. Ascanio încearcă inițial să li se alăture, însă ironiile contesei la adresa perucii sale pudrate, îl umilesc și îi trezesc resentimente față de fratele său mai mic. Cu puținii bani care i-au rămas, contesa cumpără un telescop și își petrece serile alături de Fabricio și de nepoatele sale, contemplând stelele.

   Fascinat de gloria lui Napoleon Bonaparte și animat de idealuri eroice, Fabricio hotărăște să plece pentru a lupta de partea acestuia. Contesa îl sprijină emoționată și îi împrumută banii necesari drumului, în timp ce marchiza nu înțelege eroismul acestei plecări. Ajuns în Franța, Fabricio visează naiv să vorbească cu Napoleon, fără să înțeleagă distanța uriașă dintre fantezia sa și realitatea războiului. La un han este jefuit de alți tineri entuziaști ca și el și rămâne doar cu diamantele dăruite de mama sa. Își ia drept slugă un fost soldat și încearcă să se înroleze, însă hainele sale burgheze îl transformă într-o apariție ridicolă pentru militari. În pașaportul său figurează drept negustor de barometre, fapt care îi sporește caracterul suspect în ochii soldaților și ai unui locotenent, care îl considerăo enigmă și îl trimite la închisoare. Fabricio petrece acolo mai mult de treizeci de zile, iar din cauza înfățișării sale neobișnuite, este bănuit că ar fi spion. Cu ajutorul soției temnicerului, reușește să evadeze, folosind hainele și documentele unui husar mort. Toată suferința este însă uitată când aude primele bubuituri de tun, care îi trezesc din nou entuziasmul și îi vestesc apropierea bătăliei de la Waterloo.

Capitolul al treilea

   Pe drumul spre câmpul de luptă, Fabricio întâlnește mai multe femei care deserveau armata franceză, iar una dintre cantiniere încearcă să-l avertizeze asupra realității crude a războiului. Observând fragilitatea și naivitatea tânărului, femeia îi spune că nu pare suficient de pregătit pentru violența care îl așteaptă. Deși aceste cuvinte îi rănesc orgoliul și îi tulbură idealurile eroice, Fabricio continuă să vorbească cu ea, fascinat de lumea necunoscută în care tocmai intrase și incapabil, încă, să înțeleagă pe deplin spiritul practic și detașat al francezilor. Cantiniera îl sfătuiește să nu-și mai afișeze banii și să-și schimbe calul, explicându-i că animalul său, obișnuit cu liniștea vieții de la țară, se va speria de zgomotul tunurilor și îl va abandona în mijlocul luptei. În scurt timp, cei doi întâlnesc un cadavru, iar Fabriciorămâneîmpietritîn fața imaginii morții. Cantiniera reacționează cu o simplitate aproape brutală, observând doar că mortul nu făcea parte din divizia lor, după care izbucnește în râs. La apariția unor soldați care ies în fugă din pădure, Fabricio își scoate instinctiv sabia, însă femeia îl oprește, explicându-i că sunt francezi. Pe măsură ce se apropie de pădure, zgomotul luptei îi învăluie dintr-o dată, transformând spațiul într-un haos greu de înțeles pentru tânărul italian. Cu ajutorul cantinierei, Fabricio cumpără un alt cal, de la unul dintre soldații întâlniți pe drum, iar puțin mai târziu, vede traversând pajiștea un grup de generali urmați de husari, imagine care îi amplifică emoția și sentimentul că se află, în sfârșit, în apropierea marelui eveniment la care visase.

   Lăsându-se purtat de entuziasm, Fabricio își abandonează frâiele calului, care pornește în galop în urma generalilor. De la husari află că unul dintre generali era vestitul mareșal Michel Ney, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Napoleon Bonaparte. În graba haotică a înaintării, calul lui Fabricio sare într-un șanț plin cu apă și îl stropește pe unul dintre generali, care înjură furios. Tânărul se gândește pentru o clipă să îi ceară socoteală, însă este imediat absorbit de agitația luptei și reușește să traverseze primul șanțul plin cu apă. Curând, doi husari sunt loviți mortal de ghiulele, iar Fabricio începe să vadă pentru prima dată adevărata față a războiului, adică răniți care se zbat cerând ajutor, cai însângerați și oameni prăbușiți fără sens în mijlocul haosului.

   Privindu-l pe mareșalul Ney, Fabricio încearcă să descopere înfățișarea eroismului pe care îl visase atât de mult. Observând însă diferența dintre propria sa apariție fragilă și figura impunătoare a mareșalului, ajunge la gândul dureros că nu va deveni niciodată un erou asemenea lui. Dorind să câștige simpatia escortei și să pară integrat în rândul soldaților, Fabricio îi minte pe cei din jur spunând că este rudă cu un căpitan mort și cumpără o sticlă de rachiu pentru grup. Abia mai târziu află, cu uimire și regret, că pe acolo trecuse însuși împăratul, pe care l-a ratat fără să își dea seama.

   Escorta încetează să-l mai urmeze pe mareșal, și trece sub comanda unui alt general, care se dovedește a fi fostul locotenent Robert, încartiruit în trecut în casa mamei lui Fabricio. În scurt timp, un zgomot violent și necunoscut îl aruncă din nou în mijlocul groazei, majoritatea celor din escortă fiind doborâți, iar generalul este rănit și acoperit de sânge. Cei rămași îl trag pe  Fabricio de pe cal și îl aruncă la pământ, ca apoi să-i ia calul, singurul bun încă de galop. Mai mult rănit sufletește de sentimentul trădării, decât de pierderea calului, Fabricio strigă după ei, numindu-i hoți, după care se prăbușește descurajat pe marginea unui șanț. În timp ce ghiulelele continuă să cadă în apropiere, vede un corp de infanterie franceză și pornește spre el. În mijlocul soldaților, o reîntâlnește pe cantiniera de dimineață, care-l privește cu îngrijorare maternă, văzând cât de nepregătit este pentru realitatea dură a războiului.

Capitolul al patrulea

   Epuizat după haosul zilei, Fabricio dormea într-o trăsurică, atât de copleșit de oboseală, încât nu reușesc să-l trezească nici măcar focurile de armă trase în apropiere. În timpul nopții, regimentul francez se retrage în haos spre Franța, după un atac neașteptat al cavaleriei prusace. Colonelul regimentului este ucis, iar conducerea este preluată de un bătrân comandant de batalion, care, în ciuda retragerii generale, le ordonă soldaților să apere fiecare bucată de pământ. Când Fabricio se trezește, este deja noapte, și, dezorientat, află de la cantinieră că au fost atacați din toate părțile de prusaci. Simțind pentru prima dată că până atunci nu făcuse altceva decât să urmărească de la distanță războiul, acceptă să plece la luptă alături de caporalul Aubry, cunoscut al femeii. Cantiniera îl încredințează caporalului cu o afecțiune protectoare, numindu-l „micul pui de burghez” și insistând că este curajos. Ajunși la marginea unei pădurici, Aubry își așează oamenii în poziție de apărare, și le interzice să tragă înainte de a primi ordin. Când Fabricio îi mărturisește că nu are armă, caporalul îi ordonă să ia pușca și ranița unui soldat francez ucis, avertizându-l însă să nu jefuiască trupurile celor căzuți. În timp ce așteaptă începutul luptei, tânărul simte o emoție stranie, asemănătoare cu cea trăită în timpul vânătorilor din pădurile Griantei. La scurt timp, vede apropiindu-se un călăreț prusac și îl împușcă, însă este imediat urmărit de alți doi soldați. Fabricio își pierde arma fugind, dar continuă să alerge cu disperare până când îl reîntâlnește pe Aubry,care îi spune că urmăritorii au fost uciși de francezi.

   Grupul își continuă retragerea peste câmpuri, spre Charleroi, întâlnind pe drum un general rănit, pe care Aubry îl insultă violent, acuzându-l că l-a trădat pe împărat. Pe măsură ce dezordinea armatei devine tot mai evidentă, din grup mai rămân doar cinci oameni. În timpul unui scurt popas lângă un pâlc de copaci, Fabricio observă că Aubry evită cu grijă orice contact cu ofițerii întâlniți, semn al neîncrederii și al tensiunii care era printre soldați. Îl trimite apoi pe Fabricio la o casă din apropiere pentru a cumpăra de mâncare. Întors printre soldați, tânărul vorbește într-o franceză atât de stâlcită, încât ceilalți îl privesc cu suspiciune și ostilitate, în timp ce el, naiv și binevoitor, crede că începe să se spropie de ei.

  Când ajung lângă regiment, Fabricio și caporalul descoperă că, din întreaga unitate, nu au supraviețuit decât aproximativ 200 de oameni. Printre ei se află și cantiniera, cu ochii plini de lacrimi. Fabricio o urcă pe calul său, iar femeia îi mărturisește cu amărăciune că a fost jefuită chiar de soldații francezi. După ce se liniștesc, cantiniera și caporalul încearcă să afle cine este  cu adevărat Fabricio. Acesta le spune că se numește Vasi, că vine din Genova, și că a ajuns în Franța prin intermediul surorii sale, căsătorită cu un căpitan din regimentul IV husari. Le povestește apoi că, din cauza accentului său, fusese suspectat de spionaj și întemnițat, dar că reușisesă cumpere documentele unui husar mort de la un jandarm. Ascultându-l, cei doi ajung la concluzia că Fabricio este foarte naiv și ușor de păcălit, incapabil să înțeleagă natura lumii în care intrase.

   La vestea apropierii cazacilor, mulțimea din jur se împrăștie cu panică spre pădure. Fabricio se desparte de caporal și de cantinieră, cu speranța sinceră că se vor reîntâlni. Luându-și în serios rolul de husar, confiscă un cal de la un soldat. La un han, cumpără nutreț pentru calul înfometat, care începuse să roadă ieslea de foame. Acolo întâlnește un bătrân colonel rănit, care îl pune de strajă și îi ordonă să-i îndrume spre han pe eventualii soldați francezi întâlniți pe drum. Niciunul dintre husarii care trec pe acolo nu recunoaște autoritatea ofițerului. Curând izbucnește o încăierare, iar Fabricio este rănit la picior și la braț. Colonelul iese atunci din han și le ordonă husarilor sosiți să înceteze și să îl ajute, însă aceștia îl insultă și îl lovesc, doborându-l la pământ. În cele din urmă, intervine sergentul care îl însoțea pe colonel, și îl ucide pe unul dintre atacatori, ceilalți fugind speriați. Colonelul îi poruncește sergentului să îl panseze pe Fabricio, în timp ce el însuși rămâne de strajă pe pod.

