Capitolul 1
Robinson Kreutznaer, devenit prin transformare etimologică Robinson Crusoe, era fiul unui negustor originar din Bremen și stabilit în York, Marea Britanie. Din înțelepciune, dar și din experiența tragică a pierderii fiului său cel mare, ucis în bătălia de la Dunkerque, tatăl său l-a îndemnat pe Robinson spre alegerea unei cariere în drept.
Urmându-și spiritul său de aventură, Robinson s-a hotărât să plece într-o călătorie pe mare. Tatăl său a refuzat să își dea acordul, motivând, profetic, că plecarea îl va transforma în „cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată”. După un an, Robinson a plecat pe mare cu un fost coleg de școală, însă corabia lor a naufragiat în apropiere de Winterton Ness, în urma unei furtuni puternice. La Yarmouth, aceștia s-au despărțit iar Robinson a refuzat să se întoarcă acasă din cauza rușinii acestui eșec. La scurt timp s-a îmbarcat pe o corabie ce călătorea spre coastele Africii.
Capitolul 2
Robinson s-a împrietenit cu căpitanul corabiei cu care călătorea și, la sfatul acestuia, a câștigat o mică avere din negoțul cu jucării, aceasta fiind singura sa călătorie încununată cu succes. Când au ajuns la Londra, căpitanul a murit iar funcția i-a fost preluată de secundul său.
În apropiere de Insulele Canare, Robinson și tovarășii săi au fost capturați de pirați mauri din Sale (oraș din Marocul francez). Pentru că era tânăr și apt de muncă, Robinson a devenit rob în slujba căpitanului piraților. În captivitate s-a împrietenit cu Xury, un băiat maur. După un timp, cei doi băieți au fost trimiși să prindă pește pentru o cină festivă organizată de stăpânul lor. Profitând de ocazie, Robinson a fugit în larg după ce l-a convins pe Xury să-i jure că îl va urma și îi va da ascultare. Au debarcat de câteva ori pentru a-și reînnoi proviziile de apă, iar pe una dintre insule au fost atacați de un leu, pe care l-au împușcat și i-au luat pielea.
Capitolul 3
Navigând spre Capul Verde, Robinson și Xury au oprit în dreptul unei insule pentru a căuta provizii. Robinson a împușcat un leopard, câștigând astfel prețuirea fără margini a băștinașilor sălbatici, ale căror singure arme erau sulițele din lemn. Au plecat de pe insulă cu pielea leopardului și cu provizii, iar la scurt timp cei doi băieți au fost salvați de o navă comercială care călătorea spre Brazilia. Robinson i-a vândut căpitanului corabiei pieile de leu și leopard, barca cu care călătorise și i l-a încredințat pe Xury, în urma promisiunii de a-l elibera după 10 ani de serviciu în slujba sa. Singura condiție era ca acesta să se creștineze.
După debarcarea în golful Todos los Santos, Robinson a primit certificatul de naturalizare, care îi permitea să se stabilească acolo definitiv, iar cu banii care i-au rămas a cumpărat pământ, pe care l-a transformat în plantație de trestie de zahăr. În anii următori a mărit suprafața de cultură, plantând și tutun, și a legat o prietenie strânsă cu vecinul său Wells, un portughez originar din Lisabona. Ducând lipsă de ajutoare, dar și stăpânit de dorința de a cuceri lumea, după patru ani de la sosirea în Brazilia, Robinson s-a îmbarcat pe o corabie, împreună cu alți plantatori și negustori, călătorind spre Guineea pentru a cumpăra sclavi negri. Au pornit spre capul Sfântul Augustin la data de 1 septembrie 1659, însă, în urma unei furtuni violente, nava s-a scufundat, iar Robinson s-a trezit purtat de valuri până pe malul unei insule pustii. I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că i-a salvat viața, însă, la scurt timp, și-a dat seama „cât de groaznică îmi era mântuirea” din cauza locului în care se afla. Și-a făcut un ciomag pentru a se apăra, iar la venirea serii s-a urcat într-un copac, unde a dormit istovit după experiența unică avută peste zi.
