Pădurea spânzuraților
- rezumat -
Apostol Bologa, locotenent în armata austro-ungară, de naționalitate română, participă la judecata și execuția sublocotenentului Svoboda, acuzat de trădare și dezertare.
Atitudinea acestuia din urmă în fața morții și posibila justețe a cauzelor care au determinat faptele de care a fost acuzat, îi ridică lui Apostol Bologa o gravă problemă de conștiință. După execuție, el trece printr-un proces de auto-învinovățire (Svoboda dezertase pentru a merge acasă, unde, tatăl său fusese spânzurat "sub o învinuire oarecare"), încercând sa înțeleagă resorturile intime care l-au făcut pe un militar să își încalce datoria. Curând, chiar Apostol, transferat pe frontul românesc, se vede însă pus într-o situație asemănătoare cu cea a lui Svoboda, trebuind să aleagă între datoria de ofițer în armata austro-ungară și cea de român.
Născut într-o familie de intelectuali, cu o descendență provenind din apărători istorici ai drepturilor românilor din Transilvania, Apostol a trebuit de tânăr să se adapteze realităților Imperiului Austro-Ungar, urmând cursurile unui colegiu din Budapesta, învățând rapid limba maghiară și însușindu-și principiile oficiale. Printre acestea, la mare cinste, se afla îndeplinirea obligațiilor cetățenești, indiferent de naționalitate.
De copil, mama sa încercase să îi cultive inclinația spre teologie, însă a prevalat poziția tatălui, de profesie avocat, care, deși mai reținut în exprimarea sentimentelor părintești, l-a influențat într-o mai mare măsură. Printre alte sfaturi, tatăl îl îndemnase să își facă întotdeauna datoria, subliniind însă și că nu trebuie să uite vreodată că este român. Apostol a urmat astfel cursurile unui liceu normal (ne-teologic) iar moartea prematură a tatălui i-a adus o suferință enormă făcându-l totodată să își piardă credința în Dumnezeu. În acest context, debusolat, și aflat în căutarea răspunsurilor la anumite ”întrebări tainice", Bologa s-a hotărât să urmeze filosofia la Budapesta. Curând s-a logodit cu Marta, fiica unor prieteni de familie, însă frivolitatea acesteia și îndoielile cu privire la loialitatea sa, l-au făcut să își dorească să plece pe front.
Deși până atunci își făcuse datoria cu conștiinciozitate, participarea la execuția lui Svoboda, și zvonurile legate de mutarea pe frontul românesc îi readuc în atenție lui Apostol frământările lăuntrice cu privire la viață și moarte, inclusiv din perspectiva uciderii inamicilor săi, români ca și el.
Sosit într-o inspecție, căpitanul Klapka, de naționalitate cehă, era frământat de gânduri asemănătoare, acesta mărturisindu-i că doar lașitatea l-a făcut să nu dezerteze anterior, odată cu unii camarazi ai săi care fuseseră prinși și executați.
Apostol s-a gândit că va găsi înțelegere la superiorii săi pentru a nu fi transferat, evitând astfel dezertarea și, eventual, "pșdurea spânzuraților" (locul unde cei condamnați erau spânzurați). A socotit astfel că un bun pretext pentru a se înfățișa comandantului ar fi săvârșirea unui act de vitejie, care i-ar da mai multe șanse de izbândă. După multe calcule, frământări și multă răbdare, a reușit să coordoneze tirul artileriei, astfel încât să distrugă un reflector rusesc care, de luni bune, sâcâia trupele în fiecare noapte.
Deși propus pentru medalia de aur, planul lui Apostol nu a funcționat în întregime, întrucât Generalul Karg a fost indignat de solicitarea subordonatului său de a fi transferat pe frontul italian și nu pe cel românesc, amenințându-l pe acesta cu Curtea Marțială.
Hotărât să dezerteze, Apostol a așteptat momentul potrivit, însă, cu ocazia unei ofensive inamice, a fost rănit grav și transportat la un spital militar.
După patru luni de refacere, Apostol a ajuns pe frontul românesc, în Ardeal. Aici s-a îndrăgostit de Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor.
Întors acasă, într-o permisie de o lună, Apostol a înțeles faptul că nu mai avea nimic în comun cu trecutul, inclusiv cu logodnica sa, Marta. De asemenea, a avut un conflict spontan cu reprezentantul administrației austro-ungare, un fost prieten, Pălăgieșu. Acesta devenise între timp un anti-român și un sprijinitor zelos al autorităților maghiare.
Făcând pace cu sine și cu trecutul, Apostol și-a regăsit acasă liniștea, cu ajutorul lui Dumnezeu. El le-a cerut chiar scuze celor cu care intrase anterior în conflict.
La întoarcerea pe front, el s-a apropiat și mai mult de Ilona, obținând binecuvântarea tatălui acesteia pentru a se căsători cu ea. Au fost logodiți de un vechi prieten, devenit preot în sat, Constantin Boteanu.
Între timp, șapte țărani români au fost acuzați, pe nedrept, de spionaj și spânzurați în pădurea satului, devenită noua ”pădure a spânzuraților”. Numit membru în Curtea Marțială ce urma a judeca un alt lot, de 12 țărani români, Apostol și-a luat la revedere de la Ilona și a încercat să dezerteze, însă, a fost prins, ca o împlinire a unei profeții, chiar de către locotenentul Varga. Intuind frământările lui Apostol, acesta îl amenințase de mai multe ori în trecut, jumătate în glumă, jumătate în serios, că îl va aresta chiar el atunci când va încerca să dezerteze. Înspăimântat de desfășurarea evenimentelor, Varga s-a disculpat, precum o făcuse odinioară chiar Apostol, afirmând că el nu și-a facut decât datoria.
În timpul dintre capturarea sa și iminenta execuție, Apostol a oscilat între dorința de viață și aceea de a-și face datoria, de data aceasta față de propriul popor, refuzând să se apere ori chiar să dea curs planurilor de evadare, propuse, cu naivitate, de Paul Vidor.
Reprezentat de Klapka, Apostol s-a înfățișat Curții Marțiale, care l-a condamnat la moarte prin spânzurare. Sentința a fost adusă la îndeplinire în ”pădurea spânzuraților”, moartea venind pentru Apostol ca o eliberare și un răspuns mult așteptat la toate frământările sale interioare legate de îndatoririle omului față de semenii săi.
***