Capitolul al cincilea

   Rănile lui Fabricio se dovedesc a fi superficiale, iar sergentul îi oferă vin fiert și îi permite să doarmă în grajd, lângă calul său. În zorii zilei izbucnește un incendiu, iar Fabricio fuge, gândindu-se cu neliniște la soarta bătrânului colonel care, din compasiune, își sacrificase propria cămașă pentru ca el să poată fi bandajat. Slăbit de foame, de oboseală și de răni, Fabricio ajunge curând aproape de leșin, dar încearcă cu disperare să rămână conștient, temându-se că ar putea pierde tot ce mai avea, adică hainele, calul și diamantele ascunse în cizme, primite de la mama sa. Ajuns în localitatea Zonders, Fabricio este îngrijit de o hangiță și de fiicele acesteia, într-o atmosferă foarte diferită de violența și brutalitatea câmpului de luptă. După două săptămâni apare un ofițer care vorbește flamanda, iar fetele îi confirmă lui Fabricio că figurează pe lista prizonierilor. Dornice să îl salveze, îi cumpără haine civile și cizme de la un negustor evreu și îl ajută să fugă. Împreună ascund diamantele în noile cizme, iar fetele, văzând pietrele prețioase, își imaginează că Fabricio este un prinț deghizat. După toate experiențele trăite, Fabricio simte că și-a pierdut definitiv inocența copilăriei în fața sângelui, a morții și a violenței războiului. Cu toate acestea, în mintea lui continuă să stăruie aceeași întrebare tulburătoare, dacă ceea ce trăise fusese cu adevărat o bătălie.

   Fabricio se oprește la un han din Amiens, unde rana de la coapsă, infectată grav, este îngrijită corespunzător. În timpul șederii la han, corespondează cu mama și cu mătușa sa, însă ultima scrisoare a contesei Pietranera îi provoacă o neliniște greu de explicat. Continuându-și drumul prin Franța, Fabricio este arestat de două ori, dar reușește de fiecare dată să scape. Suspiciunile autorităților sunt provocate de pașaportul său italian și de identitatea falsă de negustor, care nu se potrivea deloc tinereții și înfățișării sale. Ajuns la Geneva, află că a fost denunțat poliției din Milano că s-ar fi dus să-i înmâneze lui Napoleon planurile unei vaste conspirații organizată în fostul regat al Italiei. În mod paradoxal, vestea nu îl înspăimântă, ci îi flatează imaginația, făcându-l să se simtă un fel de ambasador al împăratului.

   La Lugano, întâlnește un om de încredere, de la care află că atenția poliției asupra sa se datora intrigilor fratelui său mai mare, Ascanio. Îmbrăcat în haine de vânătoare, Fabricio pornește spre casă și ajunge la castel după miezul nopții. Fabricio pătrunde în pivniță pe o fereastră, unde este întâmpinat de mama, mătușa și surorile sale, care hotărăsc să-l ascundă în apartamentul contesei. Apropierea neobișnuită dintre marchiză și cumnata sa trezește suspiciunile marchizului del Dongo și ale lui Ascanio, astfel că femeile decid să plece împreună cu Fabricio la Milano. Traversează lacul Como cu barca, apoi continuă drumul cu trăsura, dar sunt opriți de jandarmi. Marchiza crede, pentru o clipă, că oamenii legii au fost trimiși de soțul său, dar aceștia îl căutau de fapt pe generalul Fabio Conti și pe fiica sa.

   Pentru a-l proteja pe Fabricio, doamnele le spun jandarmilor că tânărul se numește Ascanio și că este fiul contesei. Curând apare și generalul Conti, însoțit de fiica sa, Clelia, care îi atrage imediat atenția lui Fabricio prin frumusețea și maturitatea ei neașteptată pentru vârsta de numai 12 ani. Fata se urcă în trăsură pentru a se feri de soare, cu ajutorul lui Fabricio, iar jandarmii îi permit să continue drumul cu trăsura doamnelor. Înainte de intrarea în Milano, Fabricio se desparte de ele și pornește singur pe un alt drum, luându-și la revedere de la Clelia. Doamnele del Dongo se bucurau de multă considerație la Milano, astfel încât mai mulți prieteni de-ai lor intervin pe lângă baronul Binder, șeful poliției, în favoarea lui Fabricio. Aceștia susțin că întreaga situație nu reprezintă decât o neînțelegere între frați, și că plecarea lui Fabricio fusese doar o fugă impulsivă de acasă. Baronul cere însă itinerariul complet al lui Fabricio, începând cu plecarea lui din Grianta, avertizând că, în lipsa unor explicații convingătoare, va fi nevoit să-l aresteze pe băiat, în ciuda stimei pe care o purta familiei lui. Răspunsul baronului le aruncă pe marchiză și pe contesă în disperare.

   Hotărâtă să-și salveze nepotul, contesa Pietranera decide să apeleze la Borda, un vechi admirator pe care l-a respins în trecut. După ce acesta i-a dezvăluit contelui Pietranera relația ei cu Limercati, bărbatul a fost izgonit și a trăit de atunci cu sentimentul vinei față de ea. Contesa îi cere direct să intervină pentru iertarea lui Fabricio. Mișcat de sentimentele sale și impresionat de disperarea femeii, Borda promite că va face tot ce îi stă în putere să o ajute. La plecare, îi înmânează contesei denunțul lui Fabricio, luat din birourile poliției, și semnat chiar de fratele său, Ascanio. După plecarea contesei, Borda este cuprins de gelozie, imaginându-și că acum contesa trăia cu nepotul ei, dar se hotărăște totuși să o ajute și trimite zilnic informări la Viena, așteptând răspunsul autorităților. Mai târziu, îi comunică contesei condițiile referitoare la cum ar putea Fabricio să treacă cu bine peste acuzațiile la adresa sa. Fabricio trebuiesă meargă în fiecare zi la biserică, să-și găsească un duhovnic, să evite compania oamenilor deștepți cu care ar putea vorbi despre revoluție, să nu frecventeze cafenelele, și să citească doar gazete oficiale, afișând lipsă de interes pentru lectură și idei politice. Mai mult, trebuia să curteze odoamnă din înalta societate pentru a demonstra că are interese obișnuite, și nu firea unui conspirator. Marchiza și contesa îi scriu lui Fabricio și îi menționează condițiile și sfaturile lui Borda. Tânărul nu avea însă idei revoluționare, singura lui vină fiind admirația sinceră pentru Napoleon Bonaparte. În timpul șederii la Romagnano, Fabricio se poartă cu simplitate și naturalețe, însă tocmai această simplitate face să fie considerat distant și înfumurat.

Capitolul al șaselea

   Gelozia lui Borda nu era întru totul neîntemeiată, deoarece, după întoarcerea din Franța, Fabricio îi apărea contesei Pietranera ca fiind un tânăr atrăgător. Uneori, femeia se surprindea gândindu-se că, dacă el i-ar fi vorbit despre dragoste, poate că ea l-ar fi iubit. Totuși, purtarea sinceră și aproape copilăroasă a lui Fabricio nu lăsa loc unor asemenea gânduri, relația dintre ei păstrând aparența unei afecțiuni familiale și protectoare.

   În perioada plecării lui Fabricio în Franța, contesa a călătorit adesea la Milano, unde a devenit o prezență nelipsită la spectacolele de operă. Acolo l-a întâlnit pe contele Mosca, ministrul poliției ducatului Parma. Deși, asemenea celorlalți oameni de stat, își pudra părul pentru a-și dovedi bunele sale sentimente politice, înfățișarea și mai ales sinceritatea lui, îi trezesc curiozitatea contesei. Mosca îi promite că îi va transmite vești despre situația din Franța, și despre evoluția războiului. Influența și prestigiul contelui la curte se datorau inteligenței cu care reușea să-l protejeze pe suveranul Ernest al IV-lea de propriile sale temeri paranoice, mai ales în calitatea sa de ministru al poliției.

   În scurt timp, contele își dă seama că aștepta cu nerăbdare spectacolele de operă, doar pentru a o reîntâlni pe contesă. Din loja sa o urmărea neîncetat prin lunetă, fascinat de frumusețea, tinerețea și naturalețea ei. Întâlnirile lor se concentrau mai ales asupra veștilor din Franța, pe care contesa bănuia adesea că Mosca le înfrumuseța, sau chiar le inventa, pentru a-i menține interesul și speranțele. Când contele este rechemat de monarh la curte, contesa se întoarcela Grianta, însă legătura dintre ei continuă printr-o corespondență purtată de curieri speciali, care aduc odată cu scrisorile și mici daruri.  Treptat, zilele în care sosește poșta capătă pentru contesă o importanță aparte. Se retrage adesea pe lac pentru a citi în singurătate scrisorile lui Mosca. Îndrăgostit profund, contele îi mărturisește că ar fi gata să renunțe la funcția sa pentru a putea trăi alături de ea, considerând că averea lui le-ar asigura un trai liniștit. Contesa rămâne însă rezervată, pentru că nu poate uita că Mosca este, deși doar formal, căsătorit, iar averea lui pare modestă în comparație cu luxul cu care a fost obișnuită alături de Limercati. În plus, nu este pregătită să renunțe la frumusețea și libertatea vieții de pe malul lacului Como, pentru existența mai restrânsă și mai burgheză din Milano. Contele nu îl vede pe Fabricio ca pe un rival, și chiar intervine pe lângă baronul Binder pentru a-l ajuta pe tânăr.

   Contele Mosca îi amintește contesei Pietranera că, alături de el, ar putea avea un viitor strălucit la curtea principelui din Parma. Totuși, suveranul, profund devotat convențiilor religioase și morale, nu ar accepta niciodată ca Mosca, care este încă căsătorit, să trăiască alături de ea fără o aparență de respectabilitate. Din acest motiv, contele îi propune o căsătorie cu bătrânul duce Sanseverina, ajuns la vârsta de 68 de ani. Propunerea i se pare imorală contesei, dar acceptă, și devine astfel ducesa Sanseverina. Noua ei poziție îi aduce succesul la curtea din Parma. Principele o primește cu o atenție deosebită, iar nou numita ducesă este prezentată atât principesei Clara-Paolina, care se considera cea mai nefericită femeie din cauza infidelității soțului ei, cât și tânărului prinț moștenitor, pasionat de mineralogie și impresionat de frumusețea contesei. Farmecul și naturalețea contesei îi atrag repede simpatia întregii curți, deși ascensiunea ei este privită cu ostilitate demarchiza de Raversi, adversara politică a contelui Mosca. În aceeași perioadă reapare la curte și Clelia Conti, de care ducesa se apropie cu afecțiune. Influența crescândă a ducesei coincide și cu succesul politic al lui Mosca, care este numit prim-ministru.