Capitolul 4
A doua zi a înotat spre epava corabiei de unde, cu ajutorul unei plute improvizate, a luat orice bun care îl putea ajuta în traiul său zilnic: pâine, orez, brânză, pastramă de capră, orz, lădițele căpitanului cu rachiu, damigene cu vin și lichioruri, scule cu care putea să lucreze (din lada dulgherului), două puști de vânătoare și două pistoale, trei butoaie cu praf de pușcă, alice și două săbii.
Pe mal, înarmat cu un pistol și o pușcă, Robinson a explorat împrejurimile. A constatat că se afla pe o insulă pustie, iar păsările pe care le-a văzut îi erau total necunoscute. A dormit într-o corabie improvizată din lăzile luate de pe corabie, pe care le-a așezat în jurul său. A întreprins o nouă călătorie la nava naufragiată, de unde, cu ajutorul unei alte plute a luat trei saci cu cuie și piroane, bărzi, topoare, o tocilă, drugi de fier și două butoiașe cu gloanțe, 7 flite, o pușcă de vânătoare, un sac cu alice, haine, un hamac, perne și pături. Întors pe mal, și-a construit un cort în care a cărat orice putea fi stricat de ploaie sau soare. A treia zi a luat de pe corabie frânghii, funii și toate velele. La cea de-a șasea expediție a găsit un butoi mare cu pâine uscată, trei damigene cu rom și spirt, o ladă cu zahăr și un butoi cu făină de cea mai bună calitate.
În următoarea expediție a luat cablul ancorei și toată fierăria, însă, din cauza greutății, pluta s-a răsturnat iar Robinson a pierdut cea mai mare parte din bunuri. În cea de-a doisprezecea călătorie a găsit mai multe briciuri, foarfece, cuțite și furculițe, dar și lire sterline și galbeni, care, în situația în care se afla, i se păreau bogății deșarte fără cea mai mică valoare. În dimineața următoare, Robinson a constatat că nava fusese înghițită de valuri, dar s-a consolat la gândul că a luat de pe ea tot ce se putea.
În căutarea unui loc de trai mai statornic, a găsit un mic platou așezat pe un deal înalt. Era perfect din punct de vedere strategic, iar în cea mai mare parte a zilei era apărat de căldura soarelui, locul fiind așezat în partea de nord-vest a dealului. Cu ajutorul materialelor de pe corabie, a construit în jurul unei scobituri din deal o adevărată fortăreață, care însă i-a luat foarte mult timp și a fost dificil de făcut. Înăuntru a cărat toate proviziile și bogățiile sale. Nu a făcut nicio poartă în fortăreață, preferând să intre cu ajutorul unei scări pe care o trăgea după sine după ce intra. A construit apoi un cort care să-l apere de ploile care erau foarte abundente într-o anumită perioadă a anului și dormea în hamacul luat de pe corabie. Apoi a început să lărgească scobitura din stâncă, iar cu multă trudă și cu ajutorul pietrelor din stâncă, a ridicat nivelul curții sale și și-a construit o pivniță foarte utilă.
A observat apoi turme de capre sălbatice și a început să le studieze obiceiurile pentru a le vâna cât mai eficient, asigurându-și astfel o pradă bogată. Deseori își punea întrebarea de ce divinitatea l-a abandonat într-un asemenea loc, dar imediat îl cuprindea vinovăția unui astfel de gând, aducându-și aminte că toți ceilalți parteneri de călătorie de pe corabie erau morți. Și-a dat seama apoi că orice rău avea și o parte bună, constatând că nu-i lipsea absolut nimic. Pentru a evita să piardă șirul zilelor, când nu va mai avea hârtie și cerneală, a făcut o cruce dintr-un par gros, pe care a înălțat-o pe locul unde debarcase, iar pe cruce a scris data de 30 septembrie 1659, când a sosit prima dată pe insulă.
După un an și jumătate petrecut în compania pisicilor și câinelui salvate de pe corabie, a renunțat să se uite în zare după vreo corabie și și-a întărit împrejmuirea locuinței. A continuat să sape în stâncă, reușind astfel să-și facă o altă ieșire din locuință. Cu trudă și tenacitate, și-a construit din scândura luată de pe corabie o masă și scaun, dar și polițe pe care le-a așezat de-a lungul pereților peșterii. A început apoi să scrie un jurnal care „a ieșit plin de amărăciune și sumbru”.
