„Moș Nichifor Coțcariul”
-rezumat-
Moș Nichifor era căruțaș, iar căruța sa era una acoperită, pentru a feri marfa sau persoanele transportate de soare ori de ploaie. Căruța era întotdeauna trasă de iepe, pentru că le putea folosi pentru reproducere, și întotdeauna albe, din motivul simplu și practic că puteau fi observate cu ușurință noaptea. Moș Nichifor era și un bun speculant, iar atunci când primea vreo ofertă bună, vindea pe loc una dintre iepe sau făcea schimb, întotdeauna avantajos pentru el. Prefera transportul de oameni, ferindu-se de a transporta marfă pentru că, din cauza greutății, exista pericolul de răsturnare. Oamenii îi ofereau companie, dar aveau și avantajul că pe aceștia îi și putea da jos când urcau sau coborau un deal, pentru a feri iepele de epuizare. Clienții se vedeau obligați să-l asculte, pentru a evita firea morocănoasă a moșului. Dacă știau cum să vorbească cu el, putea fi extrem de jovial, fiind pasionat de conversație și de povești.
Deoarece în zona sa de activitate se aflau multe mânăstiri, de multe ori transporta chiar fețe bisericești. Într-una dintre călătorii, a dus două măicuțe la târg, în Săptămâna Mare, pentru a vinde lână. Protopopul de Neamț le-a mustrat aspru pentru că, într-o perioadă destinată rugăciunii, ele se aflau la târg. Dar, pentru că măicuțele s-au scuzat smerit, motivând că vânzarea lânii era singura lor sursă de venit, protopopul și-a vărsat supărarea pe moș Nichifor, găsidu-l vinovat pentru că, dacă el n-ar mai fi, măicuțele n-ar mai avea cu ce ajunge la târg. Pentru că era evlavios și se temea de blestemele preoțești, bătrânul și-a propus să nu mai aibă de-a face, în activitatea sa, cu nimeni din sfera duhovnicească. A mers să-și mărturisească păcatele la un pustnic de la schitul Vovidenia, care, în Vinerea Mare, își înnegrea părul și barba cu cireșe negre, în semn de doliu.
Moș Nichifor își îndrăgea meseria și o practica cu voioșie, dar, din cauza problemelor a devenit mai morocănos. Pentru că ”baba sa” se plângea de mai multe probleme de sănătate, pe care le punea pe seama unor descântece, moș Nichifor prefera să stea plecat, iar când era totuși acasă, devenea atât de arțăgos, încât baba răsufla ușurată doar atunci când el pleca într-o nouă cursă. Din momentul plecării de acasă, redevenea același om vesel pe care îl știau clienții săi.
În Miercurea Mare, moș Nichifor a fost abordat de jupânul Strul, din Târgul-Neamțului, negustor evreu de obiecte de frumusețe femeiască, dar și furnizor de orice era necesar într-o mânăstire. Acesta i-a cerut lui moș Nichifor să o transporte pe nora sa, Malca, la Piatra-Neamț, acasă la soțul său Ițic, cu care era căsătorită de doar două săptămâni. Jupânul Strul s-a interesat, grijuliu, de momentul ajungerii la destinație, și l-a rugat pe moș Nichifor să fie cu băgare de seamă pe drum. Acesta i-a amintit jupânului de îndelungata sa experiență, dar și de faptul că nu a avut până atunci clienți nemulțumiți, deși a transportat chiar și cucoane și „maiciboieroaice”. După ce Malca și-a luat la revedere de la socrii săi, au încărcat bagajele și au pornit la drum. Moș Nichifor a băut o gură de țuică și și-a aprins luleaua, după ce au trecut de Humulești și de Grozăvești.
Moșul i s-a confesat Malcăi că baba lui nu i-a făcut copii, adăugând răutăcios că ”pomul care nu face roadă se taie și în foc se aruncă”. A început apoi să îi povestească tinerei cliente tot felul de lucruri înfricoșătoare, cu intenția ușor de interpretat de a o seduce și a o impresiona. I-a spus că zona prin care treceau era cunoscută pentru jafurile, bătăile și crimele care s-au petrecut acolo, adăugând totuși că aceste fapte s-au petrecut noaptea. A amenințat-o de mai multe ori cu apropierea unor lupi inexistenți, prevăzând corect că Malca se va lipi de el, înfricoșată și cu o naivitate cel puțin aparentă. Scena s-a repetat de mai multe ori, până când rolurile s-au inversat, iar Malca a întrebat singură dacă mai vine lupul, moș Nichifor reproșându-i că „prea des vrei să vie”. Scenariul a continuat cu povestea fabuloasă a Dealului Balaurilor, unde se pare că a căzut un balaur care scuipa jăratic, dar care a murit după ce a mâncat mai mulți oameni și coajă de copaci. Mai exista varianta că ar fi mâncat lapte de vacă neagră și că s-ar fi ridicat la cer, întorcându-se de unde a plecat.
Căruța s-a stricat de mai multe ori în mijlocul pădurii, dar, pentru că nu avea uneltele potrivite, moș Nichifor nu a putut-o repara și au fost nevoiți să înnopteze într-o poiană. Moș Nichifor s-a prefăcut că voia să o lase singură pe femeie, pentru a se întoarce călare acasă să-și ia uneltele necesare pentru reparație. Rezultatul a fost cel anticipat, pentru că Malca n-a mai plecat de lângă el, pentru a nu-i da prilejul să o lase singură. „Ba unul una, ba altul alta”, cei doi au adormit, iar textul nu spune că s-a întâmplat ceva condamnabil între ei, ci doar face aluzie la ce s-ar fi putut întâmpla. Ei s-au trezit când soarele era deja pe cer și, după ce moș Nichifor a găsit, în mod nu tocmai surprinzător, securea sub lucrurile femeii, a reparat căruța și au ajuns la scurt timp la destinație. Moș Nichifor a ajuns vesel acasă, cum nu a mai fost de multă vreme, încât baba lui nu știa ce l-a apucat. Destul de des, Malca mergea singură la socrii ei, și se întorcea numai cu moș Nichifor, „fără a se mai teme de lup”. Acest final reprezintă „capitularea vrăjită a victimei”, așa cum a concluzionat istoricul și criticul literar, Cornel Regman. După povestea cu jupâneasa Malca, lui moș Nichifor i-a rămas numele „Coțcariul”, textul sugerând că porecla s-a datorat vicleniei cu care el a înșelat-o pe tânăra femeie, speculând slăbiciunile ei și nevoia acesteia de a se simți protejată.
***