   În timpul vizitei pe platforma Turnului Farnese, veche fortăreață transformată în închisoare, ducesa întâlnește un întemnițat care îi povestește întreaga sa dramă. Impresionată de suferința lui, ea vorbește despre aceasta la întoarcerea la curte, iar după numai câteva zile, primește din partea principelui o scrisoare de comutare a pedepsei pentru respectivul întemnițat. Gestul are o însemnătate aparte, deoarece suveranul era cunoscut pentru refuzul, aproape absolut, al grațierilor. Caracterul excepțional al grațierii îi consolidează și mai mult prestigiul și influența la curte.

   Încurajat de noua poziție a ducesei, contele Mosca se gândește să intervină și în privința viitorului lui Fabricio. El îi propune ducesei ca tânărul să urmeze o școală ecleziastică, susținând că alegerea ar fi doar temporară, și că o asemenea carieră i s-ar potrivi tânărului. Ducesa, atrasă mai degrabă de ideea unei cariere militare și glorioase pentru nepotul ei, ezită să accepte acest plan pentru Fabricio, care acum are 18 ani. La rândul său, Fabricio privește cu amărăciune perspectiva unei vieți dedicate Bisericii, și respinge categoric ideea. Totuși, pe măsură ce adversarii politici ai contelui Mosca capătă tot mai multă influență, iar sprijinul acestuia pare nesigur, Fabricio îi comunică ducesei că s-a hotărât să intre la Academia Ecleziastică din Neapole.

   Ducesa Sanseverina privește cu mare satisfacție hotărârea lui Fabricio de a urma Academia Ecleziastică, văzând în această alegere atât o protecție pentru viitorul său, cât și o posibilitate de ascensiune într-o lume dominată de influență și aparențe. Ajuns la Neapole, Fabricio păstrează o eleganță discretă, lipsită de ostentație.

   Între timp, după încheierea crizei ministeriale de la Parma, principele devine mai paranoic ca niciodată. Suveranul este invidios pe prestigiul și farmecul ducesei Sanseverina, dar este atras de cercul ei strălucitor, dorind să participe la viața pe care aceasta a creat-o în jurul său. Se hotărăște să participe la una dintre recepțiile oferite de ducesă, iar apariția lui provoacă uimire și agitație printre invitați, deoarece asemenea gesturi erau extrem de rare. Profitând de succesul serii și de buna dispoziție a principelui, ducesa îi vorbește despre intenția de a întreprinde o călătorie la Bologna. Vizita suveranului la castelul ei produce schimbări chiar și în viața curții. Impresionat de atmosfera creată de ducesă, principele ajunge să-și trateze soția cu o atenție neobișnuită, și chiar să converseze cu ea la masă, lucru rar întâlnit. Prin farmecul, inteligența și influența ei, ducesa provoacă astfel o adevărată „revoluție” în viața intimă a curții, consolidând și mai mult poziția iubitului său conte la curtea principelui.

Capitolul al șaptelea

   În următorii patru ani, marchiza del Dongo obișnuiește să vină în fiecare primăvară, împreună cu fiicele sale, la palatul Sanseverina, unde petrec două luni. Întâlnirile lor sunt dominate de imaginea lui Fabricio și de discuțiile despre el, a cărui absență pare să lege și mai puternic afecțiunea femeilor din familie. Din prudență politică, contele Mosca nu îi permite tânărului să revină în Parma, iar el și ducesa sunt nevoiți să intervină uneori pentru a repara unele imprudențe sau gesturi nechibzuite ale lui Fabricio. Cu toate acestea, tânărul își ia în serios studiile teologice și evită să profite de influența familiei sale pentru a obține avantaje.

   La Neapole, Fabricio dezvoltă o pasiune sinceră pentru studiul antichității și pentru arheologie. Entuziasmul său este atât de mare încât își vinde caii pentru a finanța săpături la Misena, unde descoperă un bust al lui Tiberiu tânăr. Deși este admirat și căutat de multe femei, ele nu au o importanță reală pentru el, și poate chiar această detașare îl face să fie atât de atrăgător în rândul publicului feminin. Insistențele și jocurile de seducție ale unor doamne ajung chiar să-l obosească, astfel încât privește cu bucurie sfârșitul studiilor și plecarea din Neapole.

   În drumul său spre casa mamei, Fabricio trece mai întâi pe la ducesa Sanseverina, pe care o întreabă, cu o sinceritate aproape copilărească, dacă acum este mulțumită de el. Ducesa rămâne profund impresionată de schimbarea lui, pentru că la Neapole a lăsat un băiețandru, dar acum avea în față unul dintre cei mai frumoși bărbați ai Italiei. Întoarcerea lui trezește primele umbre în relația dintre ducesă și contele Mosca. Acesta ajunge acasă mai devreme decât de obicei și îl primește cu căldură pe Fabricio, însă observă în privirea ducesei o emoție nouă și neliniștitoare. Deși până atunci ducesa nu i-a dat motive să fie gelos, în ciuda numeroșilor admiratori și chiar a interesului principelui, contele începe pentru prima dată să simtă nesiguranța vârstei și teama că legătura dintre ducesă și Fabricio ar putea depăși afecțiunea familială pe care o crezuse până atunci nevinovată.

   La numai două ore după sosirea sa la Parma, Fabricio este primit în audiență la principe. Suveranul îl privește inițial cu superioritate și neîncredere, însă rămâne surprins de inteligența și de stăpânirea de sine a acestuia. Încercând să îl provoace, îl atrage în discuții politice delicate, și îl întreabă dacă poporul din Neapole este fericit. Fabricio răspunde cu mult tact și diplomație, evitând orice informație care ar fi putut fi interpretată drept critică sau simpatie revoluționară. Principele, obișnuit să descopere slăbiciunile oamenilor, se simte aproape iritat de purtarea ireproșabilă și de răspunsurile fără greș ale tânărului, și renunță până la urmă să-l provoace. Fabricio pleacă din audiență, convins că nu a făcut o impresie bună, în timp ce principele rămâne cu sentimentul că, ascultându-l pe tânăr, parcă o auzise vorbind pe ducesa Sanseverina.

   Întors la palat, Fabricio îi povestește mătușii sale întreaga discuție de la palat. Ducesa îl trimite imediat la monseniorul Landriani și îl instruiește cu grijă asupra modului în care trebuia să se poarte pentru a-i câștiga sprijinul în vederea numirii sale ca vicar. Strategia trebuie să fie foarte subtilă, întrucât inițiativa numirii trebuie să pară că vine exclusiv din partea monseniorului. Între timp, contele Mosca și ducesa urmau să joace rolul unor oameni surprinși de această numire, pentru a nu trezi suspiciunile principelui. Fabricio este mirat să descopere un om blând și agreabil în persoana monseniorului, deși știa că acesta era responsabil de execuția unui om. În următoarele zile, Fabricio își petrece aproape tot timpul alături de ducesă, spre neliniștea tot mai mare a contelui. Pentru a-i întreține gelozia și nesiguranța, principele îi trimite o scrisoare anonimă contelui, în care îi sugerează că Fabricio, fiind tânăr și foarte atrăgător stârnește interesul femeilor, inclusiv al ducesei. Contele ajunge acasă și se închide într-un salon, unde poate să dea frâu liber tulburării produse de scrisoare. După un timp, încearcă să-și recapete luciditatea și își dă seama, după stilul și expresiile folosite, că însuși principele a scris scrisoarea. Cu toate acestea, ideea unei apropieri între ducesă și Fabricio continuă să-l obsedeze. Într-un moment de furie și disperare, ajunge chiar să se gândească să-l ucidă pe Fabricio, oprindu-se chiar în ultimul moment.

   Dorind să afle adevărul, contele cheamă una dintre servitoarele ducesei și pe logodnicul acesteia, oferindu-le bani pentru a-i spune dacă între ducesă și Fabricio există o relație ascunsă. Fata îi spune hotărât că nu, dar adaugă cu imprudență că tânărul îi sărută mâinile ducesei cam cu prea „mult foc”. Înainte de a-i lăsa să plece, contele îi avertizează pe cei doi că, dacă află ducesa despre această discuție, logodnicul fetei ajunge la închisoare.

   Între timp, Fabricio începe să înțeleagă sentimentele tot mai profunde pe care mătușa sa le avea pentru el. Gândul acesta îl pune într-o situație dureroasă. Se întreabă dacă să îi spună dinainte că el nu poate iubi cu adevărat pe nimeni, dar își dă seama că orice încercare de a aborda subiectul ar părea lipsită de tact și chiar jignitoare. Cade în deznădejde când se gândește că ar fi posibil ca ducesa să facă cel mai mic gest intim către el. În tot acest timp, continuă să îi urmeze sfaturile și caută să-și consolideze relațiile cu principele și prințul moștenitor, darși cu monseniorul Landriani.

Capitolul al optulea

   Chinuit de prietenia tot mai ambiguă dintre el și ducesa Sanseverina, și simțind că devenise un fel de favorit al acesteia, Fabricio începe să rătăcească neliniștit prin oraș, căutând o ieșire din tensiunea sufletească în care se afla. Merge adesea la teatru, unde vede piesa „Hangița”, iar atenția îi este atrasă de actrița care interpretează rolul principal, care se numește Marietta Valserra. Între timp renunță la hainele preoțești și merge pe stradă îmbrăcat în negru, asemenea unui om aflat în doliu.

   Gelozia contelui Mosca continuă să crească, deși în aparență acesta îi arătă  o  simpatie aproape exagerată lui Fabricio. Din neliniște și suspiciune, pune oameni să-l urmărească, iar veștile despre vizitele tânărului la Marietta ajung rapid la el. Fabricio merge la teatru la fiecare reprezentație, și iese de acolo îndrăgostit de actriță, însă entuziasmul lui se stinge aproape imediat. În jurul Mariettei apare un pericol, pentru că Giletti, actor din aceeași trupă și fost militar în armata lui Napoleon, devine gelos pe Fabricio, manifestându-și dorința de a-l ucide. Gândul nu-i displace deloc contelui Mosca, care vede în această rivalitate o posibilă soluție pentru propriile sale frământări.