Capitolul 5
Robinson și-a notat în jurnalul său toate întâmplările și preocupările mai importante, începând de la venirea pe insulă din 30 septembrie 1659. A scris despre lucrurile pe care nu le-a putut niciodată construi, indiferent de eforturile pe care le-a depus, cum au fost butoaiele, dar și despre lucrurile care îi lipseau, cum erau lumânările. Cu ajutorul unui vas de lut pe care l-a ars la soare, seului de la caprele pe care le sacrifica și a firelor de cânepă obținute din frânghiile de pe corabie, a reușit să obțină un substitut pentru lumânările din ceară de albine care i-au dat suficientă lumină.
Cu tristețe, a constatat că grăunțele luate de pe corabie au fost în totalitate mâncate de șoareci. Scuturând sacul în care au fost grăunțele, a descoperit mai târziu că în locul respectiv au răsărit mai multe fire de orz. Nerealizând cum a ajuns orzul acolo, Robinson a considerat răsărirea firelor o intervenție divină în lupta lui cu obținerea hranei zilnice, și I-a mulțumit lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi. Mai târziu și-a adus aminte că acolo a scuturat sacul de grăunțe, iar evlavia i-a scăzut în intensitate. La sfârșitul lunii iunie a strâns cu grijă fiecare spic, hotărându-se să semene suficient orz pentru a se aproviziona cu pâine. Mai târziu a semănat și orez, găsit în același loc. La 16 aprilie a experimentat și primul cutremur, moment în care s-a rugat Domnului să aibă milă de el. Din cauza diminuării proviziilor, la 30 aprile, și-a redus porția zilnică de pâine la un pesmet pe zi.
Capitolul 6
La 1 mai, valurile au adus epava corabiei aproape de mal. După ce a pescuit suficient pește pentru a mânca dar și pentru provizii, Robinson a început să lucreze la epavă, luând din ea tot ce putea fi recuperat, precum cherestea, scânduri, grinzi și aproape 200 de kg de fier, dar și 50 de kg de plumb. A prins și prima broască țestoasă, din carnea căreia s-a ospătat copios, iar în interiorul ei a găsit 60 de ouă.
După jumătatea lunii iunie s-a îmbolnăvit de friguri și a trăit cu spaimă o bună perioadă de timp, după ce, în timpul unei nopți, a visat un om strălucitor care i-a spus să se pregătească de moarte. Abia la 30 iunie a început să se simtă mai bine, când a și ieșit la vânătoare.
Capitolul 7
La 15 iulie, după 10 luni de la venirea pe insulă, Robinson a început să exploreze împrejurimile. A descoperit multe fructe, portocale, lămâi și chiar viță de vie, ceea ce i-a adus multă bucurie. A uscat strugurii la soare, după care i-a păstrat sub formă de stafide. Și-a construit o colibă în apropiere de malul mării, considerând-o casa de la țară, dar în curând a început sezonul ploios și a fost nevoit să se retragă în casa de pe stâncă unde avea adăpost mai bun. Una dintre pisicile sale s-a împerecheat cu o pisică sălbatică, dar s-au înmulțit atât de tare încât Robinson a fost nevoit să împuște o parte dintre ele.
După 30 septembrie a început să i se termine cerneala, de aceea a decis să noteze în jurnal doar cele mai importante întâmplări. Prima încercare de a cultiva orz și orez s-a terminat cu un eșec, dar a doua oară a încercat să semene un teren mai puțin secetos. Următoarea recoltă a fost una bogată și a putut constata că putea obține două recolte pe an. A început apoi să împletească ramuri de copaci, obținând astfel coșuri de foarte multe dimensiuni în care își putea depozita grânele.
Capitolul 8
În expedițiile sale de cercetare a insulei, Robinson a capturat un papagal. A întâlnit o mulțime de iepuri, vulpi, dar și broaște țestoase și diferite specii de păsări, specifice unei clime atât de călduroase. Cu ajutorul câinelui său a prins un ied viu, după ce anterior se hotărâse să domesticească capre pentru a avea ce mânca atunci când urma să rămână fără praf de pușcă. Treburile zilnice le făcea, cu multă disciplină, în prima parte a zilei, întrucât după-amiaza căldura devenea insuportabilă.