   Plecat la Bologna în interes de serviciu, contele continuă să primească informații despre Fabricio, Marietta și Giletti. În același timp, camerista ducesei îi mărturisește stăpânei sale despre interogatoriul contelui și despre suma de bani primită de la acesta. Ducesa, profund rănită, îi promite iertarea, cu condiția de a nu mai pomeni niciodată despre acea discuție. Tulburată și temătoare pentru siguranța lui Fabricio, ducesa îi cere contelui sfatul în privința amenințărilor lui Giletti. Contele o sfătuiește să îl trimită pe băiat în vizită la mama sa, marchiza, iar de trupa de teatru se va ocupa el, mutând-o contra cost, în altă parte. Cu toate acestea, adaugă că măsura s-ar putea dovedi inutilă, pentru că Fabricio se va îndrăgosti de orice femeie frumoasă pe care o va întâlni.

   În timpul călătoriei, gândurile lui Fabricio se îndreaptă către ducesă. Pentru prima dată el începe să simtă că ar putea-o iubi cum nu a mai iubit niciodată o femeie, dar își jură, în același timp, că nu-i va mărturisi niciodată acest lucru. Cufundat în gânduri, Fabricio ajunge pe ascuns în apropierea parcului Grianta, după ce își conduce mama, deși știa că nu arevoie să se apropie de acel loc.

   Rătăcind prin apropierea locurilor copilăriei sale, Fabricio își aduce aminte de denunțul făcut de fratele său, Ascanio, și înțelege că acel gest a stat, într-un fel, la originea întregii sale existențe de până atunci, cu toate neliniștile și complicațiile care i-au marcat viața. Gândindu-se la drumul parcurs, își dă seama că fără ajutorul și devotamentul mătușii sale ar fi avut probabil un destin cu totul diferit. Cuprins de aceste gânduri, lasă în urmă casa părintească, și înaintează spre biserică, unde observă lumina aprinsă în clopotniță. Abatele Blanes, vechiul său prieten și mentor, era încă treaz. Întâlnirea îl emoționează pe Fabricio, care ajunge să simtă că de fapt abatele a fost adevărata figură paternă din viața sa. Blanes îl primește cu afecțiune și îi spune că îl aștepta, convins că trebuie să-i vorbească despre viitorul său. Devotat pasiunii sale pentru astrologie și semne prevestitoare, bătrânul îi descrie lui Fabricio un destin întunecat și tulburător. Îi spune că îl așteaptă o temniță a sufletului, din care nu va putea ieși decât printr-o crimă, deși nu va fi el autorul acesteia, dacă va ști să se păzească. Îl avertizează cu stăruință să se ferească de orice faptă îndreptată împotriva aproapelui, deoarece va fi vorba despre moartea unui om nevinovat care, fără să știe, îi uzurpă lui Fabricio drepturile.

   Abatele adaugă că a încercat zadarnic să afle cât va dura această întemnițare, pentru că probabil calculele sale au fost greșite sau incomplete. Discuția capătă o gravitate profetică, abatele anunțându-și și propria moarte. În cele din urmă, Blanes îl îndeamnă pe Fabricio să rămână peste noapte în clopotniță, promițându-i că va veni el de dimineață să-i aducă bunătăți de la un praznic.

Capitolul al nouălea

   Puternic impresionat de cuvintele și prevestirile abatelui, Fabricio adoarme cu greu în clopotniță, neliniștit de imaginea acelui destin întunecat care părea să-l urmărească. Dimineață, sunetul clopotelor îl trezește brusc și îl înspăimântă atât de tare, încât, pentru o clipă, are impresia că a sosit Judecata de Apoi. Din înălțimea clopotniței poate privi întreaga împrejurime, inclusiv casa părintească, fără să fie observat, iar această poziție îl împinge din nou spre melancolie. Se gândește la tatăl său, omul care nu i-a arătat niciodată afecțiune și a cărui sănătate s-a șubrezit între timp, apoi la experiențele trăite pe câmpul de luptă, și chiar la Marietta. Privind piața de sus, observă jandarmii răspândiți prin piață din cauza procesiunii organizate în cinstea sărbătorii Sfântului Giovita. Contemplația îi este întreruptă de bătrâna slujnică a abatelui, care îi aduce un coș uriaș, plin cu bunătăți. După aceea, oboseala îl copleșește și adoarme din nou până la lăsarea serii. Când abatele revine la el, Fabricio are impresia că acesta îmbătrânise brusc într-o singură zi. Abatele îl îmbrățișează de mai multe ori, cu o tandrețe aproape părintească, și îi spune că simte cu tărie apropierea propriei morți. Îi mărturisește că și-a lăsat întreaga avere în grija slujnicei sale, cu porunca de a i-o da lui Fabricio, dacă va avea vreodată nevoie. În cele din urmă, îl gonește cu grabă fără a-i da posibilitatea să-l mai îmbrățișeze încă o dată. Despărțirea dintre ei capătă un aer dureros și definitiv, ca și cum amândoi ar fi înțeles că nu se vor mai vedea niciodată.

   Ajuns în piața din fața bisericii, Fabricio este înconjurat de patru jandarmi. Tânărul reușește să le scape și să fugă, după care se îndreaptă spre lacul Maggiore și se ascunde în scorbura unui castan uriaș pentru a-și schimba capsele pistolului. Aude apropiindu-se pe cineva care cântă, și zărește apoi un valet îmbrăcat englezește, călare pe un căluț, și ducând de căpăstru un cal de rasă.

Capitolul al zecelea

   Urmărindu-l pe valetul întâlnit lângă lacul Maggiore, Fabricio ajunge pe drumul dintre Lombardia și Elveția. Într-un gest impulsiv, se repede și înhață unul dintre caii conduși de valet de căpăstru, pretinzând că estenevoit să îi ia animalul pentru a scăpa de patru vânători care vor să-l ucidă. Pentru a-și susține povestea, îi oferă 20 de franci, și îl amenință că, dacă se va împotrivi, îl va împușca. În același timp, spune că se numește Ascanio del Dongo, pentru ca întâmplările să se răsfrângă asupra fratelui său.

La două dimineața, Fabricio ajungepe malul lacului Maggiore, iar două zile mai târziu le povestește ducesei și contelui Mosca întreaga aventură. Între timp, bătrânul duce Sanseverina moare, lăsându-i ducesei moștenire palatul și 300.000 de franci. Totuși, moștenirea aduce și noi tensiuni, deoarece marchiza de Raversi, nepoata defunctului, împreună cu ceilalți moștenitori ai familiei, îi provoacă ducesei numeroase dificultăți.

   Contele Mosca nu înțelege de ce Fabricio a trebuit să treacă prin atâtea pericole, când, dacă voia cu tot dinadinsul să treacă în Lombardia, era suficient să îi ceară lui un pașaport. Mai mult, contele îi atrage atenția că incidentul cu acel cal l-ar fi putut trimite la închisoare pe viață. Cuvintele lui Mosca îl tulbură pe Fabricio, care se întreabă dacă nu cumva aceasta era temnița despre care vorbea abatele în profeția sa. Contele îi spune apoi că modestia și simplitatea lui aproape evangelică i-au câștigat simpatia arhiepiscopului Landriani, și crede că nu va mai dura mult până va fi numit vicar. Ducesa îl îndeamnă pe Fabricio să meargă degrabă la arhiepiscop și să îi vorbească despre căsătoria uneia dintre surorile sale cu un duce, convinsă că asemenea detalii îi vor întări prestigiul în ochii înaltului prelat. Fabricio se duce fără întârziere la palatul arhiepiscopal, și se poartă cu aceeași simplitate și modestie care îl caracterizau, spre mulțumirea arhiepiscopului.

Capitolul al unsprezecelea

   Ieșind de la Arhiepiscopie, Fabricio merge să o vadă pe Marietta, dar nu îl găsește decât pe Giletti, care bea cu prietenii, și pe o femeie foarte apropiată acestuia. Femeia îi povestește că actorii au fost acuzați de acțiuni revoluționare și sunt obligați să părăsească Parma, zvonindu-se chiar că ministrul le-ar fi oferit și bani pentru plecare. Fabricio află că Marietta continuă să țină la el, deși Giletti a lovit-o cu brutalitate după ultima reprezentație. Bătrâna îi promite apoi tânărului că îl va ajuta să o revadă pe fată.

   Întors la castelul Sanseverina, Fabricio îi vorbește ducesei despre bunătatea contelui și despre dorința de a merge câteva zile la săpăturile arheologice de la Sanguigna. Ducesa îi reproșează cu amărăciune că pare să caute mereu prilejul de a se îndepărta de ea. Curând, contele aduce vestea că principele, la recomandarea monseniorului, a aprobat numirea grabnică a lui Fabricio ca prim-vicar general, iar mai târziu chiar ca succesor al arhiepiscopului. Bătrânul arhiepiscop a ținut, se pare, să-i precizeze principelui că nu s-a făcut niciun fel de intervenție în favoarea tânărului. Fabricio îi mărturisește contelui că, după mulțumirile pe care trebuie să le adreseze la palat, și după vizita la arhiepiscop, ar vrea să meargă la Sanguigna.

   Ajuns la Sanguigna, Fabricio supraveghează săpăturile la un străvechi drum roman. Acolo, în mod neașteptat, apare o trăsură în care se află Marietta, Giletti și bătrâna. Văzându-l pe Fabricio pe drum, Giletti crede că îl provoacă la duel, așa că sare cu sabia și îl amenință cu moartea. Fabricio încearcă să evite lupta și chiar trage un foc în aer, dar Giletti îl rănește destul de grav la obraz. Marietta îi aruncă atunci un cuțit de vânătoare, iar Fabricio, rănit și umilit, se aruncă din nou în confruntare. Deși Giletti îi înfige sabia în braț, Fabricio reușește să îl lovească pe acesta mortal în piept cu cuțitul. Moartea lui Giletti schimbă totul. Din direcția opusă apar mai mulți jandarmi, iar Fabricio, cuprins de panică și amețit de cele întâmplate, se urcă degrabă în trăsură și le promite muncitorilor bani dacă îl vor ajuta să scape de jandarmi, și vor mărturisi că a fost provocat. Astfel, părăsește locul crimei alături de cele două femei, începând să simtă povara reală a faptei comise.

   Bătrâna îi spune lui Fabricio că are pentru el pașaportul lui Giletti, cu ajutorul căruia ar putea să treacă granița austriacă. După ce se desparte de cele două femei, Fabricio își continuă drumul singur. Fiind o fire plină de imaginație și frământări, ajunge să vadă pericole pretutindeni și chiar se gândește să-l omoare pe funcționarul care îl oprește pentru verificarea pașaportului, fără să știe că acesta era prieten cu Giletti. Temându-se să nu îi facă rău prietenului său printr-un denunț, funcționarul îl trimite pe un coleg de-al lui să vizeze pașaportul. Ajuns la Casalmaggiore, Fabricio îl întâlnește într-o cârciumă pe Ludovico, unul dintre foștii vizitii ai ducesei Sanseverina, și îi mărturisește acestuia și cârciumăresei că a ucis un om în legitimă apărare. Mișcat de starea tânărului, Ludovico își propune să-l ajute pe Fabricio, și îl întreabă unde vrea să meargă. Înainte de a pleca spre Ferrara, vizitiul, cârciumăreasa și soțul ei, încearcă să șteargă orice urmă a fugii lui Fabricio, așa că îi schimbă hainele pătate de sânge și îl pregătesc pentru drum. Fabricio este profund impresionat de bunătatea unor oameni care îl ajutau fără să îi ceară nimic. Mai târziu, grupul îl conduce pe Fabricio peste canale, spre drumul care duce la Ferrara. Ludovico îi atrage atenția lui Fabricio că ducesa va fi foarte deznădăjduită când va afla ce s-a întâmplat, așa că îl îndeamnă să îi scrie, dar îl avertizează că scrisul său ar putea deveni o dovadă împotriva lui, dacă ar cădea în mâinile autorităților și ale dușmanilor ducesei. Din acest motiv, fostul vizitiu rescrie el însuși scrisorile, iar unul dintre luntrași se oferă să le ducă la destinație. Fabricio și Ludovico evită mai multe controale ale poliției și ajung după trei zilela Ferrara, unde se ascund într-o cameră închiriată de la un evreu.

Capitolul al doisprezecelea

   Cu ajutorul gazdei sale, Fabricio este consultat de un chirurg. Intuind că poate profita de situație, medicul începe să invoce datoria morală de a anunța poliția. Fabricio înțelege că pericolul devine prea mare și hotărăște că trebuie să plece cât mai repede. Cei doi ies sub pretextul unei plimbări, și fug din oraș.

   Ajunși în apropiere de Bologna, se adăpostesc într-un han sărăcăcios. În oraș, Ludovico încearcă să obțină informații de la câțiva servitori cunoscuți, pretinzând că  Fabricio este fratele lui și că a fost atacat de hoți. Astfel pregătește explicația pierderii pașaportului, necesară pentru a evita orice suspiciune. Temându-se să se cazeze într-un han, Fabricio caută refugiu în biserica San Petronio. Acolo, copleșit de sentimentul salvării neașteptate, cade în genunchi și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ocrotirea primită. Rostește de mai multe ori cei șapte psalmi ai pocăinței, și își examinează păcatele cu o sinceritate aproape febrilă.

   La ieșirea din biserică, Ludovico îi spune că a găsit adăpost la soția unui prieten. Vestea îl umple pe Fabricio de o bucurie exaltată, pentru că vede în această întâmplare încă un semn al providenței divine, și intră din nou în biserică pentru a se ruga. După aceea intră într-o cârciumă pentru a mânca ceva, unde îl întâlnește pe Pepe, unul dintre primii vizitii ai mătușii sale. Fabricio îi face semn lui Pepe să păstreze tăcerea, apoi se retrage pentru a treia oară în biserică. Pepe îl urmează și îi spune că ducesa a fost profund îngrijorată pentru soarta lui, ajungând chiar să-l creadă mort. Tot el îi aduce mai multe pașapoarte false și îl anunță că, la recomandarea contelui Mosca, se poate caza la hanul „Del Pelegrino”, al cărui proprietar este un om de încredere.

   Pe drum, cei doi sunt urmăriți, dar Fabricio pare aproape indiferent față de primejdie, trăind totul cu o bucurie copilărească și cu sentimentul că a scăpat providențial dintr-o nenorocire. Fabricio scrie două scrisori celor dragi, precum și una arhiepiscopului Landriani. Acesta,  emoționat de conținutul scrisorii, merge și i-o citește chiar și principelui. Aflând de uciderea lui Giletti, și iritat deja de independența ducesei, principele ordonă procurorului general să trateze cazul ca pe o crimă cu implicații politice, asemeni celor atribuite liberalilor. După plecarea lui Pepe, Fabricio primește o lungă scrisoare de la arhiepiscop, din care reiese că, în afară de el și de ducesă, toți ceilalți credeau că lui Fabricio i-a făcut plăcere săvârșirea crimei. În același timp, marchiza Raversi încearcă să transforme scandalul într-o armă politică împotriva contelui Mosca. Arhiepiscopul îi mai spune că țăranii care au fost martori la crimă susțin că nu au văzut nimic din ce s-a întâmplat, pretinzând că lucrau în șanțuri în acel moment. Mai adaugă că principele îl consideră vinovat, sau, cel puțin, lasă intenționat această impresie. În cele din urmă, Fabricio o întâlnește întâmplător pe Marietta pe stradă.

Capitolul al treisprezecelea

   După reîntâlnirea cu Marietta, Fabricio începe să ducă la Bologna o viață aproape lipsită de griji. În afara timpului petrecut alături de tânără, frecventează „Observatorul astronomic”, unde urmează un curs de astronomie. Marietta continuă să îl ferească pe Fabricio de reîntâlnirea cu bătrâna protectoare, convinsă că aceasta nu urmărește decât să profite de pe urma lui.

   În aceeași perioadă, la Bologna se află celebra cântăreață Fausta, de care Fabricio se îndrăgostește cu entuziasmul său obișnuit. Încercările lui de a-i intra în grații stârnesc gelozia bogatului conte M., pretendentul artistei, care află adevărata identitate a tânărului și problemele sale cu legea. Deoarece Fabricio îl provoacă în repetate rânduri, contele M. pleacă la Parma, dar Fabricio decide să-l urmeze, în ciuda opoziției lui Ludovico. Convins că nu riscă nimic, se stabilește aproape de locuința mătușii sale, pretinzând că este valetul unui mare senior englez. Pentru a o cuceri pe Fausta, angajează muzicanți care îi cântă serenade sub fereastră. Gestul o impresionează pe artistă, deja plictisită de contele M., și începe să-l privească cu interes pe misteriosul tânăr.

   Fabricio continuă să-și provoace rivalul, fără să țină cont de avertismentele lui Ludovico, care îi repetă că ceea ce trăiește el nu este dragoste. Între timp, ducesa și contele Mosca află despre întoarcerea lui la Parma. Spre surprinderea ducesei, Mosca nu se arată supărat, ci chiar mulțumit că pasiunea lui Fabricio pentru o altă femeie îl îndepărtează de ea. Totuși, când îi vorbește ducesei despre dragostea aproape nebunească a tânărului pentru Fausta, zărește în privirea femeii o durere profundă, pe care aceasta nu mai reușește să o ascundă.

   În ziua de San Stefano, iscoadele contelui M. îl înștiințează că Fausta începe să răspundă insistențelor noului curtezan. Orbit de gelozie, contele M. o urmărește pe Fausta, după o slujbă la biserica San Giovanni, și asistă, de departe, la întâlnirea ei cu Fabricio. Când încearcă să-l atace pe tânăr, acesta este apărat de mai mulți oameni, angjați pentru protecția lui, și reușește să scape. Mai târziu, contele M. o confruntă pe Fausta, dar artista nu-și ascunde admirația pentru Fabricio, deși promite că nu va mai merge la biserica unde îl întâlnea. Între timp, Fabricio și Bettina, camerista Faustei, pun la cale mai multe planuri prin care stăpâna ei și Fabricio s-ar putea întâlni. Însă, tocmai când întâlnirea devine posibilă, entuziasmul lui începe să se stingă. Își dă seama că pasiunea care l-a împins la atâtea imprudențe nu era, poate, iubire adevărată, ci doar farmecul unei aventuri.

   În apropierea castelului Faustei, Fabricio și oamenii săi sunt atacați. Cei mai mulți scapă trăgând focuri de armă, cu excepția lui Fabricio, care este capturat. Dușmanii îl confundă cu prințul moștenitor, și, dorind să-l umilească, îl plimbă într-o trăsură caraghioasă, condusă de lachei îmbrăcați în livrele strălucitoare. Spectacolul atrage mulțimea la ferestre, iar Fabricio trăiește umilința cu un amestec de revoltă și luciditate amară. După mai bine de două ore de la începerea acestui marș grotesc, cortegiul ajunge la castelul Sanseverina. Cu ajutorul lui Ludovico, Fabricio reușește să evadeze, traversează în grabă curtea castelului, după care nu se mai oprește până la Bologna.

Datorită intervenției contelui Mosca, identitatea celui purtat în procesiune rămâne necunoscută, fapt care stârnește curiozitatea întregului oraș. Contele M. părăsește Parma, iar Fausta este trimisă departe, din porunca contelui Mosca, pentru a pune capăt scandalului.

   În aceeași perioadă, la Parma sosește un cărturar pasionat de Evul Mediu, venit să adune materiale pentru o lucrare istorică. Deși contele Mosca îi oferă toate aprobările necesare, străinul se dovedește foarte suspicios și ajunge să amenințe cu pistolul un angajat al hanului la care era cazat. Este arestat imediat, iar contele Mosca vede în această întâmplare ocazia perfectă de a închide definitiv ultimul scandal în care Fabricio a fost implicat. Prin urmare, îi sugerează principelui că savantul ar putea fi chiar misteriosul admirator al Faustei. Avocatul trimis la închisoare îi propune arestatului să accepte oficial rolul bărbatului implicat în scandaloasa procesiune. În schimbul acestei mărturisiri false, ar urma să fie eliberat, în caz contrar, riscă ani grei de temniță pentru amenințare cu arma. Timp de o lună, acuzatul refuză cu încăpățânare, dar, în cele din urmă cedează și acceptă compromisul pentru a-și recăpăta libertatea.

   La scurt timp după propria umilire publică, Fabricio îi poruncește lui Ludovico să-l răpească pe contele M., și îl ține prizonier până când acesta acceptă un duel cu spada. În confruntare, Fabricio îl rănește grav în piept, obligându-l pe rival să rămână luni întregi la pat. Ludovico îl amenință pe contele M. cu moartea dacă va vorbi despre duel. Cu ajutorul contelui Mosca, care reușește să măsluiască și această întâmplare, Fabricio poate reveni la Bologna. De acolo îi scrie ducesei că s-a plictisit să alerge după dragoste și după Fausta, care nu-i mai trezește acum niciun interes.