Recoltele de orz și orez nu au fost însemnate, întrucât au fost atacate de capre, iepuri și păsări, dar a reușit să scape de dăunători împrejmuind culturile și expunând câteva păsări împușcate, spre groaza celorlalte. Îl durea pierderea fiecărui grăunte de orz sau orez, întrucât le socotea în bucăți de pâine pierdute. A mărit suprafețele cultivate, deși nu descoperise încă cum putea măcina grânele, iar uneltele sale erau rudimentare și greu de folosit.
Capitolul 9
Prima încercare de olărit a lui Robinson s-a dovedit a fi foarte dificilă, întrucât după două luni în care a căutat, cărat și lucrat argila a reușit să facă doar două chiupuri (vase de lut ars în formă de amorfă) butucănoase pe care le-a ars la soare. Datorită unui ciob care a ars din întâmplare în vatră a descoperit că, prin ardere, vasele deveneau mult mai rezistente, așa că a încropit un fel de cuptor unde a ars tot ce a făurit în continuare. În primul vas ars a făcut pentru prima dată supă de ied, dar fără mirodenii sau zarzavat, întrucât nu avea.
S-a preocupat apoi să inventeze o piuă în care să zdrobească grânele. Piatră nu a găsit suficient de tare, deoarece pe insulă se aflau doar pietre moi și sfărâmicioase, așa că a început să caute un lemn tare. A găsit o buturugă pe care a cioplit-o la exterior, iar în mijloc i-a făcut o gaură cu ajutorul focului. Pentru a coace pâinea a construit două țesturi mari, în care a putut găti chiar și budinci și prajituri din orez. Toate aceste activități au durat aproape tot cel de-al treilea an petrecut pe insulă.
A încercat să construiască și o barcă, dar a fost prea grea pentru a o lansa pe apă. Nu a abandonat ideea și a construit dintr-un trunchi de copac o bărcuță, însă nici pe aceasta nu a putut s-o urnească din loc. Deși pe insulă era foarte cald și nu avea nevoie de haine, din pieile de animale strânse și-a croit o căciulă și haine, toate cu părul animalului în exterior pentru a-l proteja de ploaie.
Capitolul 10
Au trecut cinci ani de când Robinson a ajuns pe insula pustie, timp în care s-a ocupat în principal cu vânătoarea, cultivarea orzului și orezului, precum și cu uscarea strugurilor. A construit și o pirogă (ambarcațiune rudimentară, lungă și îngustă, construită prin scobirea unui trunchi de copac) pe care a reușit să o aducă până la apă. În cel de-al șaselea an de captivitate, a plecat într-o expediție în jurul insulei, însă, din cauza unor curenți de aer, a ajuns cu greu înapoi pe uscat. Emoțiile l-au făcut să uite pentru un timp îndelungat de mare.
A făcut progrese considerabile în olărit, reușind să-și făurească chiar și o pipă, dar și în împletirea coșurilor. În cel de-al unsprezecelea an, cu ajutorul unor capcane, a reușit să prindă niște iezi, pe care, domesticindu-i, i-a transformat în propria sa turmă de capre.
Capitolul 11
Robinson continua să trăiască în bunăstare, înconjurat de papagalul său Poll, care acum vorbea, de câinele său bătrân, dar și de două pisici. Avea două plantații de grâne, iar turma de capre era mult mai mare. Într-una dintre zile a găsit urma unui picior în nisip. Începând din acel moment și-a simțit existența pusă în pericol și nu a mai avut liniște.
În cel de-al 15-lea an a început să-și întărească fortificația, dublându-și zidul de protecție. Parii folosiți la întărire au prins rădăcini iar în aproximativ șase ani s-au transformat într-o pădurice atât de deasă încât nu se putea trece prin ea. Și-a luat toate măsurile de siguranță pentru a se proteja pe sine și căminul său.
Capitolul 12
Robinson trăia deja de doi ani cu groaza că ar putea fi oricând atacat de sălbaticii canibali. Cu toate acestea, a continuat să lucreze zilnic și chiar să gândească în perspectivă, mărindu-și turma de capre și construind un țarc nou. În curând a putut afla de unde provenea urma aceea de picior pe care a găsit-o cu aproximativ doi ani în urmă. Triburile de sălbatici se războiau iar învingătorii își aduceau prizonierii pe insulă pentru a-i devora. Robinson a găsit pe plajă urmele unui astfel de măcel, iar de atunci nu a încetat în a-și face scenarii în minte despre cum ar trebui pedepsiți acei monștri.
După un an de la această întâmplare, Robinson a început din nou să se organizeze, găsind o nouă peșteră izolată în care și-a mutat bunurile cele mai de preț. A ars și cărbuni pentru a-i folosi la gătit, în felul acesta nu mai risca să fie observat de sălbatici din cauza fumului.
Capitolul 13
După 23 de ani, Robinson era împăcat cu traiul pe insulă și chiar îi plăcea, dacă nu ar fi existat pericolul venirii sălbaticilor. Câinele a murit de bătrânețe după 16 ani, iar Poll a trăit în preajma lui Robinson 26 de ani. În afară de aceștia, a mai ținut pe lângă el două sau trei pisici, cărora, pentru a nu se înmulți, le îneca puii.
În luna decembrie a celui de-al 23-lea an, sălbaticii au făcut un nou ospăț pe insulă. Robinson a început din nou să facă planuri ucigașe, scos din fire de dezastrul pe care îl lăsau în urmă. La jumătatea lunii mai, o navă spaniolă a naufragiat în apropiere de insulă. După primele cercetări făcute de Robinson, nu au existat supraviețuitori, ceea ce îl întrista foarte tare, pentru că cel mai mult ducea lipsa companiei unei alte făpturi umane. De pe epavă a putut recupera un butoiaș de rom, sticle de lichioruri fine, două borcane cu dulceață, cămăși de in, batiste albe, trei pungi mari pline cu bani și două perechi de ghete luate din picioarele unor oameni găsiți decedați pe punte. Toate aceste bunuri le-a dus în peșteră.
Capitolul 14
La un an și jumătate după ce nava spaniolă a naufragiat, Robinson a fost surprins să vadă acostate în partea sa de insulă cinci bărci pline cu sălbatici canibali. Robinson s-a pregătit de atac, în timp ce sălbaticii au scos din bărci prizonierii aduși pentru următorul ospăț. Unul dintre prizonieri a scăpat, iar Robinson, împins de dorința de a avea companie, i-a ucis pe urmăritorii acestuia. Pe prizonierul salvat l-a hrănit cu pâine și stafide și i-a dat apă să bea, după care acesta a adormit pe un maldăr de paie. Când s-a trezit, recunoscător pentru că i-a fost salvată viața, și-a arătat umilința și supunerea necondiționată prin semne.
După un timp, Robinson l-a învățat să vorbească și l-a numit Vineri. Acesta i-a dat de înțeles că au fost aduși patru prizonieri de război, dintre care trei au fost mâncați, iar el, cel de-al patrulea, a scăpat. Robinson i-a poruncit lui Vineri să strângă toate rămășițele umane și să le dea foc. După aceea s-au întors la fortăreață, iar Robinson s-a preocupat să îl îmbrace pe Vineri. Vineri s-a dovedit a fi cel mai credincios, iubitor și neprefăcut slujitor, iar Robinson s-a convins în curând că nu avea de ce să își ia măsuri de precauție față de el.
Capitolul 15
Robinson a petrecut următoarea perioadă preocupat de educarea lui Vineri și de a-l dezvăța de obiceiul său de a mânca oameni, acesta făcând și el parte dintre sălbaticii care se hrăneau cu prizonierii lor de război. După ce Vineri a învățat să vorbească engleză destul de bine, i-a spus lui Robinson că de pe nava spaniolă naufragiată s-au salvat 17 oameni care trăiau într-o oarecare armonie cu sălbaticii, aceștia mâncând doar prizonieri de război.
Capitolul 16
În cel de-al 27-lea an al captivității lui Robinson pe insulă, canibalii și-au făcut din nou apariția. Robinson și Vineri s-au pregătit de luptă.
Sălbaticii au adus cu ei trei prizonieri pentru un nou ospăț. Observând că unul dintre prizonierii pregătiți pentru sacrificare era unul dintre spaniolii naufragiați, Robinson a fost cuprins de mânie. Împreună cu prizonierul spaniol, pe care au reușit să-l elibereze, Robinson și Vineri au ucis cea mai mare parte a sălbaticilor. Doar trei dintre aceștia au reușit să fugă cu una dintre bărci, dar mai târziu s-a pornit o furtună pe mare care probabil i-a ucis și pe aceștia. Ultimul prizonier s-a dovedit a fi tatăl lui Vineri, ceea ce a declanșat o reîntâlnire plină de emoții. I-au hrănit și îngrijit pe cei doi prizonieri salvați, iar de la tatăl lui Vineri, Robinson a aflat că ar fi foarte bine primit de neamul său dacă ar reuși să ajungă pe insula lor.