PARTEA A DOUA

Capitolul al paisprezecelea

   În timp ce Fabricio trăiește o nouă aventură, procurorul Rassi încheie ancheta privind moartea lui Giletti, după un an de cercetări manipulate după propriul interes. Marchiza de Raversi anunță triumfătoare, în salonul ei, că principele urmează să semneze sentința lui Fabricio del Dongo.

   Aflând vestea, ducesa înțelege că agenții contelui Mosca nu și-au făcut datoria și hotărăște imediat să părăsească Parma. Își adună servitorii și le spune că nu poate rămâne într-un oraș care acceptă o asemenea nedreptate împotriva nepotului ei. În timp ce se pregătește de plecare, ducesa cere o audiență la principe, prin intermediul generalului Fontana, fără a mai respecta eticheta.

   Principele, intuind motivul vizitei, o lasă intenționat să aștepte pentru a-i răni orgoliul și își imaginează deja lacrimile și rugămințile ei. Însă ducesa intră în cabinet cu o demnitate rece și aproape sfidătoare. Într-un final, mai frumoasă și mai sigură pe sine ca niciodată, îi spune principelui că va părăsi Parma dacă acesta va semna sentința nedreaptă împotriva lui Fabricio. Atitudinea ei îl tulbură profund pe principe, care simte că, dacă femeia pleacă din cabinet, o va pierde pentru totdeauna. În cabinet ajunge și contele Mosca, care rămâne îngrozit la gândul că ducesa ar putea părăsi orașul. În cele din urmă, principele cedează iar ducesa îi cere anularea sentinței lui Fabricio și exilarea marchizei de Raversi. Principele scrie chiar atunci ordinul de anulare a pedepsei, datându-l însă cu ziua următoare, gest pe care ducesa îl privește greșit ca pe o formă de corectitudine exagerată.

   Liniștită, ducesa părăsește palatul și, întoarsă acasă, le spune slujnicelor să desfacă bagajele, pentru că nu va mai pleaca din Parma. Ducesa îl trimite pe unul dintre oamenii ei de încredere la arhiepiscopul Landriani, cu ordinul original al principelui, pentru ca documentul să fie înregistrat în arhiva Arhiepiscopiei, și să capete astfel o valoare oficială. Apoi îl trimite pe același om la Bologna, cu o scrisoare pentru Fabricio, avertizându-l să fie cât mai atent pe drum, și mai ales, să nu-l deconspire pe Fabricio la ajungerea în Bologna.

   În dimineața următoare, principele își schimbă atitudinea. Îl convoacă pe procurorul Rassi și îi ordonă să-l captureze pe Fabricio delDongo. Pentru a da impresia unui gest de clemență, pretinde că, în numele familiei del Dongo, a redus sentința de la 20 de ani la 12 ani. Mai mult, datează ordinul cu o zi înainte, încercând să dea legitimitate propriei schimbări de poziție.

   Între timp, marchiza Raversi continuă să comploteze la castelul ei de la Valleja, cu cavalerul Riscara și cu contele Baldi. Atmosfera devine din nou apăsătoare, ca și cum toate intrigile curții s-ar strânge din nou în jurul lui Fabricio. După ce primește scrisoarea ducesei și pornește spre Parma, Fabricio este arestat pe drum.

Capitolul al cincisprezecelea

   După două ore de drum, Fabricio ajunge încătușat și legat cu lanțurila cetățuia din Parma, adică la temniță, escortatde 30 de jandarmi. Generalul Fabio Conti, comandantul fortăreței, privește cu satisfacție sosirea celebrului prizonier, și îi cere intendentului Barbone să întocmească procesul verbal de primire a întemnițatului. La fortăreață sosește și principele, dorind să se asigure personal de întemnițarea lui Fabricio. Dincolo de a verifica executarea ordinului, prezența principelui trădează și nevoia de a-și reafirma autoritatea asupra tuturor celor implicați în soarta lui Fabricio. Principele este profund teatral și capricios, de aceea, după ce a ceda în fața ducesei, întemnițarea tânărului devine pentru el o modalitate de a recâștiga controlul.

   În curtea închisorii, Fabricio o reîntâlnește pe Clelia Conti, venită să-și aștepte tatăl. Întâlnirea dintre cei doi tineri produce o impresie neașteptat de puternică. În aceeași zi, la serata contelui Zurla, ducesa o întâlnește pe Clelia. Mai târziu află de la un prieten despre întemnițarea lui Fabricio, și abia acum înțelege privirea plină de tristețe a Cleliei. Tot în acea seară, monseniorul Landriani o abordează pe Clelia și o roagă să intervină discret pe lângă unul dintre oamenii tatălui ei pentru Fabricio, și îi încredințează pentru tânăr un inel de prelat și o carte de rugăciuni. Ajunsă împreună cu tatăl ei la fortăreață, Clelia încearcă să obțină sprijinul unchiului său, don Cesare, pentru Fabricio, însă acesta refuză categoric să se implice într-o problemă atât de periculoasă.

Capitolul al șaisprezecelea

   Întoarsă de la serata contelui Zurla, ducesa de Sanseverina este copleșită de umilință și de disperare. Simțindu-se trădată de principe după promisiunile făcute, ajunge să se gândească pentru o clipă la uciderea lui. După izbucnirea de furie, urmează însă lacrimile și sentimentul neputinței de a schimba ceva. Gândul că principele a înșelat-o printr-un joc atât de josnic reaprinde întreaga ei ură împotriva lui.

După mai multe încercări zadarnice de a o vedea în timpul acestei crize, contele Mosca este în cele din urmă primit de ducesă. Ea îi spune, spre deznădejea lui, că vrea să se despartă de el. Tocmai în acel moment,el simte că o iubește mai mult ca niciodată și că propria lui viață este strâns legată de a ei. La sfârșitul vizitei, contele îi oferă toate detaliile despre arestarea lui Fabricio. După plecarea de la palatul ducesei, ia hotărârea de a se strădui pentru a evita transformarea detențieilui Fabricio într-o condamnare la moarte, în caz contrar fiind pregătit să renunțe la funcția sa.

Capitolul al șaptesprezecelea

   Procurorul Rassi intră tot mai mult în slujba intereselor contelui Mosca, după ce acesta îi acordă titlul de cavaler de Ravi. Între timp, ducesa refuză să îl mai primească pe conte și își continuă, aparent, viața socială. Contele nu o poate condamna pentru această atitudine, deoarece până și el se consideră vinovat de soarta bietului Fabricio. În oraș circulă tot felul de zvonuri, cum ar fi că Fabricio urma să fie executat prin decapitare, că ducesa ar avea „inimă de piatră” și că, după despărțirea de contele Mosca, a fost văzută în compania altor bărbați. Când contele Mosca discută cu procurorul, află de la acesta că principele l-a ținut intenționat izolat în palat, sub pretextul copierii unor documente, pentru a putea răspândi zvonurile despre Fabricio și ducesă. Procurorul îi mărturisește că principele nu a mai fost niciodată atât de înverșunat împotriva cuiva cum era pe ducesă.

   În mijlocul acestor evenimente tensionate, contele Mosca începe să-i facă curte prințesei Isota, sora principelui, într-un joc menit să-i câștige cât mai multă influență. Când principele îl cheamă pe conte la palat, acesta refuză, invocând motive de sănătate. Contele află că în ultimele zile ducesa a cheltuit sume exorbitante pentru a-l ajuta pe Fabricio. Cu toate acestea, contele știe că orice încercare a ducesei este zadarnică, deoarece atenția tuturor se concentrează acum asupra faimosului prizonier.

Capitolul al optsprezecelea

   Primele zile ale lui Fabricio în fortăreață sunt apăsătoare și degradante. Își petrece o mare parte din timp la mica fereastră a celulei, sperând să o zărească  pe Clelia. Tâmplarul închisorii montează obloane în partea de jos a ferestrei, pentru ca deținutul să nu poată vedea altceva decât cerul. Înainte ca obloanele să fie fixate definitiv, Fabricio o vede pe Clelia hrănind păsările. Hotărât să nu piardă legătura vizuală cu ea, se folosește de cruciulița unor mătănii și reușește să facă o mică gaură în oblon, prin care să o poată privi pe ascuns pe fată, în timp ce hrănea păsările așezate în portocalii plantați sub fereastra lui. Fabricio îl plătește pe temnicerul său să îi aducă vin. În același timp, Clelia ajunge să îl iubească pe Fabricio și jură că, dacă tânărul va fi ucis, se va retrage la mănăstire.

   Într-una dintre nopți, Fabricio se gândește îndelung la ducesă, însă, pentru prima dată, o vede ca pe o femeie îmbătrânită, iar gândul acesta îi aduce o ciudată ușurare pentru că simte că a făcut bine că nu i-a mărturisit că o iubește. Între timp, generalul Conti îi trimite principelui rapoarte regulate despre deținut, susținând că Fabricio nu vorbește cu nimeni, doarme mult și cade adesea în descurajare.

Capitolul al nouăsprezecelea

   Generalul Conti îi reproșează tot mai des fiicei sale că îi compromite cariera prin refuzul de a se căsători, și insistă asupra unei uniuni cu bogatul marchiz Crescenzi. Într-una dintre seri, Fabricio aude zgomotul unei mulțimi traversând puntea de fier a cetății. Aceștia se dovedesc a fi muzicanții aduși de marchizul Crescenzi pentru a-i cânta Cleliei o serenadă, gest prin care face publică o viitoare căsătorie între ei. Deși tânăra s-a opus cu încăpățânare, până la urmă a cedat presiunilor tatălui ei. A doua zi, prefăcându-se că interpretează la pian o arie celebră, Clelia îi transmitelui Fabricio un avertisment ascuns că temnicerul Barbone urmărește să-l otrăvească. Tânărul îi răspunde într-un mod ingenios, scriind în palmă, literă cu literă, cu un cărbune luat din sobă, că o iubește și că are nevoie de hârtie și creion. Prin mesaje discrete, fata îl avertizează că primejdia este reală și că nu trebuie să mănânce decât hrană trimisă și marcată de ea. În ziua următoare, temnicerul Grillo intră în celula lui Fabricio și îi lasă o cutie în care se aflau o pâine plină de cruci și o pungă cu 6000 de galbeni. Mai târziu, Clelia îi transmite că pericolul s-a mai îndepărtat pentru că Barbone a fost bătut grav de niște necunoscuți. Totuși, încă temându-se pentru viața lui Fabricio, îi trimite antidotul otrăvii, furat de la tatăl său, și îl roagă să rămână atent la tot ce primește de mâncare.