Capitolul 17
De la spaniol, Robinson a aflat că pe insula sălbaticilor se mai aflau alți 16 spanioli și portughezi naufragiați, care trăiau în lipsuri mari. Au făcut împreună planuri de a-i elibera și pe aceștia, dar au căzut de acord că trebuiau să mai aștepte un an, timp în care ei urmau să cultive suficientă mâncare pentru toți.
După ce au strâns suficiente provizii, spaniolul și tatăl lui Vineri au plecat către ceilalți naufragiați pentru a vedea ce pot face pentru a-i ajuta. La opt zile după plecarea celor doi, a fost zărită în depărtare o barcă cu pânze englezească. Deși inițial a fost extrem de bucuros, instinctul îi spunea lui Robinson că trebuia să se ferească, mai ales că ruta vaselor comerciale nu era nici măcar în apropiere de insulă. De pe vasul respectiv au coborât 11 persoane, dintre care trei erau prizonieri. Între timp, Robinson s-a pregătit de luptă. După ce i-au lăsat pe prizonieri legați, ceilalți și-au căutat fiecare un loc unde să se odihnească. Robinson a avut ocazia să li se adreseze prizonierilor. A aflat că erau englezi și că unul dintre ei era căpitanul vasului. A mai aflat că a existat o răzvrătire și că ceilalți s-au hotărât să-l lase pe insulă împreună cu secundul său și un pasager. La propunerea lui Robinson, au făcut un plan de atac împotriva celorlalți, însă căpitanul a spus că nu ar vrea să îi ucidă pe toți deoarece doar doi dintre ei erau de neînduplecat, ei fiind și cei care porniseră răscoala. După un plan bine pus la punct, Robinson și aliații săi i-au încolțit pe ceilalți și i-au legat. Apoi, Robinson și căpitanul au povestit întâmplările prin care au trecut fiecare. Căpitanul a fost uluit de gospodăria întocmită de Robinson, dar și de cât de strategic erau toate așezate. Au discutat apoi cum ar putea pune stăpânire pe corabia cu pânze pe care se aflau alți marinari potrivnici.
Capitolul 18
După un plan foarte bine pus la punct și o strategie care a necesitat foarte multă răbdare, dar și emoție și efort, Robinson și asociații săi au reușit să pună stăpânire pe corabia cu pânze. O parte dintre marinari s-au căit și au fost iertați de căpitan, însă cinci dintre ei au fost ținuți în lanțuri în peșteră. Căpitanul i-a dăruit lui Robinson un rând de haine de cea mai bună calitate, după care au mers împreună să vorbească cu prizonierii. Le-au oferit două opțiuni: una dintre ele era să fie duși în Anglia, dar acolo urmau să fie judecați pentru răzvrătire, iar pedeapsa pentru această faptă era spânzurătoarea. Cea de-a doua opțiune era să rămână pe insulă împreună cu toate lucrurile lui Robinson. Au ales să rămână pe insulă, unde aveau totuși o șansă bună la viață.
Capitolul 19
A doua zi, la 19 decembrie 1686, după 28 de ani de captivitate, Robinson a părăsit insula și a pornit către Anglia. Ajuns în Anglia, a aflat că binefăcătoarea sa, cea căreia îi încredințase banii săi înainte de plecarea pe mare, trăia dar avusese o viață grea, fiind pentru a doua oară văduvă. Robinson nu numai că nu i-a cerut banii încredințați, ba mai mult, a ajutat-o din puținul său.
În Yorkshire a aflat că toată familia sa era decedată, cu excepția a două surori și a doi nepoți din partea unuia dintre frați. Nu avea niciun fel de moștenire, pentru că a fost considerat mort, și nu avea suficienți bani pentru a se descurca. Chiar atunci, căpitanul corabiei pe care îl salvase i-a dăruit 200 de lire în semn de recunoștință.