   Principele îi spune procurorului Rassi că sunt suficiente 15 zile de disperare, urmate de alte 15 zile de speranță, pentru a frânge caracterul semeț al ducesei Sanseverina. Astfel, la intervale regulate, prin Parma încep să circule zvonuri contradictorii despre soarta lui Fabricio, când aproape de execuție, când aproape salvat. Acest joc crud o aruncă pe ducesă într-o stare de neliniște continuă. În tot acest timp, contele Mosca încearcă să o susțină, trimițându-i scrisori detaliate despre situația lui Fabricio și despre tot ce reușește să afle de la procuror. În același timp, contele intră în posesia unor documente extrem de compromițătoare pentru principe, din arhiva uneltirilor cu care suveranul voia să se proclame rege constituțional al Lombardiei. Contele intenționa să folosească aceste acte împotriva suveranului, dacă viața lui Fabricio ar fi fost în pericol. Singura teamă reală a contelui rămânea posibilitatea ca Fabricio să fie otrăvit. Din această cauză îl înfruntă direct pe generalul Conti și îi spune că îl va ucide cu propriile mâini dacă lui Fabricio i se va întâmpla ceva. Ducesa reușește să îi trimită lui Fabricio o scrisoare, printr-un muzicant care-i cânta serenade Cleliei, dar acesta îi dă scrisoarea generalului, care i-o duce principelui. Citind-o, principele simte o satisfacție crudă, deoarece o vede pe ducesă cu adevărat zdrobită de suferință. Convins că întreaga disperare a femeii este opera propriei sale abilități politice, principele ajunge chiar să plănuiască ridicarea unei spânzurători în centrul orașului pentru ca ducesa să creadă că Fabricio urmează să fie executat.

Capitolul al douăzecilea

   Într-una dintre nopți, Fabricio observă în depărtare o serie de semnale luminoase și află, cu uimire, că acestea îi erau destinate lui, încă din prima zi de detenție. Prin intermediul lui Ludovico, ducesa încerca astfel să păstreze legătura cu el, și să-i trimită vești. Fabricio află că se discută posibilitatea unei eliberări, dar vestea nu îl bucură pe deplin, deoarece începea să simtă că închisoarea îi oferise apropierea de Clelia. Îndrăznind tot mai mult, Fabricio îl plătește pe Grillo pentru a vorbi din nou cu Clelia prin deschizătura din oblon. Aflând de intenția marchizului Crescenzi de a o lua de soție, Fabricio este profund tulburat și, timp de câteva zile, îi spune fetei doar că este bolnav. În cele din urmă, Clelia îi mărturisește că nu este încă nimic hotărât în privința căsătoriei, iar cu ajutorul cameristei Cleliei și al lui Grillo, cei doi reușesc să se întâlnească într-o capelă de marmură din fortăreață. Deși Clelia îi reproșează că, acceptând această întâlnire, și-a trădat toate principiile, pentru Fabricio întâlnirea devine începutul unei stări de exaltare continuă.

   La scurt timp după aceea, Fabricio este anunțat de moartea tatălui său și plânge îndelung, dar se gândește că trebuie să fie ipocrit pentru că el nu își iubise tatăl. Între timp, ducesa îi transmite că trebuie să evadeze cât mai curând și îi promite că îi va trimite frânghiile necesare. La următoarea întâlnire, Clelia îl pune pe Fabricio să jure că va profita de prima ocazie pentru a fugi, deoarece viața lui era într-un pericol real. Fata îl anunță că va merge la nunta uneia dintre surorile marchizului și că se va strădui ca la întoarcere să îi strecoare frânghiile pentru evadare. În același timp, principele discută cu procurorul Rassi despre posibilitatea de a-l ucide pe tânărul del Dongo. Procurorul primește o lună pentru a găsi o soluție și îl informează imediat pe contele Mosca. Acesta îi transmite ducesei pericolul iminent, iar ducesa îi scrie lui Fabricio că a sosit momentul să evadeze.

Capitolul al douăzeci și unulea

   Cu un an înainte, ducesa l-a întâlnit în pădurile castelului de la Sacca pe medicul liberal, Ferrante Palla, condamnat pentru conspirație și silit să trăiască ascuns, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Încă de la prima întâlnire, Ferrante i-a mărturisit ducesei dragostea sa. Gândindu-se că într-o zi medicul i-ar putea fi de ajutor lui Fabricio, ducesa îi înmânează bărbatului ultimele sale diamante, în valoare de 50.000 de franci, dar Ferrante le refuză cu noblețe spunând că are încredere că ducesa va avea grijă de copiii lui dacă el va muri. După ce află despre discuțiile dintre procuror și suveran și despre posibilitatea condamnării lui Fabricio la moarte, Ferrante ajunge chiar să se gândească la uciderea principelui. În același timp, împreună cu ducesa, începe să pregătească evadarea tânărului din fortăreață.

   La nunta surorii marchizului Crescenzi, ducesa se întâlnește cu Clelia și îi încredințează pachetul cu frânghiile necesare evadării lui Fabricio, după care îi administrează generalului Conti un analgezic puternic, care provoacă simptome asemănătoare unui atac de apoplexie. Generalul își revine aproape complet, dar bănuind că cineva a încercat să îl asasineze, întărește paza fortăreței. În tot acest timp, prin Parma circulă aproape ca o certitudine vestea că Fabricio urmează să fie executat, iar umbra acestei condamnări domină chiar și discuțiile de la nunta Giuliei Crescenzi.

Capitolul al douăzeci și doilea

   După miezul nopții, din odaia păsărilor Cleliei, Fabricio primește semnalul evadării. Leagă frânghiile de pat și începe să coboare spre platforma palatului, apoi spre acoperișul corpului de gardă. După multe peripeții și momente în care riscă să fie descoperit, Fabricio ajunge în cele din urmăla picioarele turnului cel mare, cu mâinile însângerate și corpul epuizat. La scurt timp cade într-un leșin adânc, dar îi aude pe oamenii ducesei, în frunte cu Ferrante și Bruno, care îl cară pe brațe. Apoi simte parfumul ducesei și își deschide ochii cât să o salute, moment în care îl zărește și pe contele Mosca, gata să scoată sabia la nevoie.

   Pentru a încetini urmărirea evadatului, oamenii ducesei trimits pre Bologna un tânăr care trebuia să facă tot posibilul pentru a fi arestat, și apoi să pretindă că se numește Fabricio del Dongo. Evadarea este descoperită după ora șase dimineața, iar principele află vestea în jurul orei zece. În fuga lor, ducesa pare că și-a pierdut mințile, fapt care începe să atragă suspiciunile celor din jur, dar Ludovico reușește să atenueze consecințele. Cuprinsă de exaltare, ducesa îi poruncește lui Ludovico să lumineze castelul de la Sacca, să organizeze focuri de artificii, și să pregătească ospețe pentru oameni, ca pentru o mare sărbătoare. În același timp, furia ei împotriva locuitorilor din Parma, care l-au considerat vinovat pe Fabricio, izbucnește violent. Îi poruncește lui Ludovico să provoace inundații, dând drumul la castelul cu apă înainte de a fugi. Pentru devotamentul și ajutorul său, Ludovico primește moșia ducesei de la Ricciarda. A doua zi de dimineață, ducesa și Fabricio ajung la Belgirato, dar, după ce își revine din leșin, tânărul îi apare femeii profund schimbat. Cel care altădată era plin de entuziasm și nestatornicie, părea acum cufundat în amărăciune. Se instalează împreună la Locarno, pe malul lacului Maggiore. Între timp, Fabricio îi trimite lui don Cesare mai multe vederi, iar Cleliei un volum din operele Sfântului Ieronim, în care face mai multe însemnări. Comparându-le cu vechiul volum din biblioteca unchiului său, Clelia descoperă codat un întreg sonet pe care îl învață pe dinafară. După fuga lui Fabricio, generalul Conti cade în dizgrație și doar intervenția contelui Mosca îl scapă de închisoare. Clelia are mustrări de conștiință, simțind că dragostea ei pentru Fabricio a contribuit la ruinarea tatălui ei.

Capitolul al douăzeci și treilea

   A doua zi după evadarea lui Fabricio, mai multe personalități din Parma primesc un sonet anonim, care transformă fuga tânărului într-o adevărată legendă eroică, iar stilul textului trădează limpede mâna lui Ferrante Palla. În ciuda entuziasmului pe care îl stârnește povestea evadării, opinia publică se întoarce împotriva ducesei, indignată de iluminarea fastuoasă apalatului și de serbarea oferită în parc. Totuși, încercarea de a provoca inundații în Parma nu a avut aproape nicio consecință, afectând doar câteva străzi în timpul nopții. Fabricio îi trimite Cleliei o batistă de mătase, pe care este imprimat un sonet de Petrarca, cu un singur cuvânt schimbat. Prin Ludovico, Fabricio află că logodna Cleliei cu marchizul Crescenzi pare acum definitiv hotărâtă. Contele Mosca îi trimite ducesei scrisori aproape zilnic, însă ducesa îi răspunde o singură dată. Ducesa începe să grăbească ea însăși căsătoria Cleliei cu marchizul, înțelegând că aceasta ar putea fi singura cale de a-l îndepărta pe Fabricio de această pasiune.

   În timpul șederii la Locarno, ducesa și Fabricio află vestea morții principelui, survenită în împrejurări neclare, în timpul unei partide de vânătoare. Ducesa observă imediat în privirea lui Fabricio dorința de a se întoarce la Parma, și de a  împiedica căsătoria Cleliei cu marchizul Crescenzi. Contele Mosca o informează pe ducesă despre situația de la curte și o asigură că seva putea întoarce în Parma, iar Fabricio va avea parte de un nou proces corect. Citind scrisoarea, ducesa simte reapărând apropierea față de Mosca, și începe chiar să se gândească la posibilitatea unei căsătorii cu el. La scurt timp, ducesa primește o scrisoare din partea noului principe, care o invită din nou la curte. Cu toate acestea, contele îi cere să mai amâne întoarcerea, deoarece noul suveran l-a numit ministru al justiției pe procurorul Rassi, față de care contele s-a purtat foarte dur în timpul tulburărilor provocate de moartea vechiului principe. De asemenea, Rassi nu i-a dat încă contelui sentința împotriva lui Fabricio, pentru a putea lămuri lucrurile înainte de revenirea lor. Fabricio se întoarce în Parma, dar nu face decât să stea îmbrăcat în țăran, într-o baracă de la intrarea în fortăreață.

Capitolul al douăzeci și patrulea

   Ducesa Sanseverina organizează la palatul noului principe serate somptuoase și reușește să se apropie tot mai mult de principesa-mamă, recâștigând treptat influența pe care o pierduse la curte. În același timp, ministrul justiției desfășoară o amplă anchetă în rândul populației și ajunge la concluzia că Ferrante Palla a condus răscoala în urma căreia a murit fostul principe. Convins că poate profita de situație, Rassi cere o audiență excepțională la principe și îi solicită acordul pentru a descoperi adevărul despre moartea tatălui său. În fața acestei amenințări, ducesa îi mărturisește contelui Mosca că ea însăși i-a oferit lui Ferrante diamantele cu care fugarul a finanțat răscoala și a organizat dispariția principelui. Contele o sfătuiește atunci să-l atragă pe noul principe de partea ei, dar într-un mod atent și controlat, astfel încât admirația lui să rămână respectuoasă și nevinovată. Ducesa se preface bolnavă timp de opt zile, iar după întoarcerea în viața socială a palatului, organizează mici spectacole teatrale. Farmecul și veselia lor îl cuceresc pe principe, care chiar ajunge să joace rolul unui îndrăgostit de ea. După câteva spectacole, principele se simte indispus și îi mărturisește ducesei că Rassi anchetează nu mai puțin de 182 de pretinși martori ai uciderii fostului suveran, și că îi cere permisiunea de a trimite oameni în Franța care să-l răpească de acolo pe Ferrante Palla. Ducesa îl sfătuiește, cu abilitate, să nu îi ofere prea multă putere ministrului justiției și să se consulte și cu principesa înainte de a lua o hotărâre. În urma discuției cu cele două femei, principele aruncă în foc una dintre mapele cu declarații de la ministrul justiției, după care părăsește încăperea. Profitând de moment, ducesa reușește să sustragă un teanc de declarații, și o îndeamnă apoi pe principesă să ardă și a doua mapă.

   Mai târziu, ducesa și contele Mosca citesc împreună declarațiile salvate și înțeleg că Rassi este foarte aproape de a descoperi implicarea lui Ferrante Palla în moartea fostului principe. După distrugerea documentelor compromițătoare, contele și ducesa încep să se gândească la modalitatea prin care ar putea anula definitiv condamnarea lui Fabricio. Cei doi hotărăsc să îi propună principelui să semneze o ordonanță prin care prima sentință să fie anulată. Principele o semnează fără obiecții, spre consternarea lui Rassi. Dar există condiția ca Fabricio să se prezinte pentru formalitățile legale la închisoarea orașului, deoarece figurează încă ca evadat. Din dorința de a fi cât mai aproape de Clelia, Fabricio se prezintă la fortăreață, și nu la închisoarea orașului. Alegerea lui se dovedește extrem de periculoasă, deoarece în fortăreață este expus pericolului de a fi otrăvit. Temându-se pentru viața tânărului, contele ajunge chiar să îi propună ducesei să îl ucidă pe Rassi. Ea refuză, pentru că nu își dorește ca anii bătrâneții lor să fie umbriți de această faptă. Generalul Conti este conștient că Fabricio va fi achitat, de aceea știe că va avea puține zile pentru a se răzbuna pentru dezonoarea produsă de evadare.

Capitolul al douăzeci și cincilea

   Clelia este copleșită de durere când îl vede pe Fabricio readus la fortăreață, și leșină. După presupusa tentativă de otrăvire a generalului, fata se  hotărăște să asculte de tatăl ei și chiar să accepte căsătoria cu marchizul Crescenzi. O bătrână de la bucătărie îi spune însă că Fabricio nu va mai ieși viu din fortăreață, ceea ce o îngrozește pe fată. În același timp, don Cesare își prezintă demisia în fața generalului Conti. Mânată de iubirea sa, Clelia ajunge în camera lui Fabricio, chiar înainte ca acesta să mănânce din cina otrăvită, pregătită la ordinul ministrului Rassi. Crezând că Fabricio a mâncat deja din otravă, fata se abandonează în brațele lui. La scurt timp, sosește generalul Fontana, care izolează camera pentru a păstra dovezile tentativei de otrăvire. Disperată să îl salveze pe Fabricio, ducesa îi promite principelui că îi va aparține dacă acesta va interveni în favoarea lui Fabricio. În capelă, principele o obligă să jure că își va respecta promisiunea, fără ca ducesa să conștientizeze pe deplin gravitatea angajamentului făcut. Când îl vede pe Fabricio în viață, ducesa leșină de emoție. Mai târziu, Fabricio este primit de principe, care îi permite să circule liber, cu condiția să se prezinte singur la închisoarea orașului. Totodată, principele distruge actul prin care Rassi urma să fie numit conte, după care îl destituie pe generalul Fabio Conti din funcția de guvernator al fortăreței, și îl numește în locul său pe colonelul Lange. Acesta descoperă că într-adevăr s-a încercat otrăvirea lui Fabricio del Dongo în două rânduri.

   După achitare, Fabricio devine mare vicar al arhiepiscopului Landriani, iar două luni mai târziu este numit arhiepiscop. În tot acest timp, Clelia refuză să-l mai vadă.

Capitolul al douăzeci și șaselea

   Clelia continuă să refuze cu încăpățânare să îl vadă pe Fabricio după tentativa de otrăvire a tatălui ei. Într-o seară, tânărul reușește să ajungă la ea. Când îl recunoaște, Clelia mai întâi fuge, dar apoi își mărturisește iubirea. Între timp, don Cesare o vizitează pe ducesă pentru a interveni în favoarea generalului, iar aceasta promite că, dacă va fi grăbită nunta Cleliei cu marchizul Crescenzi, ea îl va ajuta pe generalul Conti să fie primit la curte ca și cum s-ar fi întors dintr-o simplă călătorie.

   Clelia îl vizitează pe tatăl ei la Torino și îl găsește grav bolnav. Atunci îi trimite o scrisoare lui Fabricio, cerându-i binecuvântarea pentru căsătoria cu marchizul Crescenzi. După ce îi oferă această binecuvântare, Fabricio se retrage la mănăstire. În același timp, la curtea principelui au loc neîncetat petreceri, pentru a o avea pe ducesa Sanseverin acât mai aproape. După căsătoria Cleliei cu marchizul, ducesa Sanseverina își pierde cumpătul când vede suferința din ochii lui  Fabricio. În cele din urmă, acesta participă la o serată și la un concert organizate la curte, unde o revede pe Clelia, devenită marchiza Crescenzi, alături de soțul ei. Privindu-se unul pe celălalt, cei doi par îmbătrâniți înainte de vreme, din cauza suferinței.

Capitolul al douăzeci și șaptelea

   Ducesa se hotărăște în cele din urmă să părăsească Parma. Noul principe o acuză că nu vrea să își respecte jurământul făcut față de el, și ajunge să o ceară în căsătorie. Ducesa îl refuză fără ezitare. După o lungă discuție cu suveranul, care durează câteva ore, și lasă în urmă multă tensiune, ducesa pleacă spre Bologna.

   La scurt timp, ducesa și contele Mosca se căsătoresc într-o biserică din Perugia. Principele continuă să-i trimită noii contese scrisori, însă toate îi sunt returnate nedeschise. Între timp, Fabricio le scrie contelui și contesei despre situația de la curtea din Parma. Se gândește tot mai serios că popularitatea și simpatia oamenilor ar putea fi cândva de folos, de aceea se dedică predicilor religioase, iar farmecul și sensibilitatea lui îi atrag repede admirația tuturor doamnelor din înalta societate.

   După un an de la ultima ieșire în public, Clelia participă la o slujbă religioasă unde se află și domnișoara Anetta Marini, despre care circulau zvonuri că ar fi îndrăgostită de  Fabricio, mai ales după ce mama fetei a descoperit în camera acesteia un portret al tânărului, păstrat într-o ramă aurită.

Capitolul al douăzeci și optulea

   La seratele organizate în salonul familiei Crescenzi se adună numeroși oameni ai curții, printre care și foști politicieni sau nobili milanezi. În timpul uneia dintre seri, un curtean numit Gonzo menționează că Fabricio del Dongo ar fi îndrăgostit de tânăra Anetta Marini. La auzul acestor vorbe, inima Cleliei se tulbură, deși încearcă să-și ascundă emoția. Marchiza îl îndeamnă pe Gonzo să povestească mai detaliat, iar acesta îi spune că domnișoara Marini plătește mereu pentru a avea un loc în față la slujbele oficiate de Fabricio. Clelia îl roagă apoi să afle în ce biserică urmează să predice Fabricio, iar când află că va predica în mănăstirea Sfânta Maria, primește și vestea că tânărul este grav bolnav și că mulți se tem că nu mai are mult de trăit. În timpul predicii, Fabricio apare atât de istovit și de schimbat, încât toată adunarea izbucnește în lacrimi. După predică, Fabricio primește un bilețel în care recunoaște scrisul Cleliei. Cei doi se întâlnesc din nou și își mărturisesc deschis iubirea.

   Firul poveștii sare apoipeste trei ani. Contele Mosca se află din nou la Parma în calitate de prim-ministru, iar Fabricio trăiește într-o fericire aproape neîntreruptă alături de Clelia, care rămâne căsătorită cu marchizul. Fabricio se hotărăște să facă un gest necugetat, și anume să-l răpească pe Sandrino, băiețelul lui și al Cleliei, pentru că nu concepe ca acesta să trăiască cu un alt tată. Într-o zi, îi mărturisește Cleliei că vrea să-și poată iubi copilul fără teamă și fără constrângeri. Cu sprijinul contelui Mosca, Fabricio îl răpește pe Sandrino, însă după câteva luni copilul moare. Clelia vede în această tragedie o pedeapsă divină. La puțin timp după aceea, moare și Clelia, stingându-se în brațele iubitului ei, care păstrează credința că o va regăsi pe Clelia într-o lume mai bună. La câteva zile după moartea Cleliei, Fabricio își pune ordine în lucruri. Le lasă pensii slujitorilor, iar restul averii o împarte între mama și mătușa sa. După ce își dă demisia din postul de arhiepiscop, se retrage la Mănăstirea din Parma, aflată în pădurile din vecinătatea Padului. După numai un an moare și Fabricio, iar la scurt timp îl urmează și mătușa sa. Contele Mosca rămâne unul dintre cei mai bogați și mai influenți oameni ai statului, iar principele Ernest al V-lea ajunge foarte iubit de supușii săi.

***