După aceea, Robinson, însoțit de Vineri, a plecat către Lisabona pentru a afla ce s-a întâmplat cu averea sa de acolo. Ajuns în Lisabona, a aflat că o treime din averea sa a revenit regelui, iar două treimi Mânăstirii Sfântul Augustin, care urma să utilizezebanii în folosul săracilor și al convertirii indienilor la religia catolică. S-a stabilitatunci că, dacă s-ar fi întors Robinson sau s-ar fi prezentat vreun urmaș de-al său, să-i fie înapoiată întreaga avere, cu excepția părții folosite pentru binefaceri sociale. În numai șapte luni de la întoarcerea sa, Robinson a primit de la moștenitorii administratorilor bisericești socotelile plantației sale și peste 4000 de moidores (monedă de aur de origine portugheză). A mai primit și o scrisoare de la fostul său asociat, dar și șapte piei de leopard, cinci lăzi cu dulcețuri și 100 de piese de aur nebătut. Pe lângă toate acestea, a mai primit de la administratorii bisericești 200 de lăzi cu zahăr și 800 de baloturi de tutun. La capătul tuturor acestor socoteli, Robinson avea o avere de peste 5000 de lire sterline, o plantație în Brazilia și o moșie în Anglia. După câteva luni de reflecție, Robinson și-a vândut mărfurile pe care le avea și a hotărât să plece în Anglia, dar pe uscat, amintirea tuturor celor întâmplate pe mare fiind prea recentă și dureroasă.
Plecați în călătorie, au trecut prin Madrid, după care prin Pampeluna. Vineri a avut ocazia să vadă pentru prima oară zăpadă, care era din belșug prin acele locuri. După ce au trecut de provincia Gasconiei, convoiul le-a fost atacat de lupi, dar fiind bine înarmați, au depășit acest obstacol.
Capitolul 20
La scurt timp, convoiul cu care călătoreau a fost atacat de un urs. Robinson a fost mirat să vadă că Vineri s-a luptat bucuros și zâmbind cu ursul, spre admirația tuturor celorlalți. Călătorind mai departe prin ținutul Gasconiei, au fost atacați de o haită de câteva sute de lupi înfometați. Un cal și câțiva oameni au fost mâncați, dar restul au reușit să scape folosindu-se cu înțelepciune de armamentul avut la dispoziție. Restul drumului prin Franța a fost fără peripeții.
Au debarcat la Dover la 14 ianuarie și, la scurt timp, Robinson și-a recâștigat întreaga avere. Și-ar fi dorit să se întoarcă în Brazilia, dar nu o putea face decât dacă s-ar fi hotărât să treacă la catolicism, în caz contrar riscând să fie ucis de Inchiziție. Acesta a fost motivul pentru care Robinson s-a hotărât să își vândă plantația de trestie de zahăr și tutun. I-a scris prietenului său din Lisabona, povestindu-i despre planurile sale. După opt luni, Robinson a semnat actul de vânzare în schimbul a 32800 de galbeni care îl așteptau la Lisabona.
Pe unul dintre nepoții săi, Robinson l-a crescut și i-a lăsat moștenire o importantă sumă de bani. Pe celălalt nepot l-a încredințat unui căpitan de vas pentru a-l învăța meserie. Același nepot l-a atras mai târziu pe Robinson într-un alt șir de aventuri. Între timp, Robinson s-a căsătorit și a avut doi fii și o fiică, dar după moartea soției sale a plecat pe mare împreună cu nepotul său. Călătoria spre Antile, ca negustor particular a avut loc în 1694. În această călătorie s-a întâlnit cu spaniolii lăsați pe insula sălbaticilor. Aceștia i-au povestit că au ajuns pe insula locuită de el odinioară, dar au avut un trai foarte greu cu răzvrătiții de pe corabie, dar și cu sălbaticii cu care s-au luptat de mai multe ori. Au capturat dintre aceștia 11 bărbați și 5 femei, astfel că, la reîntoarcerea sa, Robinson a găsit aproximativ 20 de copii pe insulă. A stat acolo 20 de zile, lăsându-le mai multe provizii, după care a plecat în Brazilia. De acolo le-a trimis celor de pe insulă mai multe femei, dar și vaci, oi și porci. Cei de pe insulă au fost de mai multe ori atacați de sălbatici, dar s-au luptat cu ei și au reușit să îi învingă.
***
